— Ăsta este ultimul avertisment!
Mă uit la Gil. Văd în întuneric cum Gil clatină din cap avertizându-ne să nu scoatem nicio vorbă.
Simt răsuflarea umedă a lui Paul în ceafă. El se sprijină de zid, părând gata să leşine. Se aude din nou vocea femeii, care vorbeşte intenţionat tare, adresându-se partenerului ei:
— Sună la bază. Să posteze agenţi la toate gurile de canal.
Preţ de o clipă, lumina nu se mai vede. Charlie ne împinge imediat din spate. Pornim în fugă până ajungem la o intersecţie în T, apoi trecem de ea şi cotim la dreapta, intrând pe un teritoriu necunoscut.
— Aici nu ne pot vedea, şopteşte Gil, gâfâind şi aprinzându-şi lanterna.
Un alt tunel lung se pierde din raza vizuală, către ceea ce bănuiesc a fi zona de nord-vest a campusului.
— Şi acum ce facem? întreabă Charlie.
— Înapoi la Dod, propune Gil.
Paul îşi şterge fruntea.
— Nu se poate. Au sigilat ieşirea.
— Vor supraveghea toate gurile principale, zice Charlie.
Iuţesc pasul prin tunelul care duce spre vest.
— Asta e cea mai rapidă cale spre nord-vest?
— De ce?
— Pentru că am impresia că putem ieşi lângă Rocky-Mathey. Cât de departe e de aici?
Charlie îi dă lui Paul ce ne-a mai rămas din apă. Acesta o bea cu lăcomie.
— Câteva sute de metri, zice el. Poate mai mult.
Gil se gândeşte câteva clipe, apoi dă din cap.
— Eu n-am o idee mai bună, spune şi Charlie.
Aşa că toţi trei se iau după mine în întuneric.
*
O vreme continuăm să mergem fără să scoatem vreo vorbă. Charlie schimbă lanterna cu mine când observă că lumina de la a mea a slăbit în intensitate, dar se uită insistent la Paul, care pare tot mai dezorientat. Când Paul se opreşte într-un târziu pentru a se sprijini de zid, Charlie îl susţine şi îl ajută să meargă mai departe, amintindu-i să nu atingă ţevile. Cu fiecare pas, rezerva de apă scade. Încep să mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut minţile.
— Hei, băieţi, ne atenţionează Charlie din spate. Paul leşină.
— Trebuie doar să stau jos, răspunde Paul cu voce slabă.
Pe neaşteptate, Gil luminează la distanţă, descoperind vederii mai multe bare metalice.
— La naiba.
— O poartă de securitate, constată Charlie.
— Ce facem?
Gil se apleacă şi se uită în ochii lui Paul.
— Hei, îl întreabă, scuturându-l de umeri. Există vreo cale de a ieşi de aici?
Paul arată spre ţeava de abur de lângă poarta de securitate, apoi face un gest în jos cu braţul.
— Treceţi pe dedesubt.
Cercetând ţeava cu lanterna, observ izolaţia ruptă de dedesubt, la câţiva centimetri de podea. Cineva a mai încercat să treacă pe aici.
— Nu se poate, ne anunţă Charlie. Nu e spaţiu suficient.
— De cealaltă parte e un chepeng de deblocare, spune Gil, arătând către un dispozitiv de pe perete. Trebuie să treacă măcar unul dintre noi. Apoi putem deschide poarta. Îşi coboară iarăşi capul la nivelul lui Paul. Ai mai făcut aşa ceva înainte?
Paul dă din cap.
— E deshidratat, rosteşte Charlie printre dinţi. Mai are cineva puţină apă?
Gil îi dă o sticlă pe jumătate plină lui Paul, care o goleşte cu lăcomie.
— Mersi. E mai bine.
— Ar trebui să ne întoarcem, propune Charlie.
— Nu, mă opun eu. O s-o fac eu.
— Ia haina mea, se oferă Gil. Pentru izolare.
Îmi aşez mâna pe ţeava de abur. Se simte căldura puternică din ea, chiar şi prin izolaţie.
— Nu vei trece, spune Charlie. Nu cu haina pe tine.
— Nu voi păţi nimic nici fără ea, îi asigur eu pe toţi.
Însă îmi dau seama cât de puţin loc am abia când mă las la nivelul solului. Izolaţia are fisuri mari. Întins pe burtă, mă forţez să mă strecor între podea şi ţeavă.
— Expiră şi împinge-te în faţă, mă sfătuieşte Gil.
Împing în vârful picioarelor şi mă forţez să îmi sug burta – dar când ajung la porţiunea cea mai îngustă constat nu mai am de ce să mă agăţ şi mâinile îmi alunecă în noroi. Mă trezesc brusc ţintuit sub ţeavă.
— Rahat, mârâie Gil, lăsându-se în genunchi.
