Paul a fost cel care a rezistat cel mai bine trecerii timpului. A stat întotdeauna lângă mine, strălucitor la douăzeci şi doi de ani, ca un Dorian Gray incoruptibil. Cred că am început să-l sun pe Charlie în fiecare săptămână şi să mă gândesc la Paul tot mai mult când a fost clar că se alegea praful de logodna mea cu o asistentă de la Universitatea din Texas – o femeie care îmi amintea în acelaşi timp de tata, de mama şi de Katie. Mă întreb dacă nu a fost bine că Paul a terminat cu viaţa aşa cum a făcut-o. Luptând. Tânăr. În vreme ce noi, asemenea lui Richard Curry, am suferit ravagiile vârstei şi dezamăgirile unei tinereţi promiţătoare. Acum mi se pare că moartea este singura evadare din calea timpului. Poate că Paul şi-a dat seama că învinge moartea, în trecut, în prezent şi în toate momentele dintre. Chiar şi acum Paul pare să mă conducă la cele mai importante concluzii din viaţa mea. Continuu să-l consider cel mai apropiat prieten al meu.
CAPITOLUL 30
Poate că luasem decizia înainte să primesc pachetul în căsuţa poştală. Poate că pachetul a fost doar catalizatorul, asemenea alcoolului pe care Parker l-a vărsat pe podeaua clubului în acea noapte de coşmar. Nu am ajuns decât la treizeci de ani şi mă simt deja un bătrân. Abia ne revedem la a cincea reuniune anuală şi parcă au trecut deja cincizeci de ani.
Paul m-a sfătuit odată să-mi imaginez că prezentul este pur şi simplu o reflexie a viitorului. Să-mi imaginez că ne petrecem toată viaţa privind într-o oglindă, cu viitorul în spatele nostru, văzându-l doar ca reflexie a ceea ce este acum şi aici. Unii ar începe să creadă că am putea zări mai bine ziua de mâine întorcându-ne ca s-o privim direct. Dar cei care ar face asta ar pierde, fără măcar să-şi dea seama, cheia către perspectiva pe care au avut-o odată. Căci singurul lucru pe care nu l-ar putea vedea ar fi ei înşişi. Întorcându-se cu spatele la oglindă, ar deveni elementul din viitor pe care privirea lor n-ar putea niciodată să-l descopere.
La acel moment, credeam că Paul parodiază înţelepciunea primită de la Taft, pe care Taft o furase de la un filosof grec, anume ideea că ne petrecem vieţile mergând cu spatele spre viitor. Ce nu puteam înţelege, fiindcă eram întors cu spatele, era faptul că Paul se referea la mine. Ani de zile fusesem hotărât să-mi văd de viaţa mea vânând cu încăpăţânare viitorul. Era ceea ce toată lumea îmi spunea că ar trebui să fac, să uit trecutul, să privesc înainte; şi în cele din urmă am reuşit mai bine decât s-ar fi aşteptat oricine.Când am ajuns la liman însă, am început să-mi imaginez că ştiu exact ce simţea tata, că pot identifica modul în care lucrurile păruseră să se întoarcă împotriva lui fără nicio explicaţie.
Cert este că nu ştiu nimic în privinţa asta. Mă întorc acum către prezent şi descopăr că n-am încercat nicio dezamăgire de genul celor prin care a trecut el. M-am descurcat bine într-un domeniu despre care nu ştiam nimic şi care nu m-a fascinat niciodată. Superiorii mei se minunează că, după ce am plecat din birou ultimul timp de cinci ani, nu mi-am luat niciodată o zi liberă. Neştiind cauza, o socotesc în mod greşit a fi devotament.
Văzând asta acum şi comparând totul cu faptul că tata nu făcea niciodată nimic din ce nu iubea, încep să înţeleg. Nu ajung să-l cunosc mai bine decât am făcut-o înainte, dar am învăţat ceva despre poziţia adoptată de mine în toţi aceşti ani, întors cu faţa spre viitor. Este o modalitate oarbă de a înfrunta viaţa, o postură care permite lumii să treacă pe lângă tine, chiar atunci când tu crezi că eşti împăcat cu ea.
În seara asta, la mult timp după plecarea de la serviciu, demisionez de la locul de muncă din Texas. Am urmărit cum soarele apune peste Austin, dându-mi seama că nu a nins niciodată în tot timpul petrecut de mine aici, nici în toiul iernii şi nici în aprilie. Aproape că am uitat cum e să te vâri într-un pat atât de rece încât să-ţi doreşti să mai fie cineva lângă tine. Texasul este atât de fierbinte, încât te face să crezi că e cel mai bine să dormi singur.
Astăzi, când m-am întors de la serviciu, pachetul mă aştepta acasă. Un tub maroniu mic, proptit de uşa mea, atât de uşor încât am crezut că ar putea fi gol. Pe exterior nu era nimic trecut în afara numărului casei mele şi a codului poştal, fără adresă de returnare, doar un număr scris de mână în partea stângă. Mi-am amintit de un poster pe care Charlie zicea că mi-l va trimite, o pictură de Eakins cu un vâslaş singuratic pe râul Schuylkill. Încercase să mă convingă să mă mut în Philadelphia, spunându-mi că e oraşul perfect pentru un om ca mine. Mi-a mai spus că era cazul ca fiul lui să-şi vadă mai des naşul de botez. Charlie credea că încep să o iau razna.
Aşa că am deschis tubul, lăsându-l la urmă, hotărât să termin cu poşta obişnuită, ofertele comerciale, notificările de plată şi dându-mi seama că nu văzusem nimic din ce ar fi semănat a scrisoare de la Katie. În lumina televizorului tubul părea gol, fără niciun poster de la Charlie şi fără niciun mesaj. Abia când mi-am băgat degetul înăuntru am simţit ceva subţire făcut sul. O parte a obiectului părea aspră, cealaltă – fină. L-am scos cu mai puţină blândeţe decât ar fi trebuit să o fac, având în vedere ce era.
În micul pachet se ascundea o pictură în ulei. Am desfăcut-o, întrebându-mă pentru o secundă dacă Charlie nu îmi depăşise aşteptările şi îmi cumpărase un original. Însă, când am văzut imaginea de pe pânză, mi-am dat seama. Pictura era mult mai veche decât orice operă americană din secolul al XIX-lea, iar stilul în care era realizată depăşea în vechime orice stil american, din orice perioadă ar fi fost el. Subiectul era religios. Era o pictură europeană, din prima epocă adevărată a picturii.
Este greu de explicat senzaţia că ţii trecutul în mâini. Mirosul acelei pânze era mai puternic şi mai complex decât orice altceva din Texas, unde nici măcar vinul sau banii nu au o istorie a lor. O urmă a aceluiaşi miros exista la Princeton, poate că în clubul Ivy, şi cu siguranţă în cele mai vechi încăperi din Nassau Hall. Însă parfumul era mult mai concentrat aici, în acest cilindru micuţ. Era parfumul vârstei, puternic şi consistent.
Pânza era întunecată, dar treptat mi-am dat seama foarte bine de subiect. În fundal se vedeau statuile Egiptului antic, obeliscuri, hieroglife şi monumente neobişnuite. În partea frontală se putea observa un singur om, căruia i se închinau alţi oameni. Văzând o urmă de pigment, m-am uitat mai îndeaproape. Roba omului era pictată cu o culoare mai strălucitoare decât restul scenei. În deşertul prăfos, roba radia. Nu mă gândisem de ani de zile la omul din faţa ochilor mei. Era Iosif, un om important în Egipt, recompensat de faraon pentru că interpreta visele. Iosif, arătându-se fraţilor săi care veniseră să cumpere grâne, aceiaşi fraţi care îl lăsaseră să moară cu mulţi ani înainte. Iosif, cel care se întorsese în haina lui aleasă.
La baza statuilor fuseseră pictate trei inscripţii. Prima spunea: CRESCEBAT AUTEM COTIDIE FAMES IN OMNI TERRA APERUITQUEIOSEPH UNIVERS A HORREA. „A fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.” A doua: FESTINAVITQUE QUIA COMMOTA FUERANT VISCERA EIUS SUPER FRATRE SUO ET ERUMPEBANT LACRIMAE ET INTROIENS CUBICULUM FLEVIT. „Iosif s-a grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că îi venea să plângă.” La baza celei de-a treia statui se vedea o simplă semnătură tipărită. SANDRO DI MARIANO – mai bine cunoscut după porecla dată de fratele lui mai mare: „Butoiaşul” sau Botticelli. După data de sub numele lui, pânza era veche de peste cinci sute de ani.
Am rămas cu gura căscată în faţa acestei relicve pe care o singură altă pereche de mâini o atinsese din ziua în care fusese sigilată sub pământ. De o frumuseţe căreia niciun umanist nu-i putea rezista, de o măreţie pe care Savonarola nu o putea nicicum suporta. Iat-o, aproape distrusă de timp, dar cumva încă intactă, încă vibrând sub cenuşă. Trăind, după atâta amar de vreme.
Am pus-o pe masă când mâinile mele au început să tremure prea tare ca să o mai poată ţine şi m-am uitat din nou în tub, căutând ceva ce trecusem cu vederea. O scrisoare, un bilet, poate doar un simbol. Dar tubul era gol. Scrisul de mână de pe exterior – adresa mea redată cu atâta grijă. Dar nimic altceva. Doar timbre poştale şi un cod într-un colţ.
Apoi codul de rutare mi-a atras atenţia: 39-055-210185- FAC4519. Exista un tipar în acest cod, precum logica unei şarade. Forma un număr telefonic de peste ocean.
În capătul îndepărtat al unui raft de cărţi am descoperit un volum pe care mi-l dăduse cineva de Crăciun cu ani în urmă. Un almanah cu temperaturi, date şi coduri poştale, care devenise brusc util. La sfârşit se găsea o listă cu prefixe telefonice din alte ţări.
39 – era codul de ţară pentru Italia.
055 – era codul de zonă pentru Florenţa.
Am privit cu atenţie restul numerelor, începând să simt cum pulsul mi-o ia razna, iar inima îmi bate drept în urechi. 21 01 85 – un număr local de telefon. FAC4519 – posibil un număr de cameră sau un interior. Era la un hotel, într-un apartament.
„A fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.”
M-am uitat iarăşi la pictură, apoi la tubul primit.
FAC4519.
„Iosif s-a grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că voia să plângă.”
FAC4519. FAC45:19.
În casa pe care mi-o amenajasem era mai uşor să găsesc un almanah decât o Biblie. A trebuit să caut prin cutii vechi din mansardă înainte să dau peste Biblia pe care Charlie pretindea că o uitase din întâmplare la mine după ultima lui vizită. Şi-a zis că poate va reuşi să îmi împărtăşească din credinţa lui şi siguranţa care venea o dată cu ea. Neobositul Charlie, optimist până la sfârşit.
Acum o am în faţa mea. Facerea 45:19 vine ca o concluzie la povestea pictată de Botticelli. După ce se arată fraţilor săi, Iosif devine un aducător de daruri, la fel ca tatăl său înaintea lui. După toată suferinţa îndurată, el spune că îşi va lua fraţii înapoi, ei care îndură foametea în Canaan, şi îi lasă să se bucure de bogăţia Egiptului său. Iar eu, care am comis cea mai mare parte a vieţii greşeala de a-mi părăsi tatăl, de a crede că pot merge mai departe, dar ţinându-l pe el în trecut, înţeleg acum perfect.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi, spune versetul biblic. Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată ţara Egiptului.”
Apuc telefonul.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi”, îmi zic eu, întrebându-mă cum de el a înţeles, atunci când eu nu am putut să-mi dau seama.
Pun receptorul înapoi în furcă şi întind mâna spre agenda mea, ca să copiez acolo numărul înainte să se piardă cumva. În acele pagini goale, noul H de la Paul Harris şi vechiul M de la Katie Marchand sunt singurele două nume din agendă. Pare nefiresc să adaug un nume acum, dar lupt cu senzaţia că tot ce am este acest set de cifre de pe tubul poştal, o şansă unică ce poate fi distrusă de cea mai simplă greşeală, o ocazie care poate fi transformată în praf şi pulbere de o singură picătură de apă.
Mâinile mi se umplu de transpiraţie când ridic iarăşi receptorul, abia conştient de timpul care a trecut de când stau acolo, încercând să mă gândesc la cuvintele pe care le voi rosti. Pe fereastra din dormitor, în noaptea texană strălucitoare, nu se vede altceva decât cerul.
„Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată ţara Egiptului.”
Aştept tonul şi încep să apăs butoanele. E un număr pe care n-am crezut niciodată că degetele mele îl vor forma şi o voce pe care n-am crezut că o voi mai auzi din nou. Se aude un bâzâit îndepărtat, sunetul unei sonerii de telefon de pe alt meridian orar. Apoi, după al patrulea ţârâit, o voce.
„Aţi sunat la Katie Marchand, la Galeria Hudson din Manhattan. Vă rog să lăsaţi un mesaj.”
Apoi un ţiuit.
— Katie, rostesc eu în tăcerea care urmează, sunt Tom. Aici este aproape miezul nopţii, ora Texasului.
Tăcerea de la celălalt capăt este chinuitoare. Poate că m-ar fi copleşit dacă n-aş fi ştiut exact ce vreau să spun.
— Plec din Austin mâine dimineaţă. Voi fi plecat o vreme; nu ştiu exact cât timp.
