Ies din maşină, încercând să vorbesc în şoaptă.
În casa învecinată se aprinde o lumină, dar Paul nu-i acordă nicio atenţie. Se duce până la veranda casei lui Taft şi îşi lipeşte urechea de uşă, bătând uşor în ea.
Vântul suflă printre coloanele faţadei, aruncând fuioare de zăpadă în aer. Fereastra casei de alături se întunecă la loc. Văzând că nu primeşte răspuns, Paul încearcă să apese clanţa, dar fără succes.
— Ce facem? întreabă Gil, care a ajuns lângă el.
Paul ciocăneşte din nou, apoi scoate un rând de chei din buzunar şi bagă una dintre ele în yală. Sprijinindu-se cu un umăr în lemnul uşii, împinge cu putere. Balamalele încep să scârţâie.
— Nu putem face asta, zic eu, îndreptându-mă spre ei şi încercând să-i conving că povestea asta a luat-o razna.
Dar Paul este deja înăuntru şi cercetează cu privirea primul etaj. Fără să scoată vreo vorbă, pătrunde în interiorul casei.
— Vincent? se aude vocea lui din întuneric. Vincent, eşti acasă?
Cuvintele sunt tot mai îndepărtate. Aud paşi pe o scară, apoi se lasă liniştea.
— Unde naiba s-a dus? întreabă Gil, venind spre mine.
Din interior vine un miros ciudat, depărtat, dar puternic. Vântul ne suflă o rafală în spate, umflându-ne hainele şi fluturând în toate direcţiile şuviţele lui Gil. Mă întorc şi închid uşa în spatele nostru. În acea clipă începe să sune telefonul lui Gil.
Apăs pe un întrerupător de pe un perete, dar camera rămâne întunecată. Ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi încep să disting lucrurile din jur. Sufrageria lui Taft se află în faţa mea. Este împodobită cu mobilă în stil baroc, cu scaune cu picioare în formă de gheară, iar pereţii sunt zugrăviţi în nuanţe închise. În celălalt capăt se văd primele trepte ale unei scări.
Telefonul lui Gil sună din nou. El e în spatele meu, strigându-l pe Paul. Mirosul devine mai puternic. Trei obiecte zac împrăştiate pe măsuţa de lângă scară. O hârtie boţită, un set de chei şi o pereche de ochelari de vedere. Brusc, totul mi se limpezeşte în minte.
Mă răsucesc pe călcâie.
— Răspunde la telefon!
Până ce Gil îşi bagă mâna în buzunar, eu mă şi reped sus pe scări.
— Katie...? îl aud spunând pe Gil.
Totul este un şir imens de umbre care se intersectează. Scara pare ruptă, ca şi cum s-ar vedea printr-o prismă. Vocea lui Gil devine mai puternică.
— Ce? Iisuse...
Când ajunge şi el pe scări, împingându-mă din spate şi înghiontindu-mă să mă grăbesc, îmi dau seama că ştiu deja totul.
— Taft nu e la poliţie. I-au dat drumul cu mai bine de o oră în urmă, spune Gil.
Ajungem în capul scărilor la timp ca să-l auzim pe Paul ţipând.
Gil mă împinge înainte, forţându-mă să alerg în direcţia ţipătului. Precum umbra unui val în momentul dinaintea impactului, mă simt cuprins de senzaţia că am ajuns prea târziu, că totul s-a petrecut deja. Gil trece de mine, cotind pe un coridor la dreapta, iar eu sunt conştient de ce fac doar în sclipiri de timp, în pauzele dintre instincte. Picioarele îşi continuă mişcarea. Timpul parcă se opreşte; lumea se învârte cu o viteză mai mică.
— Oh, Doamne, geme Paul. Ajută-mă!
Pereţii dormitorului sunt scăldaţi în razele lunii. Vocea lui Paul se aude dinspre baie. Mirosul vine clar de aici. Este un amestec de fum de artificii şi capse explozive – parcă e mirosul haosului. Pe pereţi se văd urme de sânge. În cadă este un cadavru. Paul stă în genunchi, aplecat peste marginea de porţelan.
Taft este mort.
*
Gil iese împleticindu-se din cameră, dar privirea mea rămâne aţintită asupra întregii scene. Taft zace pe spate în cadă, cu pântecele în sus. În piept are o gaură de glonţ şi o alta între ochi. Din frunte i se prelinge încă un firişor de sânge. Când Paul întinde o mână tremurândă, mă simt brusc cuprins de nevoia de a râde. Senzaţia vine, apoi dispare uşor. Mă simt adormit, aproape beat.
Gil sună la poliţie.
— O urgenţă, spune el. Pe Olden Street. La institut.
Vocea se aude ciudat de tare, contrastând cu tăcerea care ne înconjoară. Paul îngaimă numărul casei, iar Gil îl repetă ca un ecou în telefon.
— Grăbiţi-vă!
Brusc, Paul se ridică de jos.
— Trebuie să ieşim de aici.
— Ce?
Încep să-mi revin. Îmi las o mână pe umărul lui Paul, dar el fuge în dormitor şi începe să scotocească – sub pat, în spaţiile dintre uşile dulapului lui Taft, pe rafturile înalte cu cărţi.
— Nu e aici... îngaimă el. Apoi se întoarce, fulgerat de o altă idee. Harta, izbucneşte el. Unde e harta mea?
Gil se uită la mine ca şi cum ar vrea să-mi spună că Paul şi-a ieşit din minţi.
— În seiful de la Ivy, răspunde el, luându-l pe Paul de braţ. Unde am pus-o amândoi.
Dar Paul se descotoroseşte de Gil şi fuge de unul singur spre scări. Din depărtare se aud urletele sirenelor.
