— Când?
— Cu o oră sau două în urmă. Tocmai am vorbit cu Tim Stone de la institut.
Urmează o pauză stânjenitoare.
— L-ai găsit pe Curry? îl întreb din nou, ştergându-mă de ruj pe buze.
Numai că, în pauza care trece până la răspunsul lui, reluăm amândoi în tăcere argumentele legate de Hypnerotomachia şi de priorităţile pe care mi le-am fixat.
— Am venit aici ca să discut cu Gil, spune el, reducând astfel conversaţia la tăcere.
Eu şi Katie îl urmărim cum se strecoară pe lângă zid către birou, cum strânge câteva dintre vechile lui desene – cele ale criptei pe care le schiţează de luni de zile – apoi dispare pe uşă la fel de rapid cum a apărut. În vârtejul pe care îl lasă în urmă, hârtiile zboară pe podea, agitându-se în curentul făcut de uşă.
Katie se dă jos de pe masă şi cred că-i pot citi gândurile. Nu poate scăpa de cartea asta blestemată. Nicio decizie din lume nu mă va face să o las o dată pentru totdeauna în plata Domnului. Chiar şi aici, la Ivy, unde Katie credea că va putea scăpa de ea, Hypnerotomachia este pretutindeni: pe pereţi, în aer, năpustindu-se peste noi când ne aşteptăm mai puţin.
Spre surprinderea mea însă, Katie este concentrată doar asupra faptelor relatate de Paul.
— Haide, mă îndeamnă ea cu o izbucnire de energie. Trebuie să o găsesc pe Sam. Dacă o să-l aresteze pe Taft, va trebui să schimbe titlul.
Sus, în sala principală, îi găsim pe Paul şi pe Gil discutând într-un colţ. Sala pare să fi fost redusă la tăcere din pricina spectacolului oferit de vederea celui mai izolat membru al clubului făcându-şi apariţia la un asemenea eveniment public.
— Unde e? întreabă Katie, adresându-se partenerului lui Sam.
Sunt prea distras ca să mai aud răspunsul. Timp de doi ani mi l-am imaginat pe Paul ca fiind subiectul tuturor glumelor de la Ivy, ca o curiozitate care stă ascunsă în pivniţă. Acum însă membrii clubului îl privesc cu atenţie de parcă unul dintre vechile tablouri de pe pereţi a prins viaţă. Expresia de pe chipul lui Paul exprimă nevoia de ajutor, chiar disperarea; nu dă niciun semn că ar fi conştient de faptul că a ajuns în centrul atenţiei întregului club. Mă apropii de ei, încercând să aud ce spun, în timp ce Paul îi dă lui Gil o hârtie cunoscută, împăturită. Harta criptei lui Colonna.
Când se întorc amândoi să plece, membrii clubului îl urmăresc pe Gil cum iese din sala principală. Studenţii mai mari înţeleg primii gestul. Unul câte unul, membrii clubului încep să bată cu pumnii în mese, balustrade şi în pereţii lambrisaţi cu stejar. Primul este Brooks, vicepreşedintele, urmat de Carter Simmons, trezorierul clubului. În cele din urmă, din toate părţile încep să se audă bătăile, ca un soi de tunet de rămas-bun. Aflat încă pe ringul de dans, Parker începe să bată mai rapid ca toată lumea, sperând pentru ultima dată să iasă în evidenţă. Dar e prea târziu. Ieşirea lui Gil, la fel ca intrarea lui când am ajuns acolo, are loc la momentul oportun, ca într-o ştiinţă a paşilor de dans care trebuie executaţi cu precizie. Când zgomotul mulţimii se stinge în sfârşit, mă iau după cei doi.
*
— Merg cu Paul acasă la Taft, spune Gil când îi găsesc pe amândoi în Camera Ofiţerilor.
— Ce?
— Trebuie să ia ceva de acolo. Un desen.
— Mergeţi acum ?
— Taft e la secţia de poliţie, spune el, repetând ceea ce i-a explicat Paul. Paul vrea să-l însoţesc acolo.
Văd cum se întoarce roata. Gil vrea să ajute, la fel cum a făcut Charlie; vrea să dezmintă ceea ce i-am spus în parcarea spitalului.
Paul nu scoate o vorbă. Din expresia care i se citeşte pe chip îmi dau seama că intenţia lui era să facă acest drum singur cu Gil.
Tocmai vreau să-i explic lui Gil că eu nu pot, că el şi Paul vor trebui să se ducă fără mine, când totul se complică brusc, o dată cu apariţia lui Katie în cadrul uşii.
— Ce se petrece? întreabă ea.
— Nimic, răspund eu. Hai să ne întoarcem jos.
— N-am prins-o pe Sam la telefon, continuă ea, înţelegând greşit mesajul. Trebuie să afle şi ea despre Taft. E-n regulă dacă mă duc la birourile Prince?
Gil profită de această ocazie.
— E perfect. Tom vine cu noi la institut. Ne întâlnim din nou la slujbă.
Katie e pe punctul de a fi de acord, când expresia de pe faţa mea mă dă de gol.
— De ce? întreabă ea.
Gil răspunde simplu:
— Este important.
Este una dintre puţinele ocazii de-a lungul prieteniei noastre când tonul lui sugerează că importanţa acţiunii la care se referă este mult mai mare decât egoismul său.
— Bine, rosteşte ea cu îngrijorare, luându-mi mâna. Ne vedem la capelă.
Vrea să adauge şi altceva, când de dedesubt se aude un sunet înfiorător, urmat de o explozie de sticlă.
Gil se repede pe scări; noi pornim în goană după el şi descoperim un dezastru complet. Un lichid de culoarea sângelui se scurge în toate direcţiile, ducând cu el cioburi de sticlă. În centru, într-un spaţiu din care toată lumea plecase, se află Parker Hassett, roşu ca racul şi în culmea furiei. Tocmai a răsturnat barul cu tot ce era pe el – sticle, rafturi, pahare şi tot restul.
— Ce naiba se petrece? îl întreabă Gil pe un student din anul doi care urmăreşte scena din apropiere.
— A înnebunit brusc. Cineva i-a zis „cap sec” şi atunci a luat-o razna.
Veronica Terry îşi ţine cu mâna poalele rochiei ei albe, acum tivită cu roz şi stropită cu vin.
— L-au necăjit toată seara, se plânge ea.
