— Pentru numele lui Dumnezeu, o repede Gil, cum de l-ai lăsat să se îmbete în halul ăsta?
Veronica îi aruncă o privire tâmpă, aşteptându-se la compasiune şi primind în schimb apostrofări. Petrecăreţii din apropiere şuşotesc, abia ascunzându-şi zâmbetele satisfăcute.
Brooks îi spune unui chelner să ridice barul şi să reumple rafturile cu vin din pivniţă, în vreme ce Donald Morgan, cu un aer de proaspăt preşedinte, încearcă să-l calmeze pe Parker în mijlocul curioşilor. Din mulţime se aud huiduieli şi epitete de genul „porcule!” sau „beţivule!” sau chiar mai rău. Dincolo de insulte este însă râsul batjocoritor. Parker se află în cealaltă parte a încăperii faţă de mine, tăiat în mai multe locuri de bucăţile de sticlă spartă, stând neajutorat ca un copil în mijlocul bălţii de băuturi amestecate. Când în sfârşit se întoarce către Donald, se vede că e plin de furie.
Katie îşi acoperă gura cu mâna. Parker se întinde după Donald şi cei doi se rostogolesc pe podea, la început luându-se la trântă, apoi cărându-şi reciproc pumni. Acesta este spectacolul pe care şi-l dorea toată lumea. Este pedeapsa pe care o primeşte Parker pentru milionul de răutăţi pe care le-a comis, este răzbunarea pentru ce a făcut la etajul trei, este violenţa care pune capăt unei perioade de doi ani de ură acumulată. Un om de serviciu se iveşte cu un teu cu cârpă, încheind spectacolul când se apucă să şteargă lichidul vărsat pe jos. Pe podeaua de lemn şuvoaiele de vin şi alcool se amestecă, reflectând lucirile lambriurilor din stejar de pe pereţi, şi nu se lasă absorbite de nimic, nici de cârpă, nici de covor şi nici măcar de haine, iar cei doi continuă să se bată într-o încâlcire de braţe şi picioare, ca o insectă uriaşă care încearcă să se întoarcă înainte de a se îneca de-a binelea.
— Să mergem, spune Gil, ocolind scena care acum s-a transformat în bătaia de cap a altcuiva.
Paul şi cu mine îl urmăm, plescăind prin amestecul de bourbon, coniac şi vin.
*
Străzile pe care le străbăteam seamănă cu nişte dungi negre pe o mare rochie albă. Saab-ul stă bine pe drum, chiar dacă Gil accelerează la maximum şi vântul şuieră tare în jurul nostru. Pe Nassau Street două maşini s-au ciocnit. Luminile clipesc, şoferii ţipă unul la altul, umbrele se joacă pe două camioane de tractare parcate în curbă. Un inspector iese din cabina lui din nordul campusului, ca o arătare roz în nebunia de semnale luminoase, şi ne face gesturi disperate că intrarea este închisă – dar Paul ne ghidează spre vest, departe de campus. Gil bagă în viteza a treia, apoi a patra, gonind ca un nebun pe şosea.
— Arată-i scrisoarea, îi cere Gil lui Paul.
Paul scoate ceva din haină şi întinde hârtia în spate, unde stau eu.
— Ce e asta?
Plicul este deschis, dar colţul din stânga poartă emblema decanatului.
— Era în căsuţa noastră poştală în seara asta, explică Gil.
Domnule Harris,
Această scrisoare este menită să vă înştiinţeze că decanatul a început o investigaţie privind acuzele de plagiat aduse împotriva dumneavoastră de profesorul îndrumător al lucrării de diplomă, dr. Vincent Taft. Din cauza naturii acuzaţiilor şi a efectului lor asupra absolvirii dumneavoastră, săptămână viitoare va avea loc o şedinţă specială a Comitetului de Disciplină care va lua în consideraţie acest caz şi va lua o decizie. Vă rog să mă contactaţi pentru a fixa o întâlnire preliminară şi pentru a confirma primirea acestei scrisori.
Cu sinceritate,
Marshall Meadows
decan
— Ştia el ce face, spune Paul după ce termin de citit.
— Cine?
— Vincent. De dimineaţă.
— Când te ameninţa cu scrisoarea?
— Ştia că nu mă poate prinde cu nimic. Aşa că s-a luat de tatăl tău.
Aud acuzaţia furişându-se în glasul lui. Totul se leagă de momentul în care l-am împins pe Taft.
— Tu eşti cel care a fugit, rostesc eu printre dinţi.
Zloata împroaşcă şasiul maşinii când automobilul alunecă pe o bucată de gheaţă.
— Şi tot eu am chemat poliţia, spune el.
— Ce?
— De-asta l-a luat poliţia pe Vincent, explică Paul. Le-am spus că l-am văzut în apropiere de Dickinson când Bill a fost împuşcat.
— I-ai minţit.
Aştept reacţia lui Gil, dar el îşi menţine privirea concentrată pe şosea. Uitându-mă în ceafa lui Paul, am ciudata impresie că mă privesc pe mine de la spate, că sunt iarăşi în maşina tatălui meu.
— Asta e? întreabă Gil.
Casele din faţa noastră sunt din şindrilă albă, cu scânduri în formă de pană. În locuinţa lui Taft toate ferestrele sunt întunecate, în spatele caselor se vede liziera pădurii institutului, acoperită de nea.
— Vincent e încă la poliţie, spune Paul, aproape ca pentru sine. Luminile sunt stinse.
— Iisuse, Paul, exclam eu. Măcar ştii sigur că schiţa e aici?
— Este singurul loc unde ar fi putut-o ascunde.
Gil nici măcar nu ne aude. Înfiorat de vederea casei lui Taft, apasă uşor pedala de frână, scoţând maşina din viteză, pregătindu-se să o ia înapoi. Însă chiar atunci când pune piciorul pe pedala de acceleraţie, Paul deschide portiera din dreptul lui şi sare împleticindu-se din maşină.
— La naiba! Gil opreşte Saab-ul şi se dă jos. Paul!
Vântul şuieră, înăbuşindu-i vorbele. Văd gura lui Paul rostind ceva inaudibil către noi şi mâna lui arătând spre casă. Începe să înoate în direcţia ei prin zăpadă.
— Paul...
