Când se aprind luminile, văd încăperea unde eu şi Paul am muncit împreună atâtea nopţi. Locul e neschimbat, neatins de pregătirile pentru bal, ca o întreagă junglă de însemnări, desene şi cărţi aşezate în movile împrăştiate pretutindeni, înalte cât noi.
— Nu e aşa de cald aici, observ eu, căutând un subiect de discuţie.
Se pare că au închis termostatul în restul clădirii, astfel ca primul etaj să nu se supraîncălzească.
Katie priveşte în jur. Însemnările lui Paul sunt prinse chiar şi pe şemineu; diagramele lui umplu pereţii. Suntem înconjuraţi de Colonna.
— Poate că n-ar trebui să fim aici, spune ea.
Nu-mi dau seama dacă e îngrijorată că vom deranja lucrurile lui Paul sau că cercetările lui ne vor deranja pe noi. Cu cât stăm mai mult, măsurând încăperea, cu atât simt cum apare o distanţă între noi. Nu este locul potrivit pentru ceea ce avem noi nevoie.
— Ai auzit vreodată de pisica lui Schrödinger? o întreb eu într-un târziu, deoarece este singura cale prin care pot în acest moment să exprim ce simt.
— În filosofie? se miră ea.
— Oriunde.
În singurul curs de fizică urmat de mine, profesorul a folosit pisica lui Schrödinger ca exemplu al mecanicii undelor, când cei mai mulţi dintre noi nu prea pricepeam cum stă treaba cu v = – e2/r. O pisică imaginară este aşezată într-o cutie închisă cu o doză de cianură, care va fi administrată numai dacă este pornit un contor Geiger. Cred că poanta aici este că e imposibil să spui dacă pisica trăieşte sau e moartă înainte de a deschide cutia; până atunci, teoria probabilităţilor cere să spui că în cutie se află părţi egale de pisică vie şi moartă.
— Da, răspunde ea. Ce-i cu ea?
— Mă simt ca şi cum pisica n-ar fi moartă sau vie acum, îi mărturisesc eu. Nu-i nimic.
Katie încearcă să înţeleagă unde vreau să ajung.
— Vrei să deschizi cutia, spune ea într-un final, aşezându-se pe masă.
Dau din cap, urcând lângă ea. Tăblia enormă de lemn ne acceptă tăcută. Nu ştiu cum să-i spun restul explicaţiei mele: că noi, luaţi individual, suntem omul de ştiinţă şi tot noi, împreună, suntem pisica.
În loc să-mi răspundă, ea începe să-şi plimbe un deget în spatele tâmplei mele drepte, dându-mi părul după ureche, ca şi cum aş fi rostit ceva fermecător. Poate că ştie deja cum să-mi rezolve şarada. Katie spune de fapt că suntem mai mari decât cutia lui Schrödinger. Ca orice pisică adevărată, avem nouă vieţi.
— În Ohio ninge vreodată aşa? întreabă ea, schimbând intenţionat subiectul.
Ştiu că afară ninsoarea a început din nou, cu mai multă forţă ca înainte, de parcă toată iarna s-a strâns în această furtună.
— Nu în aprilie, răspund eu.
Stăm unul lângă altul pe masă, despărţiţi doar de câţiva centimetri.
— Nici în New Hampshire, zice ea. Cel puţin nu în aprilie.
Accept ce încearcă să facă şi unde încearcă să mă ducă. Oriunde în afara locului în care suntem. Am vrut dintotdeauna să ştiu mai multe despre viaţa ei de acasă şi ce făcea familia ei la cină. Zona de nord a New England în imaginaţia mea înseamnă Alpii americani, cu munţi la fiecare cotitură şi câini Saint Bemard ducând cu ei cadouri.
— Eu şi sora mea mai mică obişnuiam să facem ceva după ce ningea, spune ea.
— Mary?
Încuviinţează.
— În fiecare an, când iazul de lângă casa noastră îngheţa bocnă, mergeam să facem găuri în gheaţă.
— De ce?
Îmi aruncă un zâmbet îngeresc.
— Ca peştii să poată respira.
În capul scărilor se aud paşi ai petrecăreţilor – mici bule de căldură aflate în mişcare.
— Luam cozi de mătură, continuă ea, şi făceam găuri pe tot întinsul iazului. Cum faci găuri într-un capac de borcan.
— Pentru licurici, spun eu.
Ea dă din cap şi mă ia de mână.
— Patinatorii ajunseseră să ne urască.
— Surorile mele mă luau la săniuş, îi spun eu.
Katie îmi face cu ochiul. Îşi aminteşte că are un avantaj: ea e sora mai mare, eu sunt frăţiorul mai mic.
— În Columbus nu sunt prea multe dealuri înalte, continuu eu, aşa că mergeam întotdeauna pe acelaşi.
— Şi ele te trăgeau spre vârful dealului pe sanie.
— Ţi-am mai povestit?
— Nu, dar asta fac surorile mai mari.
