Gil îşi potriveşte haina şi dă din cap.
— Nu cred că eu le voi povesti copiilor mei despre seara asta. Dar, în fine, sunt bine.
La uşă ne uităm amândoi prin încăpere înainte de a ieşi. Cu luminile stinse, apartamentul se umple de umbre. Când mă uit pe fereastră la lună pentru ultima dată, îmi vine în minte imaginea lui Paul, traversând campusul îmbrăcat cu haina lui uzată de iarnă, singur.
Gil se uită la ceas şi spune:
— Ar trebui să ajungem la ţanc.
Apoi, împreună, îmbrăcaţi în costumele noastre negre şi încălţaţi cu pantofi negri, pornim spre Saab în lumina reflectată de zăpada care căpătase culoarea nopţii.
*
„Un bal mascat”, îmi spusese Gil. Şi era un bal mascat. Ajungem la club şi descoperim că este superb decorat – centrul atenţiei de pe Prospect Avenue. Movile înalte de zăpadă se înalţă ca nişte parapete de-a lungul zidului de cărămidă care înconjoară clubul, dar cărarea care duce la uşa de intrare a fost acoperită cu un strat subţire de pietre negre. Ca sarea grunjoasă, pietrele topesc un drum de acces peste gheaţă. Efectul este accentuat de cele patru draperii lungi care împodobesc ferestrele din faţă ale clubului, fiecare dintre ele cu o bandă verticală verde marcată de dungi subţiri aurii.
În vreme ce Gil îşi parchează Saab-ul pe locul rezervat lui, membrii clubului şi ceilalţi câţiva invitaţi se apropie de Ivy în perechi. Fiecare intrare este distanţată de următoarea la un interval prestabilit. Se acordă mare atenţie ca perechile să nu se intersecteze. Studenţii de anul patru ajung ultimii. Gil îmi spune, în vreme ce stinge farurile, că primirile călduroase sunt destinate numai membrilor absolvenţi.
Trecem pragul şi descoperim că în club este mare agitaţie. Aerul este încins de căldura umană, de aroma dulce a alcoolului şi de mirosul de mâncare. Sala de primire răsună de conversaţii înfiripate pe loc. Gil este întâmpinat cu ovaţii şi bătăi din palme. Studenţii de anul doi şi cei de anul trei plasaţi la etaj se întorc spre uşă ca să-i ureze bun venit, unii strigând cu voce tare numele lui Gil. Preţ de câteva secunde se pare că aceasta ar putea deveni încă noaptea la care spera, o noapte aşa cum avusese tatăl lui.
— Ei bine, îmi spune Gil, ignorând aplauzele când acestea se prelungesc peste măsură, acum e acum.
Privesc în jur la transformările suferite de club. Munca depusă de Gil, planificarea, discuţiile şi însărcinările date celor cu aranjamentele florale şi celor cu aprovizionarea devin brusc mult mai mult decât o simplă scuză pentru ca el să plece din apartamentul nostru când lucrurile nu merg bine. Totul este altfel. Fotoliile şi mesele au dispărut. În locul lor, în colţurile sălii de primire au fost plasate mese cu tăblia în sfert de cerc, toate îmbrăcate cu feţe de masă din mătase de un verde-regal şi împodobite cu platouri de porţelan pline cu mâncare. În spatele fiecărei mese, la fel ca în spatele barului din dreapta noastră, se află un chelner cu mănuşi albe. Pretutindeni se văd aranjamente florale, compuse doar din crini albi şi orhidee negre, în varietăţi cum n-am mai văzut până acum. Iar în avalanşa de fracuri şi de rochii negre de gală, e foarte posibil să treci cu vederea stejarul auriu cu care au fost lambrisaţi pereţii.
— Domnule? spune un chelner îmbrăcat cu cravată albă, care s-a ivit din senin cu o tavă cu pateuri şi prăjiturele. Miel, rosteşte el arătând spre primele, şi ciocolată albă – arătând spre celelalte.
— Gustă, mă îndeamnă Gil.
Mă conformez, înghiontit brusc în stomac de foamea pe care o am din pricina meselor ratate şi a fanteziilor culinare din perioada în care fusesem internat în spital. Mă servesc iarăşi când văd un alt chelner apărând cu o tavă cu pahare de şampanie. Bulele mi se urcă la cap, ajutându-mă să îmi ţin gândurile departe de Paul.
În acea clipă, o formaţie de muzică se face auzită din anticamera sufrageriei, un loc unde se înşirau de obicei canapele. În colţ au fost înghesuite un pian şi o tobă, rămânând suficient spaţiu între ele pentru o chitară bas şi una electrică. Deocamdată cei patru cântă R&B. Ştiu că mai târziu, dacă Gil îi va convinge, va urma jazz.
— Mă întorc imediat, spune Gil, plecând brusc de lângă mine şi îndreptându-se spre scări.
La fiecare pas, un membru al clubului îl opreşte ca să-i spună ceva drăguţ, să-i zâmbească şi să-i strângă mâna, uneori ca să-l îmbrăţişeze. Îl văd pe Donald Morgan, omul care va urma la tron, bătându-l pe spate pe Gil, felicitându-l sincer şi fără afectare. Fetele din anul trei, deja un pic ameţite, se uită la Gil cu ochi înceţoşaţi, melancolice din cauza pierderii înregistrate de club, pierderea lor. Îmi dau seama că Gil este eroul acestei nopţi – în acelaşi timp gazdă şi invitat de onoare. Oriunde s-ar duce are parte de companie. Cumva însă, când nu e nimeni alături de el – Brooks, Anna sau unul dintre noi – pare deja singur.
— Tom! se aude o voce din spatele meu.
Mă răsucesc pe călcâie şi brusc nu mai simt în aer decât un singur parfum – cel cu care trebuie să se fi dat mama lui Gil şi prietena lui Charlie, pentru că are acelaşi efect asupra mea. Dacă mi-am imaginat vreodată că mi-a plăcut Katie cel mai mult în şort, cu părul strâns şi cămaşa desfăcută, atunci am fost un prost. Fiindcă iat-o acum, îmbrăcată cu o rochie neagră, cu părul lăsat pe spate, toată numai decolteu şi sâni, iar eu rămân cu gura căscată.
— Uau!
Îşi pune o mână pe reverul hainei mele şi scutură o dâră de praf care se dovedeşte a fi un fulg de zăpadă care a rezistat în ciuda căldurii.
— E valabil şi pentru tine, spune ea.
În vocea ei aud ceva minunat, un bun venit care mă destinde.
— Unde e Gil? mă întreabă ea.
— Sus.
Katie ia două pahare de şampanie de pe o tavă care trece pe lângă noi.
— Noroc, îmi urează ea, dându-mi un pahar. Aşadar, cine ar trebui să fii?
Ezit, neştiind sigur la ce se referă.
— Costumul tău. Ce personaj interpretezi?
În acea clipă reapare Gil.
— Hei, îl salută Katie. Nu ne-am văzut de mult.
Gil ne măsoară pe amândoi din priviri, apoi zâmbeşte ca un tată mândru.
— Sunteţi frumoşi amândoi.
Katie izbucneşte în râs.
— Şi tu cine ar trebui să fii? îl întreabă ea.
Cu un gest al mâinii, Gil îşi descheie haina. Acum văd de ce a urcat la etaj. Între partea stângă a mijlocului şi şoldul drept îi atârnă o centură de piele neagră. Pe centură este prinsă o teacă din piele, iar în teacă se odihneşte un pistol cu mâner de fildeş.
— Aaron Burr, spune el. Promoţia 1772.
— Cu stil, spune Katie, urmărind cu privirea mânerul sidefiu al armei.
— Ce mai e şi asta? izbucnesc eu.
