Vocea lui Paul tremură.
— Apoi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi procedat altfel”. Richard credea că eu ştiam că l-a ucis pe Bill. Voia să spună că ar fi procedat altfel dacă ar fi ştiut că o să plec devreme de la discursul lui Vincent. Aşa poliţia n-ar fi venit să mă caute pe mine.
Gil începe să se plimbe nervos. În cealaltă parte a încăperii, un buştean trosneşte în foc.
— Îţi aminteşti poezia despre care a vorbit la expoziţie?
— Browning. Andrea del Sarto.
— Cum era?
— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recit eu. Visează? Mor de poftă să o facă! Însă speranţa li se transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.”
— De ce să fi ales un asemenea poem?
— Fiindcă se potrivea cu pictura lui del Sarto.
Paul loveşte cu palma în masă.
— Nu. Fiindcă noi am rezolvat ceea ce el, tatăl tău şi Vincent n-au rezolvat niciodată. Ceea ce Richard a visat să descopere întreaga lui viaţă. Ceea ce el s-a străduit să facă, ceva pentru care s-a luptat din răsputeri, dar în care a eşuat.
Paul pare cuprins de un sentiment de frustrare pe care nu l-am mai văzut de când lucram împreună, când părea să se aştepte ca noi doi să putem acţiona ca o singură fiinţă şi să putem gândi în acelaşi mod. „N-ar trebui să-ţi ia aşa de mult. N-ar trebui să fie atât de greu.” Dezlegăm iarăşi o şaradă, încercând să înţelegem un om pe care Paul crede că noi doi ar trebui să-l cunoaştem la fel de bine. Din punctul lui de vedere, eu nu i-am înţeles niciodată suficient de bine pe Colonna sau pe Curry.
— Nu pricep, spune Gil, observând că a intervenit ceva între mine şi Paul, ceva ce pe el îl depăşeşte.
— Picturile, rosteşte Paul, încercând să mă facă să înţeleg. Poveştile lui Iosif. Ţi-am şi spus ce însemnau. Doar că nu ştiam ce are de gând Richard. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui şi-i făcuse haină lungă şi aleasă.”
Aşteaptă de la mine un semnal prin care să-i spun că înţeleg, dar n-o fac, pentru că nu înţeleg.
— Este un dar, rosteşte el într-un târziu. Richard crede că-mi oferă un dar.
— Un dar? se miră Gil. Ţi-ai pierdut minţile? Ce dar?
— Ăsta, răspunde Paul, întinzând braţele şi cuprinzând totul cu ele. Ce i-a făcut lui Bill. Ce i-a făcut lui Vincent. I-a oprit să îmi fure descoperirile. Îmi oferă ce am găsit în Hypnerotomachia.
Când rosteşte toate astea, în vocea lui Paul se citeşte un amestec terifiant de frică, mândrie şi tristeţe gravitând în jurul unei neobişnuite siguranţe.
— Vincent i-a furat totul acum treizeci de ani, continuă Paul. Richard nu a vrut ca acelaşi lucru să mi se întâmple şi mie.
— Curry l-a minţit pe Stein, rostesc eu, nedorind să îl las să fie prostit de un om care a fost în stare să se folosească de slăbiciunea unui orfan. L-a minţit pe Taft. Face acelaşi lucru şi cu tine.
Dar Paul a depăşit orice îndoială. Dincolo de groaza şi de neîncrederea din vocea lui există ceva ce se apropie de recunoştinţă. Parcă ne aflăm într-o altă încăpere cu picturi împrumutate, o altă expoziţie din muzeul paternităţii pe care Curry l-a construit pentru fiul pe care nu l-a avut niciodată, iar gesturile au devenit atât de măreţe, încât motivele nu mai sunt importante. Este picătura care umple paharul. Îmi aminteşte brusc că nu sunt fratele lui Paul. Că noi doi credem în lucruri diferite.
Gil începe să vorbească, venind între noi ca să ne aducă pe amândoi cu picioarele pe pământ, când de afară se aude un zgomot înăbuşit. Ne răsucim toţi trei pe călcâie.
— Ce dracu a mai fost şi asta? se repede Gil.
Atunci se aude vocea lui Curry.
— Paul, murmură el, de cealaltă parte a uşii.
Încremenim cu toţii.
— Richard, spune Paul, venindu-şi în fire.
Şi, înainte ca eu sau Gil să-l putem opri, Paul se duce la uşă.
— Pleacă de acolo! exclamă Gil.
Dar Paul a descuiat deja, iar o mână de pe partea cealaltă a uşii a apăsat pe clanţă.
Richard Curry stă dincolo de prag, îmbrăcat cu acelaşi costum negru ca noaptea trecută. Are o privire sălbatică şi pare şocat. Ţine ceva în mână.
— Trebuie să vorbesc singur cu Paul, rosteşte el cu voce horcăită.
Paul vede ceea ce trebuie să vedem cu toţi: picăturile de sânge de lângă gulerul cămăşii.
— Ieşi de aici! urlă Gil.
— Ce ai făcut? îl întreabă Paul.
Curry se holbează la el, apoi ridică un braţ, ţinând ceva în mâna întinsă.
Gil face un pas către hol.
— Ieşi! repetă el.
Curry îl ignoră.
