— Despre Chicago?
— Despre noi împreună la Chicago.”
*
Nu-mi amintesc unde am fost duşi în noaptea aceea şi ce întrebări ni s-au pus. Focul continua să ardă în faţa ochilor mei şi vocea lui Paul îmi zumzăia în urechi, ca şi cum el s-ar fi putut ridica din mijlocul flăcărilor. Înainte de răsăritul soarelui am zărit o mie de chipuri care mi-au transmis mesaje de speranţă: prieteni scoşi din camerele lor de vestea incendiului; profesori treziţi de sirene; slujba de la biserică întreruptă la mijlocul ei de întregul spectacol. Şi toate aceste chipuri se strângeau în jurul nostru ca o comoară ambulantă, fiecare chip fiind o monedă, ca şi cum s-ar fi luat o decizie de sus că noi trebuie să plătim prin socotirea a ceea ce a mai rămas. Poate că ştiam deja că intram într-o eră a sărăciei bogate, foarte bogate. Ce mai comedie neagră îngăduiseră zeii! Fratele meu Paul sacrificat de Paşte. Carapacea de ţestoasă a ironiei aruncată cu ură în capetele noastre.
În acea noapte am supravieţuit toţi trei, împreună, din pură necesitate. Ne-am întâlnit în spital, eu, Gil, şi Charlie, iarăşi colegi de salon. Niciunul dintre noi nu a scos vreun cuvânt. Charlie şi-a mângâiat crucifixul de la gât, Gil a dormit, iar eu m-am holbat la pereţi. Fără nicio veste despre Paul, am început să credem cu toţii, disperaţi, în mitul supravieţuirii lui, în mitul învierii lui. Trebuia să fi fost mai realist şi să-mi fi închipuit că, asemenea unei familii, nici prietenia nu e indestructibilă. Cu toate astea, mitul mi-a dat încredere în acele clipe. Atunci şi mereu după aceea. Mitul, şi niciodată speranţa.
Căci cutia speranţei zace complet goală.
CAPITOLUL 29
Ca un doctor bun, timpul s-a spălat pe mâini de povestea noastră. Chiar înainte ca Charlie să iasă din spital, aparţineam cu toţii de domeniul trecutului. Colegii de an se uitau la noi de parcă eram deja depăşiţi, rămăseserăm amintiri fugare, înconjuraţi de o aură de importanţă desuetă.
În decurs de o săptămână, valul de violenţă abătut asupra Princetonului s-a calmat. Studenţii au început să se plimbe iarăşi prin campus după lăsarea întunericului, mai întâi în grupuri, apoi singuri. Incapabil să dorm, mă duceam la WaWa în toiul nopţii, şi descopeream localul plin de oameni. Discutau mai ales despre Richard Curry. Şi despre Paul. Treptat însă, aceste nume au dispărut, înlocuite de examene, de campionatul de lacrosse şi de subiectul fierbinte al acelei primăveri: o studentă din anul patru care se culcase cu îndrumătorul ei de lucrare – episodul final al spectacolului de televiziune preferat. Chiar şi titlurile pe care le citeam în vreme ce îmi aşteptam rândul la casă, cele care mă distrăgeau de la gândul că sunt singur când tot restul lumii părea să fie împreună cu prietenii, sugerau că viaţa mersese înainte fără noi. În cea de-a şaptesprezecea zi după Paşte, prima pagină din Princeton Packet anunţa că planul de construire a unei parcări subterane în oraş fusese anulat. Abia în josul paginii doi se scria despre faptul că un absolvent bogat al universităţii donase două milioane de dolari pentru reconstrucţia clubului Ivy.
Charlie s-a ridicat de pe patul de spital în cinci zile, dar a petrecut alte două săptămâni la recuperare. Doctorii îi propuseseră o operaţie estetică la piept, unde bucăţile de piele se îngroşaseră şi căpătaseră aspect de crustă, dar Charlie a refuzat. L-am vizitat la centrul medical în fiecare zi. Charlie voia să-i aduc chipsuri de la WaWa, cărţi pentru cursurile lui şi să-i comunic scorurile de la fiecare meci jucat de Sixers. Îmi oferea mereu un motiv pentru a mă întoarce la el.
Mi-a arătat de mai multe ori cicatricele de la arsuri. La început am crezut că o face ca să-şi dovedească lui însuşi ceva, că nu se simte desfigurat, că e mult mai puternic decât nenorocirea care i se întâmplase. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt era exact invers. Voia să se asigure că eram conştient de faptul că el fusese transformat de toată întâmplarea. Părea să îi fie teamă că încetase să mai facă parte din viaţa mea şi a lui Gil din clipa în care intrase în tunel după Paul. Că noi ne vedeam de viaţa noastră fără el, vindecându-ne rănile în tăcere. Ştia că începuserăm să ne simţim ca nişte străini în propria piele şi voia să aflăm că şi el se simte ca noi, că sufeream cu toţii în acelaşi mod.
M-a surprins faptul că Gil l-a vizitat de câte ori a putut. M-am nimerit şi eu acolo de câteva ori şi am observat de fiecare dată o oarecare stânjeneală. Amândoi se simţeau vinovaţi, lucru intensificat de prezenţa celuilalt. Oricât ar părea de iraţional, Charlie simţea că ne abandonase fiindcă nu fusese cu noi la Ivy. Uneori susţinea că moartea lui Paul era vina lui, că acesta fusese preţul plătit pentru slăbiciunea sa. Gil părea să simtă că el ne abandonase cu multă vreme în urmă, într-un mod mai greu de definit. Iar faptul că Charlie se considera atât de vinovat, în ciuda a tot ce făcuse, îl determina pe el să se simtă şi mai rău.
Într-o noapte, înainte de a se duce la culcare, Gil mi-a cerut scuze. Mi-a mărturisit că ar fi vrut ca lucrurile să stea altfel. Meritam cu toţii o soartă mai bună. Din acea noapte, nu l-am mai găsit niciodată uitându-se la filme vechi. Lua masa la restaurante care păreau din ce în ce mai îndepărtate de campus. De fiecare dată când îl invitam la prânz la clubul meu, găsea o scuză să nu vină. Mi-au trebuit patru sau cinci refuzuri ca să pricep că el nu se temea de ce aveau să spună ceilalţi, ci de ideea că pe drumul până acolo avea să treacă pe lângă Ivy. După ce a ieşit din spital, eu şi Charlie stăteam tot mai mult împreună, luam amândoi micul dejun, prânzul şi cina. Gil prefera să stea din ce în ce mai retras.
Treptat vieţile noastre au intrat în anonimat. Dacă la început, când toată lumea se săturase să tot audă despre noi, ne simţeam ca nişte paria, mai apoi, când lumea a început să uite, ne-am simţit ca nişte fantome. Slujba de înmormântare a lui Paul s-a ţinut în capela campusului, dar s-ar fi putut ţine foarte bine şi într-o sală de seminar, căci la slujbă au venit foarte puţini oameni, mai mulţi profesori decât studenţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia din urmă erau membri ai echipei de paramedici sau ai clubului Ivy, veniţi acolo din compasiune pentru Charlie sau pentru Gil. Singurul reprezentant al corpului didactic care s-a apropiat de mine după slujbă a fost profesorul LaRoque, femeia care l-a trimis pentru prima dată pe Paul la Taft. Nici măcar ea nu părea interesată de altceva decât de Hypnerotomachia şi de descoperirile lui Paul. Nu i-am spus nimic, procedând la fel de fiecare dată când a venit vorba despre Hypnerotomachia. Mi-am zis că măcar atât pot să fac, adică să nu le dezvălui străinilor secretul pe care Paul se străduise atâta să-l păstreze în cercul restrâns al prietenilor lui.
Povestea noastră a revenit pentru o scurtă perioadă în centrul atenţiei când a avut loc descoperirea, la o săptămână după publicarea articolului cu parcarea subterană, a faptului că Richard Curry îşi lichidase toate activele chiar înainte de a pleca din New York către Princeton. Îşi pusese banii într-un fond privat, împreună cu proprietăţile rămase ale casei sale de licitaţii. Când băncile au refuzat să dezvăluie termenii afacerii, membrii clubului Ivy au cerut să li se dea lor acei bani, drept compensaţie pentru daunele înregistrate. Au renunţat însă la această pretenţie atunci când consiliul de administraţie al clubului a hotărât să nu cumpere nici măcar o cărămidă pentru noul sediu din banii lui Curry. Între timp, ziarele au publicat ştirea că Richard Curry îşi lăsase toţi banii unui moştenitor anonim şi câţiva chiar au sugerat ceea ce eu credeam deja – anume că acei bani erau îi destinaţi lui Paul.
Neştiind nimic despre lucrarea lui Paul, publicul larg nu a găsit nicio logică în intenţiile lui Curry, aşa că oamenii au bârfit pe seama prieteniei lui Curry cu Taft până când amândoi au devenit un soi de farsă, o explicaţie pentru tot răul care nu-şi găsea altfel nicio motivaţie. Casa lui Taft de la institut a devenit ca o casă bântuită. Nimeni nu voia să locuiască acolo, iar adolescenţii din oraş se provocau unii pe alţii să intre în ea.
Singurul lucru bun în această nouă realitate dominată de teorii fantastice şi de titluri senzaţionale a fost acela că în curând nimeni nu a mai putut sugera că Gil, Charlie sau eu făcusem vreo greşeală. Nu eram destul de importanţi ca să jucăm vreun rol în întâmplările petrecute, aşa ciudate cum le considerase lumea, nici măcar atunci când emisiunile de ştiri locale au difuzat ştirile însoţite de poze ale lui Rasputin Taft şi ale nebunului de Curry care îl ucisese. Poliţia şi conducerea universităţii ne înştiinţaseră că nu aveau de gând să ia vreo măsură împotriva noastră, iar pentru părinţii noştri presupun că a însemnat ceva faptul că aveam să absolvim fără nicio pată la dosar. Pentru Gil nu conta prea mult, căci în cazul lui nu s-a pus niciodată problema de aşa ceva. Cât despre mine, nici eu nu prea puneam chestia asta la suflet.
Totuşi, acest lucru a însemnat o mare uşurare pentru Charlie. El trăia tot mai mult în umbra celor petrecute. Gil spunea că suferă de complexul persecuţiei, fiindcă Charlie se aştepta ca ghinionul să-l urmărească la fiecare pas, dar eu cred că Charlie pur şi simplu s-a autosugestionat că el l-ar fi putut salva pe Paul. Oricum ar fi stat lucrurile, eşecurile lui aveau să aibă urmări – dacă nu la Princeton, atunci în viitor. Charlie nu se temea atât de persecuţii, cât de judecată.
*
Singurele mele momente de bucurie din ultimele zile petrecute la colegiu i s-au datorat lui Katie. La început ne-a adus de mâncare mie şi lui Gil, câtă vreme Charlie continua să se afle în spital. Ca urmare a incendiului, ea şi alte studente membre ale clubului Ivy puseseră bazele unui soi de cooperativă, cumpărând singure alimente şi făcându-şi singure de mâncare. Temându-se că noi nu mâncam, Katie gătea întotdeauna pentru trei. Apoi, a început să mă ia la plimbare, insistând că soarele avea puteri binefăcătoare, că în razele cosmice existau urme de litiu care puteau fi absorbite doar în zorii zilei. S-a apucat chiar să ne facă poze, ca şi cum ar fi observat în acele zile ceva care să merite să rămână viu pentru totdeauna. Fotograful din ea era convins că soluţia se găsea cumva într-o expunere adecvată la lumină.
Fără Ivy în viaţa ei, Katie părea mai aproape de ceea ce îmi doream eu să fie şi mult mai departe de faţeta lui Gil, pe care n-am înţeles-o niciodată. Era mereu într-o stare perfectă de bună dispoziţie şi niciodată nu îşi mai prindea părul în coc. Cu o noapte înainte de absolvire, m-a invitat în camera ei după un film, pretinzând că vrea să-mi iau rămas-bun de la colegele ei. Ştiam că are alte gânduri în minte, dar în noaptea aceea i-am spus că nu pot s-o fac. Existau acolo prea multe fotografii ale lucrurilor sigure pe care ea le ducea cu sine, cum erau familia, prietenii vechi şi câinele de la piciorul patului ei din New Hampshire. O ultimă noapte într-o încăpere plină de reperele fixe din viaţa ei mi-ar fi amintit de cât de nestatornică devenise viaţa mea.
În acele ultime săptămâni am urmărit cum se încheie ancheta legată de incendiul de la Ivy. În sfârşit, în vinerea dinaintea absolvirii, ca şi cum anunţul fusese programat ca să pună capăt anului universitar, autorităţile locale au comunicat că Richard Curry, „conform relatărilor martorilor oculari, a stârnit un incendiu în interiorul clubului Ivy, provocând moartea ambilor oameni din interiorul clădirii”. În sprijinul acestei concluzii, autorităţile au prezentat două bucăţi dintr-o mandibulă umană, care se potrivea cu fişa stomatologică a lui Curry. Explozia conductei de gaz nu lăsase alte dovezi în urmă.
Cu toate astea, cazul a rămas neoficial deschis şi nu s-a pomenit niciodată nimic de Paul. Ştiam de ce. La doar trei zile după explozie, un anchetator îi mărturisise lui Gil că sperau ca Paul să fi supravieţuit: nu rămăseseră după explozie decât nişte resturi minuscule şi singurele care putuseră fi identificate îi aparţineau lui Curry. Zilele care au urmat am aşteptat cu toţii plini de speranţă întoarcerea lui Paul. Când au constatat însă că el nu se întoarce, că nu se iveşte într-o bună zi din pădure şi nici nu apare într-un loc cunoscut, după ce ar fi suferit de amnezie pentru o vreme, anchetatorii au părut să-şi dea seama că e mai bine să tacă decât să ne dea speranţe deşarte.
*
Dominante în ziua ceremoniei au fost verdele şi căldura – nicio adiere de vânt, ca şi cum n-ar fi existat niciodată acel weekend de Paşte. În vreme ce stăteam în curtea Nassau Hall, înconjurat de colegi îmbrăcaţi în robă şi cu tocă pe cap, aşteptând să mă aud strigat, am văzut chiar şi un fluture zburând, ca un soi de emblemă luată de vânt. Sus, în turn, mi-am imaginat un clopot mişcându-se încet, fără limbă: Paul sărbătorind norocul nostru, stând parcă pe acoperişul lumii.
În lumina acelei zile se întrezăreau fantome pretutindeni. Femei în rochii de seară, de la balul Ivy, dansând pe cer ca nişte îngeri şi anunţând începutul unui nou anotimp. Participanţi la Olimpiada Nudă strânşi prin curţi, fără să se ruşineze de goliciunea lor, ca nişte spectre ale anotimpului abia încheiat. Saluturi rostite în latină, glume pe care nu le înţelegeam, iar pentru o clipă mi-am imaginat că cel care ni se adresează este Taft; Taft şi, în spatele lui, Francesco Colonna, iar în spatele lor un cor de filosofi care incantau un refren solemn, asemenea unor apostoli beţi care cântă Imnul de luptă al republicii.
După ceremonie ne-am întors toţi trei în apartamentul nostru pentru ultima dată. Charlie se ducea la Philadelphia pentru a-şi petrece vara ca paramedic înainte de a începe studiile medicale în toamnă. Alesese în sfârşit Universitatea Pennsylvania, după ce ezitase destul de mult. Voia să stea în apropiere de casă. Gil a început să-şi strângă lucrurile din camera lui cu o frenezie la care mă aşteptam într-o oarecare măsură. A mărturisit că avea un bilet de plecare din New York în acea seară. Ne-a spus că se duce în Europa pentru o vreme. Şi chiar se ducea în Italia. Avea nevoie de ceva timp ca să-şi pună gândurile în ordine.
Eu şi Charlie am ridicat împreună corespondenţa, după plecarea lui Gil. În cutia poştală erau patru plicuri mici, identice ca mărime. Conţineau formulare de înscriere pentru anuarul absolvenţilor, câte unul pentru fiecare dintre noi. Mi-am băgat formularul în buzunar şi l-am luat şi pe al lui Paul, dându-mi seama că el nu fusese încă şters de pe lista anului nostru. Pentru câteva clipe m-am întrebat dacă îi făcuseră şi lui o diplomă, care stătea acum undeva, abandonată. Însă pe cel de-al patrulea plic, cel destinat lui Gil, numele lui fusese tăiat şi în locul lui apărea numele meu, cu scrisul lui de mână. Am deschis plicul şi l-am citit. Formularul fusese completat, cu o adresă a unui hotel din Italia.
Dragă Tom, scria în interiorul plicului. Am lăsat formularul lui Paul aici pentru tine. Mi-am zis că poate îl vrei. Spune-i lui Charlie că îmi pare rău că am plecat aşa în grabă. Ştiu că tu mă înţelegi. Dacă ajungi în Italia, te rog să mă suni.
G.
L-am îmbrăţişat pe Charlie înainte de a ne despărţi. O săptămână mai târziu, m-a sunat acasă ca să mă întrebe dacă plănuiam să particip la reuniunea clasei noastre din anul următor. Era genul de pretext pe care doar Charlie îl putea inventa pentru a da un telefon. Am discutat câteva ore. În cele din urmă, m-a întrebat dacă pot să-i dau şi lui adresa lui Gil din Italia. Mi-a zis că a descoperit o carte poştală care i-ar face plăcere – a încercat chiar să mi-o descrie. Dincolo de vorbele lui, mi-am dat seama că Gil nu-i lăsase şi lui o adresă de corespondenţă. Relaţia dintre ei nu mai fusese niciodată ca la început.
Nu m-am dus în Italia, nici în vara aceea, nici mai târziu. M-am întâlnit cu Gil de trei ori în următorii patru ani, de fiecare dată la câte o reuniune de clasă. Aveam tot mai puţine lucruri să ne spunem. Elementele vieţii lui au început treptat să se aşeze în ordinea graţioasă a unor cuvinte dintr-o litanie. După ce s-a plictisit de drumuri, s-a întors în Manhattan, unde a devenit bancher, la fel ca tatăl lui. Spre deosebire de mine, Gil părea să îmbătrânească frumos. La douăzeci şi şase de ani, şi-a anunţat logodna cu o femeie superbă cu un an mai mică decât noi, care îmi amintea de o vedetă dintr-un film vechi. Văzându-i împreună, mi-a devenit limpede care urma să fie traseul vieţii lui Gil.
Cu Charlie am păstrat relaţii mult mai strânse. Ca să fiu sincer, Charlie nu voia să renunţe la prietenia cu mine. El este indiscutabil cel mai insistent prieten pe care l-am avut vreodată, refuzând să lase o prietenie să moară doar pentru că distanţele se măresc şi amintirile se şterg treptat. În primul lui an de medicină s-a însurat cu o femeie care îmi aducea aminte de mama lui. Primul lor copil, o fetiţă, a fost botezată după ea. Al doilea copil, un fiu, a fost botezat după mine. Fiind burlac, îl pot analiza pertinent pe Charlie ca tată, fără să mă tem de comparaţii. Şi nu mă înşel deloc când spun că Charlie este un tată şi mai bun decât s-a dovedit a fi ca prieten. Felul în care are grijă de copiii săi îi trădează natura protectoare, energia debordantă, enorma recunoştinţă pentru privilegiul de a trăi – toate calităţile pe care le demonstrase din plin la Princeton. Astăzi este pediatru şi e pâinea lui Dumnezeu. Soţia lui spune că în unele weekenduri Charlie continuă să facă parte din echipajele de paramedici. Sper că într-o zi, aşa cum el crede încă, Charlie Freeman va ajunge în faţa raiului la ora Judecăţii de Apoi. N-am cunoscut în viaţa mea un om mai bun.
*
Despre mine nu sunt prea multe lucruri de spus. După absolvire, m-am întors în Columbus. Cu excepţia unei singure călătorii în New Hampshire, mi-am petrecut toate cele trei luni de vară acasă. În acest timp mama a devenit mai deschisă faţă de mine, fie pentru că înţelegea pierderea suferită mai bine ca mine, fie pentru că nu se putea abţine să nu se bucure că Princetonul rămăsese în urma mea – în urma noastră. Am discutat, m-a amuzat. Mâncam împreună, doar noi doi. Ne-am dus pe un deal – vechiul loc de joacă al copilăriei, cel pe care surorile mele obişnuiau să mă tragă cu sania, şi acolo mama mi-a mărturisit ce plănuia să facă. Voia să deschidă o a doua librărie, de această dată în Cleveland. Mi-a expus planul afacerii, modul cum ţinea registrele, posibilitatea de a vinde casa, acum că n-aveam să mai locuim în ea. Am înţeles doar cea mai importantă parte – anume că mama începuse în sfârşit să-şi vadă mai departe de viaţă.
Pentru mine însă problema nu era să-mi văd mai departe de viaţă. Problema era înţelegerea. Pe măsura trecerii anilor, celelalte lucruri neclare din viaţa mea păreau să se limpezească aşa cum nu se întâmplase în viaţa tatălui meu. Îmi imaginez ce a gândit Richard Curry în acel weekend de Paşte: că Paul se găsea în aceeaşi situaţie în care fusese el însuşi odinioară, că ar fi fost insuportabil să-şi lase fiul orfan să devină un alt Bill Stein, sau un alt Vincent Taft, sau chiar un alt Richard Curry. Vechiul prieten al tatălui meu credea în darul unui cec în alb al încrederii nelimitate; doar că ne-a trebuit nouă prea mult timp ca să-l înţelegem. Chiar Paul, în zilele când încă speram că supravieţuise, mi-a dat motive să cred că ne părăsise pur şi simplu pe toţi, evadând prin tunele fără să se mai întoarcă vreodată; decanul nu îi lăsase speranţe că va absolvi, iar eu nu-i dădusem nicio speranţă că m-aş fi dus cu el la Chicago. Când îl întrebasem unde ar fi vrut să se afle, îmi răspunsese cu sinceritate: în Roma, cu o lopată. Însă eu nu atinsesem niciodată vârstă la care să-i pot pune tatălui meu astfel de întrebări, chiar dacă, privind retrospectiv, el era probabil genul de om care ar fi dat răspunsuri oneste.
Şi atunci presupun, privind înapoi, că singura cale prin care pot explica de ce am devenit absolvent de engleză după ce mi-am pierdut credinţa în cărţi – de ce mă încercase un asemenea sentiment de împlinire lucrând la cartea lui Colonna după ce respinsesem dragostea tatei pentru acea carte – este că eu căutam, de fapt, acele rămăşiţe pe care credeam că tata trebuia să mi le fi lăsat undeva, cele care îi puteau reface imaginea. Câtă vreme am fost cu Paul, cât timp am lucrat împreună la Hypnerotomachia, răspunsul a părut întotdeauna la o aruncătură de băţ. Căci, atâta vreme cât am muncit împreună, a existat mereu speranţa că în cele din urmă voi înţelege.
Când acea speranţă a dispărut, mi-am onorat contractul şi am devenit analist software. Slujba pe care am obţinut-o rezolvând o şaradă am primit-o pentru că eşuasem în rezolvarea altei şarade. Timpul în Texas a trecut mai repede decât mi-am dat eu seama. Căldura verii de acolo nu-mi amintea de nimic din ce cunoscusem înainte, aşa că am rămas acolo. Eu şi Katie ne-am scris aproape săptămânal de-a lungul ultimilor doi ani ai ei de la Princeton. Treptat, am început să aştept cu nerăbdare scrisorile ei în cutia poştală, chiar şi după ce au devenit mai rare. Ultima dată când am văzut-o a fost în cursul unei călătorii pe care am făcut-o la New York ca să-mi sărbătoresc împlinirea a douăzeci şi şase de ani. La sfârşitul petrecerii, cred că până şi Charlie şi-a putut da seama că timpul intervenise între mine şi Katie. În vreme ce ne plimbam prin Prospect Park sub soarele de toamnă, în apropiere de galeriile Brooklyn unde lucra Katie, am început să înţeleg că lucrurile pe care odinioară le preţuiam amândoi rămăseseră în urma noastră la Princeton şi că viitorul nu reuşise să le înlocuiască cu o viziune a lucrurilor care urmau să vină. Ştiam prea bine că ea sperase să înceapă o nouă relaţie în acel weekend, să traseze un nou curs al vieţii ei, călăuzită de o constelaţie nouă. Numai că eu ajunsesem treptat să mă îndoiesc de posibilitatea renaşterii, posibilitate care îl înflăcărase pe tata atâta amar de vreme şi care îi păstrase credinţa în fiul lui. După acel weekend, am început să ies complet din viaţa lui Katie. La scurt timp după aceea, m-a sunat la serviciu pentru ultima dată. Ştia că mingea era în terenul meu, că scrisorile mele deveniseră mai scurte şi mai distante. Vocea ei mi-a provocat o durere la care nu mă aşteptasem. Mi-a spus că nu voi mai auzi de ea până când nu îmi voi da eu însumi seama ce voiam. În cele din urmă, mi-a lăsat noul ei număr de telefon şi mi-a spus să o sun când lucrurile se vor schimba.
*
Lucrurile nu s-au schimbat niciodată. Nu pentru mine, în orice caz. Nu peste mult timp, noua librărie a mamei a început să meargă chiar bine, iar ea m-a sunat să am grijă de librăria din Columbus. I-am explicat că era prea greu să plec din Texas, acum că îmi fixasem rădăcinile acolo. Surorile m-au vizitat şi ele, la fel şi Charlie şi familia lui, fiecare sfătuindu-mă cum să ies din starea în care eram şi cum să trec peste probleme, oricare ar fi fost ele. Adevărul e că m-am mulţumit doar să urmăresc cum lucrurile se schimbă în jurul meu. Chipurile sunt tot mai tinere în fiecare an, dar observ aceleaşi trăsături în toate, ca nişte monede identice, preoţi noi în odăjdii vechi. Îmi amintesc că la cursul de economie la care asista şi Brooks ni s-a explicat că un singur dolar, dacă circulă suficient de mult, ar putea cumpăra tot ce există pe lume – ca şi cum comerţul ar fi o lumânare care n-ar putea niciodată să ardă până la capăt. Acum însă văd acelaşi dolar la fiecare schimb. Nu mai am nevoie de bunurile pe care le pot cumpăra cu el. În cele mai multe zile, abia dacă mai seamănă cu nişte bunuri.
