Bineînţeles că accidentul m-a schimbat: după trei operaţii, două luni de recuperare şi începutul durerilor fantomatice legate de vreme cu întârzierea lor de şase ore, continuam să am tije metalice în oase, o cicatrice lungă pe picior şi un gol ciudat în viaţa mea, care părea să se adâncească pe măsură ce se scurgea timpul. La început a fost vorba de alte haine – mărimi diferite de pantaloni şi chiloţi până când am reuşit să pun înapoi ceva carne pe mine, apoi stiluri diferite de a masca grefa de piele de pe coapsă. Ulterior mi-am dat seama că şi familia mea se schimbase: mai întâi maică-mea, care se retrăsese în ea, aceasta fiind cea mai evidentă schimbare, apoi şi cele două surori mai mari, Sarah şi Kristen, care îşi petreceau din ce în ce mai puţin timp acasă. În cele din urmă, s-au schimbat şi prietenii mei – sau, poate, în cele din urmă eu am fost cel care i-a schimbat. Nu sunt sigur dacă voiam prieteni care să mă înţeleagă mai bine sau care să mă vadă altfel, sau ce anume voiam, dar vechii mei amici, la fel ca vechile mele haine, pur şi simplu nu se mai potriveau.
În general, lumea le spune victimelor că timpul este cel mai mare vindecător. Marele vindecător, spun ei, ca şi cum timpul ar fi un soi de doctor. Dar după şase ani de meditaţie pe marginea acestui subiect, eu am o altă percepţie. Timpul este, de fapt, tipul de la parcul de distracţii care vopseşte cămăşile cu un spray. Împrăştie culoarea într-o ceaţă fină, până când rămân doar particule singuratice suspendate în aer, aşteptând să se lipească de un loc anume. Iar rezultatul final, desenul de pe cămaşă, de obicei nu prea înseamnă mare lucru. Bănuiesc că oricine cumpără o astfel de cămaşă, marele patron al parcului de distracţii veşnic, oricine ar fi el, se scoală dimineaţa şi se întreabă ce naiba a văzut el la acel desen. În toată analogia asta noi suntem vopseaua, aşa cum am încercat să-i explic odată lui Charlie. Timpul este cel care ne dispersează.
Poate cel mai bun mod de a formula totul este cel găsit de Paul la puţină vreme după ce ne-am cunoscut. Încă din acele vremuri era un fanatic al Renaşterii, avea optsprezece ani şi era convins deja că civilizaţia intrase în regres după moartea lui Michelangelo. Citise toate cărţile tatălui meu din acea perioadă şi venise singur să mi se prezinte la câteva zile după ce intrase în primul an de şcoală, după ce recunoscuse al doilea prenume al meu în albumul bobocilor. Acest prenume este categoric aparte şi o bună parte din copilărie l-am purtat ca pe un bolovan în jurul gâtului. Tata încercase să mă boteze după compozitorul lui favorit, un italian destul de obscur din secolul şaptesprezece fără de care, susţinea el, n-ar fi existat niciun Haydn şi, ca atare, niciun Mozart. Maică-mea, pe de altă parte, refuzase să accepte tipărirea unui asemenea nume pe certificatul meu de naştere, insistând până la naşterea mea că Arcangelo Corelli Sullivan era un nume cumplit pentru un biet copil, ca un monstru tricefal al numelor. Ea voia să-mi spună Thomas, numele tatălui ei, cu efectul câştigării în subtilitate a ceea ce se pierdea din imaginaţie.
Ca atare, o dată cu debutul durerilor facerii, mama adoptase, cum îi plăcea ei să-i spună, o „tactică de amânare a livrării”, reuşind să întârzie intrarea mea în această lume până când tata fusese de acord cu un compromis. Într-o clipă mai degrabă de proastă inspiraţie decât de disperare, am devenit Thomas Corelli Sullivan, şi ăsta mi-a rămas numele. Mama sperase ca eu să-mi pot ascunde al doilea prenume între numele de familie şi celălalt prenume, ca şi cum aş fi ascuns murdăria sub preş. Dar tata, care credea că numele spune multe, afirmase mereu că un Corelli fără Arcangelo era ca un Stradivarius fără corzi. Pretindea că cedase în faţa maică-mii doar din cauză că miza fusese mult mai mare decât era ea dispusă să recunoască. Iar mica ei „tactică”, continua el cu un zâmbet, fusese concepută în patul conjugal, nu pe patul de naştere. Era genul de om care credea că un pact încheiat în momente de pasiune reprezenta singura scuză bună pentru o judecată greşită.
La câteva săptămâni după ce ne-am cunoscut, i-am povestit lui Paul toate astea.
— Ai dreptate, mi-a zis el, când i-am explicat mica mea metaforă cu sprayul de vopsea. Timpul nu este un da Vinci. S-a gândit câteva clipe, apoi a zâmbit în felul lui blând. Nici măcar un Rembrandt. E doar un Jackson Pollock ieftin.
A părut să mă înţeleagă chiar de la început.
Toţi trei au părut să mă înţeleagă: Paul, Charlie şi Gil.
CAPITOLUL 2
Acum eu şi Charlie ne aflăm deasupra unei guri de acces de la baza Dillon Gym, în zona de sud a campusului. Flamura echipei Philadelphia 76ers de pe căciula lui Charlie atârnă de o sfoară, fluturând în bătaia vântului. Deasupra noastră, sub ochiul portocaliu al unui felinar cu halogen, fulgii de zăpadă se vălătucesc în nori uriaşi. Aşteptăm. Charlie începe să îşi piardă răbdarea, din cauza celor două studente de dincolo de stradă care ne mănâncă timpul.
— Spune-mi ce ar trebui să facem, zic eu.
O lumină clipeşte la ceasul lui. Charlie se uită la el.
— Este şapte şi şapte minute. Inspectorii schimbă tura la şapte şi jumătate. Mai avem douăzeci şi trei de minute.
— Crezi că douăzeci de minute ne ajung ca să-i prindem?
— Desigur, răspunde el. Dacă ne dăm seama cam pe unde sunt. Charlie se uită înapoi de-a lungul străzii. Hai odată, fetelor!
Una din ele se luptă cu rafalele într-o fustă primăvăratică, de parcă zăpada a luat-o prin surprindere în vreme ce se îmbrăca. Cealaltă, o peruviancă pe care o cunosc de la o competiţie internă, poartă geaca portocalie tipică echipei de înot şi de scufundări.
— Am uitat să o sun pe Katie, zic eu, brusc fulgerat de o idee.
Charlie se întoarce.
— E ziua ei de naştere. Ar fi trebuit să-i spun când trec pe la ea.
Katie Marchand, o studentă din anul doi, devenise treptat genul de prietenă pe care n-o meritam. Importanţa ei tot mai mare în viaţa mea reprezintă un fapt pe care Charlie îl acceptă amintindu-şi mereu că femeile isteţe au adesea gusturi oribile când vine vorba de bărbaţi.
— I-ai cumpărat ceva? mă întreabă el.
— Mda. Formez un dreptunghi cu palmele. O fotografie din galeria...
El dă din cap.
— Atunci e în regulă dacă n-o suni. Urmează un soi de geamăt, ca un râset nechezat. Oricum, probabil că ea are alte lucruri de rezolvat acum.
— Asta ce mai înseamnă?
Charlie ridică mâna în aer şi prinde un fulg.
— Prima zăpadă a anului. Olimpiada în pielea goală.
— Iisuse, am uitat.
Olimpiada Nudă este una dintre cele mai îndrăgite tradiţii la Princeton. În fiecare an, în noaptea primei căderi de zăpadă, studenţii din anul doi se adună în curtea Holder Hall. Înconjuraţi de ferestre de cămin înţesate de spectatori din întregul campus, sute de studenţi apar în turmă şi, cu nepăsarea eroică a unor lemingi, îşi scot hainele şi încep să alerge în cerc precum nebunii. Este un ritual care trebuie să se fi născut încă de la înfiinţarea colegiului, când Princeton era o instituţie în care erau admişi numai bărbaţii şi nuditatea în masă reprezenta o expresie a prerogativelor masculine, cum erau şi urinatul în sus sau bătaia. Însă din momentul în care au fost acceptate şi fetele, acţiunea asta elitistă a devenit cel mai important eveniment al anului universitar. Chiar şi mijloacele de informare în masă îşi făceau apariţia pentru a-l înregistra, cu videocamere şi care de reportaj, venite chiar din Philadelphia sau New York. Deşi gândul la Olimpiada Nudă aprinde de obicei imaginaţia în lunile friguroase de studiu, în acest an, când i-a venit rândul lui Katie, mă interesează mai mult ca oricând ca relaţia noastră să devină mai strânsă.
— Eşti gata? întreabă Charlie de îndată ce fetele se hotărăsc în sfârşit să plece.
Dau cu piciorul peste capacul gurii de acces, îndepărtând zăpada de pe el.
Charlie îngenunchează, îşi înfige arătătoarele în găurile capacului şi îl ridică, zăpada estompând scârţâitul oţelului pe asfalt. Mă uit din nou de-a lungul drumului.
— Tu primul, zice el, punându-mi o mână pe spate.
— Cum rămâne cu rucsacurile?
— Nu mai trage de timp. Du-te!
Mă las în genunchi şi îmi aşez palmele de o parte şi de cealaltă a gurii, simţind cum de dedesubt se ridică valuri de căldură înăbuşitoare. Însă când încerc să cobor prin gaură, umflăturile din jacheta de schi se agaţă în marginile deschizăturii.
— La naiba, Tom, şi morţii se mişcă mai repede. Dă din picioare până atingi o treaptă de fier. Pe perete e o scară.
Încep să cobor după ce agăţ cu pantoful prima treaptă.
— Bine, îmi spune Charlie. Ia şi astea.
Îmi vâră rucsacul prin deschizătură, urmat de rucsacul lui.
