Paul clatină din cap şi se retrage în cameră ca să-şi ia caietul de însemnări. Părul lui de culoarea grânelor este lipit de o parte a capului, iar pe faţă i se văd dungi de la pernă.
— Nu e destulă intimitate acolo, răspunde el. Am lucrat iarăşi în buncărul meu. Am adormit.
De două nopţi, poate chiar de mai mult de atât, abia dacă a tras un pui de somn. Tutorele lui Paul, dr. Vincent Taft, l-a presat să producă tot mai mult material în fiecare săptămână şi, spre deosebire de cei mai mulţi tutori, care sunt fericiţi să lase studenţii din anii terminali să se spânzure singuri cu frânghia propriilor speranţe, Taft l-a sprijinit puternic pe Paul chiar de la început.
— Aşadar, cum rămâne, Tom? întrebă Gil, spărgând tăcerea. Ce ai decis?
Îmi ridic privirea spre masă. Gil se referă la scrisorile din faţa mea, la care mă uit după fiecare propoziţie din cartea pe care o citesc. Prima scrisoare este de la Universitatea din Chicago, care îmi oferă admitere la un program de doctorat în engleză. Cărţile mi s-au insinuat bine în sânge, la fel cum s-a insinuat medicina în sângele lui Charlie, iar un titlu de doctor de la Chicago mi-ar veni ca o mănuşă. A trebuit să mă lupt pentru scrisoarea de admitere ceva mai mult decât aş fi vrut, în parte din cauză că notele mele de la Princeton sunt undeva în zona de mijloc, dar în principal deoarece nu prea ştiu ce vreau să fac în viitor, iar un program bun de absolvire poate depista indecizia la fel cum un câine adulmecă teama.
— Ia banii, zice Gil, nedezlipindu-şi ochii de pe Audrey Hepburn.
Gil este fiul unui bancher din Manhattan. Princeton nu a însemnat niciodată o destinaţie pentru el, ci doar un loc la fereastră spre o privelişte, o haltă pe drumul către Wall Street. În acest sens se face singur de râs, dar reuşeşte să schiţeze un zâmbet de fiecare dată când îl luăm peste picior pe tema asta. Ştim prea bine că va ajunge într-o bancă, zâmbind tot drumul până acolo. Nici măcar Charlie, care va face în mod sigur avere ca doctor, nu va reuşi să se ridice la degetul mic al lui Gil din punct de vedere al banilor.
— Nu-l asculta, spune Paul din cealaltă parte a camerei. Urmează-ţi inima!
Ridic privirea, surprins că e conştient de altceva în afara tezei lui.
— Urmează banii, insistă Gil, ridicându-se să ia o sticlă de apă din frigider.
— Ce oferă? întreabă Charlie, dezlipindu-se pentru câteva clipe de piesele magnetice.
— Patruzeci şi unu, zice Gil la nimereală. Câteva cuvinte cad de pe frigider când el trânteşte uşa cu putere. Cu bonus de cinci. Plus opţiuni.
Semestrul de primăvară înseamnă o perioadă de găsire a unei slujbe, iar în 1999 piaţa aparţine cumpărătorilor. Patruzeci şi unu de mii de dolari pe an înseamnă în mare dublu faţă de ceea ce mă aşteptam să câştig cu licenţa mea de engleză, însă, prin comparaţie cu câteva dintre afacerile încheiate de unii dintre colegii mei, suma pare neînsemnată.
Ridic scrisoarea de la Daedalus, o firmă de Internet din Austin care pretinde că a creat cea mai avansată aplicaţie software din lume pentru eficientizarea activităţilor interne ale unei companii. Eu unul nu ştiu mai nimic despre această firmă şi nici despre ceea ce înseamnă „activitatea internă a unei companii”, dar un amic mi-a zis că ar fi bine să accept un interviu cu ei, aşa că m-am dus, mai ales că existau multe zvonuri despre salariile mari de debut oferite de această firmă recent înfiinţată în Texas. Urmând tendinţa generală, celor de la Daedalus nu le-a prea păsat că nu ştiam nimic despre ei sau despre afacerea lor. Slujba era a mea dacă puteam rezolva câteva teste de inteligenţă la un interviu şi dacă reuşeam să par suficient de coerent şi de prietenos în cursul acestui proces. În clasicul stil al lui Cezar, am putut, am făcut-o şi am primit slujba.
— Pe aproape, zic eu, citind scrisoarea. Patruzeci şi trei de mii pe an. Bonus de instalare de trei mii. Opţiuni în valoare de o mie cinci sute.
— Şi o barză într-un păr, adaugă Paul din cealaltă parte a încăperii. El e singurul care se comportă ca şi cum e mai obscen sa vorbeşti despre bani decât să-i atingi. Deşertăciunea deşertăciunilor.
Charlie deplasează iarăşi piesele magnetice. Cu o voce de bariton imită predicatorul de la biserică, un negru mărunţel din Georgia care tocmai absolvise Seminarul Teologic din Princeton.
— Deşertăciunea deşertăciunilor. Totul e deşertăciune.
— Fii sincer cu tine însuţi, Tom, intervine Paul cu nerăbdare, cu toate că evită să se uite direct la mine. Orice companie care crede că meriţi un astfel de salariu nu va rezista mult pe piaţă. Nici măcar nu ştii ce fac tipii ăia.
Se întoarce la caietul lui şi continuă să mâzgălească ceva în el. Precum cei mai mulţi profeţi, soarta lui este de a fi ignorat.
Gil rămâne concentrat asupra televizorului, dar Charlie îşi ridică privirea, auzind tonul vocii lui Paul. Îşi trece mâna peste barba nerasă, apoi spune:
— Bun, vreau ca toată lumea să înceteze. Cred că a sosit momentul să mai destindem puţin atmosfera.
Pentru prima dată Gil îşi ia ochii de la film. Probabil că aude şi el ce aud şi eu: uşorul accent pus pe cuvântul „destindere”.
— Chiar acum? întreb eu.
Gil se uită la ceas, prinzând ideea din zbor.
— Luăm o pauză de circa jumătate de oră, zice el.
După care, pentru a-şi demonstra sprijinul, închide televizorul, lăsând-o pe Audrey să se stingă încet în tubul cinescopic.
Charlie închide cu zgomot cartea, agitându-se ca un drăcuşor pe canapea. Cotorul rupt se desface şi mai mult, dar el azvârle cartea pe canapea.
— Eu am de lucru, se opune Paul. Trebuie să termin asta.
Mă priveşte ciudat.
— Ce e? întreb eu.
Dar Paul preferă să tacă.
— Care-i problema, fetelor? se interesează nerăbdător Charlie.
— Afară încă ninge, le reamintesc eu tuturor.
Astăzi prima furtună de zăpadă şi-a făcut auzit urletul în oraş chiar atunci când primăvara părea să fi înmugurit toate ramurile copacilor. Acum pe jos s-a depus un strat de peste treizeci de centimetri de nea. Festivităţile de Paşte din campus, care în acest an includ un discurs în Vinerea Mare ţinut de profesorul îndrumător al lui Paul, Vincent Taft, au fost reorganizate. Pentru ceea ce are de gând Charlie vremea e cum nu se poate mai proastă.
— Nu trebuie să mergi la Curry până la opt şi jumătate, nu? îl întreabă Gil pe Paul, încercând să îl convingă. Până atunci terminăm. Îţi poţi termina treaba la noapte.
Un fost prieten excentric al tatălui meu şi al lui Taft, Richard Curry este unul dintre mentorii lui Paul încă din primul lui an de colegiu. El l-a pus pe Paul în legătură cu unii dintre cei mai proeminenţi istorici de artă din lume şi a finanţat o mare parte din cercetările lui Paul legate de Hypnerotomachia.
Paul îşi măsoară cu privirea caietul din mână. Oboseala îi revine în ochi doar uitându-se la el.
Charlie sesizează momentul de slăbiciune.
— Terminăm până la opt fără un sfert, zice el.
— Care sunt echipele? întreabă Gil.
Charlie se gândeşte puţin, apoi spune:
— Tom e cu mine.
*
Jocul pe care ne pregătim să-l jucăm este o variantă nouă a unui joc vechi: un meci de paintball în ritm rapid printr-un labirint de tunele pline de abur de sub campus. Acolo jos, şobolanii sunt mai mulţi decât becurile, temperatura atinge zeci de grade Celsius în toiul iernii, iar terenul este atât de periculos încât nici măcar poliţia campusului nu îndrăzneşte să urmărească pe cineva acolo. Charlie şi Gil au venit cu ideea în timpul unei sesiuni de examene din anul doi de studii, inspiraţi de o hartă veche pe care Gil şi Paul o descoperiseră în clubul unde luau masa şi de un joc pe care tatăl lui Gil îl juca în tunele cu prietenii lui în ultimul an de colegiu.
Versiunea mai nouă a căpătat o asemenea popularitate încât aproape o duzină de membri Ivy şi cei mai mulţi prieteni ai lui Charlie din echipa lui EMT1 participau la el. I-a luat oarecum prin surprindere când Paul a ajuns unul dintre cei mai buni navigatori din joc; doar noi patru înţelegeam de ce se întâmplase asta, deoarece noi ştiam cât de des folosea Paul tunelele ca să se ducă şi să vină de la Ivy de unul singur. Treptat însă, interesul lui Paul pentru joc s-a estompat. ÎI frustra faptul că nimeni altcineva nu întrezărea posibilităţile strategice ale jocului, baletul tactic desfăşurat. Nu se aflase acolo când un „foc” rătăcit înţepase o ţeavă de abur în cursul unui meci mare din miezul iernii; explozia rezultată smulsese învelişul de protecţie din plastic de pe liniile principale de curent pe o distanţă de trei metri în ambele direcţii. Doi studenţi pe jumătate beţi au fost cât pe ce să fie prăjiţi la propriu dacă nu s-ar fi găsit acolo şi Charlie care să-i tragă la timp din calea pericolului. Inspectorii, adică poliţia de campus din Priceton, au prins de veste şi în decurs de câteva zile decanul împărţise pedepse în stânga şi în dreapta. În urma incidentului, Charlie înlocuise armele şi bilele cu ceva mai rapid şi mai puţin riscant: un vechi set de arme de jucărie cu rază laser pe care le găsise de vânzare la un bazar. Cu toate astea, pe măsura apropierii absolvirii, administraţia impusese o politică de toleranţă zero în privinţa infracţiunilor disciplinare. Dacă eram prinşi în tunele în noaptea asta, se putea lăsa cu suspendări sau chiar cu ceva mai rău.
Charlie se duce în dormitorul pe care îl împarte cu Gil şi scoate de acolo un rucsac mare, apoi altul, pe care mi-l dă mie. În cele din urmă, îşi pune căciula.
— Iisuse, Charlie, spune Gil. Mergem acolo doar pentru o jumătate de oră. Eu mi-am luat mai puţine la mine în vacanţa de primăvară.
— Să fii pregătit, răspunde Charlie, aruncându-şi pe umeri rucsacul mai mare. Asta e deviza mea.
— Tu şi cercetaşii, mormăi eu.
