Charlie stă pe podea lângă frigiderul cubic şi se joacă cu Magnetic Shakespeare, lăsat de cineva în camera noastră cu o săptămână înainte. Romanul de Fitzgerald pe care el ar trebui să-l citească pentru pregătirea tezei finale la engleză stă deschis pe podea, având cotorul rupt, ca un fluture pe care a călcat cineva, în timp ce Charlie alcătuieşte propoziţii cu magneţii care conţin cuvinte shakespeariene. Dacă l-aş întreba de ce nu-l citeşte pe Fitzgerald, s-ar încrunta şi mi-ar spune că n-are niciun sens. Din punctul lui de vedere, literatura reprezintă doar un joc pentru oameni educaţi, praf aruncat mulţimilor din colegii: ceea ce vezi nu reprezintă niciodată ceea ce obţii. Pentru un obsedat de ştiinţă precum Charlie, asta reprezintă culmea perversiunii. La toamnă se va îndrepta către facultatea de Medicină, dar între timp noi ceilalţi continuăm să auzim povestea notei C-plus cu care s-a ales la examenul de engleză de la jumătatea anului, din martie.
Gil ne aruncă o privire şi zâmbeşte. Se preface că studiază pentru un examen la economie, dar la televizor rulează Breakfast at Tiffany’s şi Gil are o slăbiciune pentru filmele vechi, mai ales pentru cele cu Audrey Hepburn. Sfatul lui pentru Charlie a fost simplu: „Dacă nu vrei să citeşti o carte, atunci închiriază filmul”. Nimeni nu-şi va da seama de diferenţă. Probabil că are dreptate, dar Charlie socoteşte procedura cam necinstită; oricum, l-ar împiedica să se plângă că literatura este o porcărie, aşa că în loc de Daisy Buchanan ne uităm iarăşi la Holly Golightly.
Întind mâna şi rearanjez unele dintre cuvintele lui Charlie, până când propoziţia de pe frigider spune: „A pica sau a nu pica: asta este întrebarea”. Charlie ridică privirea şi se uită dezaprobator la mine. Stând pe jos, e aproape la acelaşi nivel cu mine care stau pe canapea. Când suntem unul lângă celălalt, el arată ca un Othello îmbuibat cu steroizi, un negru de 107 kilograme care dă cu capul de tavan la cei doi metri şi cincisprezece centimetri ai lui. Prin contrast cu el, eu am doar un metru şi şaptezeci de centimetri, în pantofi. Charlie ne-a botezat Gigantul Roşu şi Piticul Alb, deoarece o gigantică roşie este o stea neobişnuit de mare şi de strălucitoare, în vreme ce o pitică albă este mică, densă şi banală. Trebuie să-i reamintesc mereu că Napoleon avea doar un metru cincizeci şi cinci, chiar dacă Paul are dreptate când susţine că, dacă iei în calcul transformarea unităţilor de măsură franţuzeşti în cele britanice, împăratul era de fapt ceva mai înalt.
Paul e singurul absent din încăpere acum. A dispărut ceva mai devreme în cursul zilei şi nu a mai fost văzut de atunci. Relaţia mea cu el a fost cam tensionată în ultima lună şi, din pricina presiunii academice din ultima vreme, el a ales să studieze mai mult la Ivy, clubul unde el şi Gil sunt membri. Munceşte din greu la lucrarea de diplomă pe care toţi studenţii de la Princeton trebuie să o scrie ca să poată absolvi. Eu, Charlie şi Gil procedăm la fel, cu excepţia faptului că termenele noastre limită au expirat deja. Charlie a identificat o nouă interacţiune între proteine pe anumite canale de semnalizare neuronală. Gil a reuşit să scoată ceva pe tema efectelor colaterale ale taxelor unice. Eu mi-am întocmit lucrarea în ultima clipă, între interviuri la universităţi, şi sunt convins că subiectul Frankenstein va rămâne mereu acelaşi.
Lucrarea de diplomă reprezintă o întreprindere dispreţuită de aproape toată lumea. Absolvenţii vorbesc despre lucrările lor cu importanţă, ca şi cum nu şi-ar aminti nimic altceva mai plăcut decât scrierea unui volum de o sută de pagini de cercetări în vreme ce trebuie să meargă la ore şi să-şi aleagă viitorul profesional. De fapt, o lucrare de diplomă înseamnă o chestie mizerabilă şi foarte greu de scris. Odată, un profesor de sociologie ne-a spus mie şi lui Charlie că o asemenea teză înseamnă o introducere în viaţa adultă, în maniera iritantă a profesorilor care ţin o lecţie după ce lecţia s-a terminat de fapt. Este o sarcină atât de mare, încât toţi ar trebui să se simtă copleşiţi. „Se numeşte responsabilitate, zisese el. Trebuie să-i simţiţi povara.” Las la o parte faptul că singura povară simţită de el era aceea a unei studente drăguţe pe nume Kim Silverman. Totul era legat de responsabilitate. Iar aici trebuia să fiu de acord cu ceea ce spusese Charlie atunci. Dacă Kim Silverman e genul de sarcină de care adulţii se simt copleşiţi, atunci vreau şi eu. Altfel, mă mulţumesc să rămân tânăr.
Paul e ultimul dintre noi care îşi termină lucrarea şi, din punctul ăsta de vedere, nu există nicio îndoială că a lui va fi cea mai bună. De fapt, teza lui ar putea fi cea mai bună dintre toate tezele anului nostru, indiferent de domeniul ales. Magia inteligenţei lui Paul rezidă în răbdarea lui, mai mare ca a oricărui cunoscut al meu. Cu răbdarea, Paul pur şi simplu doboară orice problemă din cale. Odată mi-a spus că numărarea a o sută de milioane de stele, într-un ritm de una pe secundă, pare o treabă pe care nimeni nu o poate îndeplini în cursul unei vieţi. În realitate, o asemenea treabă poate dura doar trei ani. Cheia o constituie concentrarea şi dorinţa de a nu fi distras de alte treburi. Iar ăsta este darul lui Paul: intuiţia de a şti câte poate face o persoană cu răbdare.
Poate de aceea toată lumea aşteaptă atât de mult de la teza lui – toţi ştiu câte stele ar fi putut număra el în trei ani, iar lucrul lui la teză durează de aproape patru ani. În vreme ce studentul mediu vine cu o temă de cercetare în toamna anului patru şi o termină până în primăvara următoare, Paul se luptă cu teza lui încă din primul an de facultate. Cu doar câteva luni înainte de primul nostru semestru de toamnă, el a hotărât să se concentreze asupra unui text rar din epoca Renaşterii intitulat Hypnerotomachia Poliphili, un nume alambicat pe care eu, unul, îl pot pronunţa doar datorită faptului că tatăl meu şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei lui de istoric al Renaşterii studiind acest text. Trei ani şi jumătate mai târziu, şi cu doar ceva mai mult de o zi până la expirarea termenului limită, Paul are destul material ca să facă de râs cele mai sofisticate programe de absolvire.
Problema e că el are impresia că şi eu ar trebui să împărtăşesc din celebritatea lui. În timpul iernii am lucrat împreună la carte şi am realizat multe în echipă. Abia atunci am înţeles ceva ce-mi spunea adesea mama: anume că bărbaţii din familia mea au tendinţa de a se îndrăgosti de anumite cărţi aproape la fel de tare precum se îndrăgostesc de anumite femei. Poate că Hypnerotomachia n-o fi posedat un asemenea farmec, dar are cu siguranţă puterea hipnotică a unei femei urâte şi atracţia inexorabilă a misterului interior. Când mi-am dat seama că mă lăsam atras la fel ca tatăl meu, am reuşit să ies din sfera de influenţă a cărţii şi să arunc prosopul în ring înainte de a-mi ruina relaţia cu o prietenă care merita mai mult. Din acel moment, relaţia mea cu Paul s-a schimbat. Un absolvent pe care el îl cunoştea, Bill Stein, l-a ajutat cu cercetările după retragerea mea. Iar acum, pe măsură ce se apropie termenul limită de predare, Paul a devenit ciudat de precaut. De obicei este mult mai deschis în legătură cu munca lui, dar în ultima săptămână s-a retras nu numai faţă de mine, ci şi faţă de Charlie şi Gil, refuzând să ne mai spună ceva.
— Aşadar, încotro te îndrepţi, Tom? îl întreabă Gil.
Charlie îşi ridică privirea de la frigider.
— Mda, rosteşte el, suntem cu toţii încârligaţi.
Gil şi cu mine scoatem un geamăt. „Încârligaţi”este unul dintre cuvintele pe care Charlie le-a ratat la lucrarea lui de la jumătatea anului. L-a atribuit romanului Moby Dick în loc să-l atribuie Aventurilor lui Roderick Random de Tobias Smollett, pe motiv că sună mai degrabă a momeală de pescuit decât a termen pentru suspans. Iar acum îl folosea în orice ocazie.
— Treci peste asta, spune Gil.
— Dă-mi un singur exemplu de doctor care ştie ce înseamnă încârligat, zise Charlie.
Înainte ca vreunul dintre noi să poată răspunde, dinspre dormitorul pe care eu şi Paul îl împărţim se aude un foşnet. Brusc se iveşte Paul, stând în faţa noastră la uşă, doar în chiloţi şi tricou.
— Doar unul? întreabă el, frecându-se la ochi. Tobias Smollett. Era chirurg.
Charlie îşi mută privirea la loc asupra pieselor magnetice.
— Se potriveşte.
Gil chicoteşte, dar nu rosteşte nicio vorbă.
— Credeam că te-ai dus la Ivy, îi spune Charlie, când pauza devine stânjenitoare.
Paul clatină din cap şi se retrage în cameră ca să-şi ia caietul de însemnări. Părul lui de culoarea grânelor este lipit de o parte a capului, iar pe faţă i se văd dungi de la pernă.
— Nu e destulă intimitate acolo, răspunde el. Am lucrat iarăşi în buncărul meu. Am adormit.
De două nopţi, poate chiar de mai mult de atât, abia dacă a tras un pui de somn. Tutorele lui Paul, dr. Vincent Taft, l-a presat să producă tot mai mult material în fiecare săptămână şi, spre deosebire de cei mai mulţi tutori, care sunt fericiţi să lase studenţii din anii terminali să se spânzure singuri cu frânghia propriilor speranţe, Taft l-a sprijinit puternic pe Paul chiar de la început.
— Aşadar, cum rămâne, Tom? întrebă Gil, spărgând tăcerea. Ce ai decis?
Îmi ridic privirea spre masă. Gil se referă la scrisorile din faţa mea, la care mă uit după fiecare propoziţie din cartea pe care o citesc. Prima scrisoare este de la Universitatea din Chicago, care îmi oferă admitere la un program de doctorat în engleză. Cărţile mi s-au insinuat bine în sânge, la fel cum s-a insinuat medicina în sângele lui Charlie, iar un titlu de doctor de la Chicago mi-ar veni ca o mănuşă. A trebuit să mă lupt pentru scrisoarea de admitere ceva mai mult decât aş fi vrut, în parte din cauză că notele mele de la Princeton sunt undeva în zona de mijloc, dar în principal deoarece nu prea ştiu ce vreau să fac în viitor, iar un program bun de absolvire poate depista indecizia la fel cum un câine adulmecă teama.
— Ia banii, zice Gil, nedezlipindu-şi ochii de pe Audrey Hepburn.
Gil este fiul unui bancher din Manhattan. Princeton nu a însemnat niciodată o destinaţie pentru el, ci doar un loc la fereastră spre o privelişte, o haltă pe drumul către Wall Street. În acest sens se face singur de râs, dar reuşeşte să schiţeze un zâmbet de fiecare dată când îl luăm peste picior pe tema asta. Ştim prea bine că va ajunge într-o bancă, zâmbind tot drumul până acolo. Nici măcar Charlie, care va face în mod sigur avere ca doctor, nu va reuşi să se ridice la degetul mic al lui Gil din punct de vedere al banilor.
— Nu-l asculta, spune Paul din cealaltă parte a camerei. Urmează-ţi inima!
Ridic privirea, surprins că e conştient de altceva în afara tezei lui.
— Urmează banii, insistă Gil, ridicându-se să ia o sticlă de apă din frigider.
— Ce oferă? întreabă Charlie, dezlipindu-se pentru câteva clipe de piesele magnetice.
— Patruzeci şi unu, zice Gil la nimereală. Câteva cuvinte cad de pe frigider când el trânteşte uşa cu putere. Cu bonus de cinci. Plus opţiuni.
Semestrul de primăvară înseamnă o perioadă de găsire a unei slujbe, iar în 1999 piaţa aparţine cumpărătorilor. Patruzeci şi unu de mii de dolari pe an înseamnă în mare dublu faţă de ceea ce mă aşteptam să câştig cu licenţa mea de engleză, însă, prin comparaţie cu câteva dintre afacerile încheiate de unii dintre colegii mei, suma pare neînsemnată.
Ridic scrisoarea de la Daedalus, o firmă de Internet din Austin care pretinde că a creat cea mai avansată aplicaţie software din lume pentru eficientizarea activităţilor interne ale unei companii. Eu unul nu ştiu mai nimic despre această firmă şi nici despre ceea ce înseamnă „activitatea internă a unei companii”, dar un amic mi-a zis că ar fi bine să accept un interviu cu ei, aşa că m-am dus, mai ales că existau multe zvonuri despre salariile mari de debut oferite de această firmă recent înfiinţată în Texas. Urmând tendinţa generală, celor de la Daedalus nu le-a prea păsat că nu ştiam nimic despre ei sau despre afacerea lor. Slujba era a mea dacă puteam rezolva câteva teste de inteligenţă la un interviu şi dacă reuşeam să par suficient de coerent şi de prietenos în cursul acestui proces. În clasicul stil al lui Cezar, am putut, am făcut-o şi am primit slujba.
— Pe aproape, zic eu, citind scrisoarea. Patruzeci şi trei de mii pe an. Bonus de instalare de trei mii. Opţiuni în valoare de o mie cinci sute.
— Şi o barză într-un păr, adaugă Paul din cealaltă parte a încăperii. El e singurul care se comportă ca şi cum e mai obscen sa vorbeşti despre bani decât să-i atingi. Deşertăciunea deşertăciunilor.
Charlie deplasează iarăşi piesele magnetice. Cu o voce de bariton imită predicatorul de la biserică, un negru mărunţel din Georgia care tocmai absolvise Seminarul Teologic din Princeton.
— Deşertăciunea deşertăciunilor. Totul e deşertăciune.
— Fii sincer cu tine însuţi, Tom, intervine Paul cu nerăbdare, cu toate că evită să se uite direct la mine. Orice companie care crede că meriţi un astfel de salariu nu va rezista mult pe piaţă. Nici măcar nu ştii ce fac tipii ăia.
Se întoarce la caietul lui şi continuă să mâzgălească ceva în el. Precum cei mai mulţi profeţi, soarta lui este de a fi ignorat.
