— Ştiam eu că eşti aici, zic, frecându-mi mâinile.
Fac un pas şi o îmbrăţişez, iar ea îmi răspunde cu căldură.
— În costumul lui Adam pentru ziua mea de naştere, spune ea, măsurându-mă cu privirea de sus până jos. Ochii îi strălucesc. Deci de-asta n-ai sunat.
În vreme ce Katie intră înapoi în cameră, îl văd pe Paul cum fixează aparatul foto din mâna ei, un Pentax cu obiectiv telescopic aproape la fel de lung ca antebraţul ei.
— Asta pentru ce e? întreabă Gil când Katie se întoarce să aşeze aparatul pe un raft.
— Fac poze pentru Prince, răspunde ea. Poate că de data asta o să-mi publice măcar una.
Ăsta trebuie să fie motivul pentru care nu aleargă şi ea în curte. Katie a încercat întregul an să publice o fotografie pe coperta lui Daily Princetonian, revista campusului, dar fusese refuzată pe motiv că era prea tânără. Acum s-a decis să răstoarne situaţia în favoarea ei. Doar bobocii şi studenţii de anul doi au camere în Holder, iar din camera ei putea vedea întreaga curte.
— Unde-i Charlie? întreabă ea.
Gil ridică din umeri şi priveşte afară pe fereastră.
— Pe acolo, jucându-se de-a ciupit funduri cu Will Clay.
Katie se întoarce spre mine, continuând să zâmbească.
— Cât ţi-a luat să plănuieşti chestia asta?
Ezit să-i răspund.
— Zile întregi, improvizează Gil, când vede că nu găsesc o cale de a-i explica faptul că spectacolul nu-i fusese destinat ei. Poate chiar o săptămână.
— Impresionant, zice Katie. Meteorologii nu ştiau că va începe să ningă până azi-dimineaţă.
— Ore întregi, revine imediat Gil. Poate chiar o zi.
Ochii ei nu mă slăbesc.
— Aşadar dă-mi voie să ghicesc. Ai nevoie de un schimb de haine.
— Avem nevoie de trei schimburi de haine.
Katie se duce la dulapul ei şi spune:
— Trebuie să fie cam răcoare afară. Se pare că vă paşte răceala, băieţi.
Paul se uită la ea ca şi cum Katie nu ar vorbi serios.
— E vreun telefon pe aici pe care să-l pot folosi? întreabă el, venindu-şi în fire.
Katie îi arată un telefon fără fir pe birou. Eu traversez camera şi mă lipesc de ea, împingând-o în dulap. Încearcă să mă dea la o parte, dar în momentul în care împing prea tare ne trezim amândoi căzând pe şirurile de pantofi de pe jos. Ne trebuie câteva clipe ca să ne desfacem din strânsoare. Mă ridic aşteptându-mă la exclamaţii de dezaprobare din partea lui Paul şi a lui Gil. Însă ei se concentrează în altă parte. Paul stă în colţ, şoptind ceva în telefon, în vreme ce Gil se zgâieşte pe fereastră. La început credeam ca Gil îl caută pe Charlie cu privirea. Apoi văd inspectorul care se apropie vorbind în acelaşi timp în staţia lui radio.
— Hei, Katie, zice Gil, să ştii că n-avem nevoie de haine pe măsură. Merge orice.
— Relaxează-te, spune ea, întorcându-se cu mâinile pline de haine pe umeraşe.
Întinde în faţa noastră trei perechi de pantaloni de trening, două tricouri şi o cămaşă albastră pe care am socotit-o pierdută din martie.
— Altceva n-am mai bun într-un timp aşa de scurt.
Ne îmbrăcăm în grabă. Brusc, de la intrarea de jos se aude şuieratul unei staţii radio. Uşa exterioară a clădirii se închide cu zgomot.
Paul închide telefonul.
— Trebuie să ajung la bibliotecă.
— Ieşiţi prin spate, ne îndeamnă Katie, repezit. Mă descurc eu cu paznicul.
O iau de mână în vreme ce Gil îi mulţumeşte pentru haine.
— Te văd mai târziu? mă întreabă ea, cu ochii plini de promisiuni.
E o privire care acum este mereu însoţită de un zâmbet, deoarece nu poate să creadă că eu încă sunt topit după ea.
Gil mormăie şi mă trage de braţ afară pe uşă. În vreme ce ne furişăm din clădire, aud vocea lui Katie chemându-l pe inspector:
— Domnule ofiţer! Domnule ofiţer! Am nevoie de ajutorul dumneavoastră...
Gil se întoarce şi se uită înspre camera ei. Chipul i se luminează când vede inspectorul ajungând în dreptul ferestrei acoperite a lui Katie. Aproape imediat, în vreme ce pornim cu vântul turbat în faţă, Holder dispare în spatele unei perdele de zăpadă. Campusul e aproape pustiu în timp ce noi coborâm spre Dod. Simt cum se evaporă orice urmă de căldură acumulată în tunele, spălată de zăpada care mi se scurge de pe obraji. Paul merge uşor în faţa noastră, cu un pas hotărât. În tot acest timp nu scoate un sunet.
CAPITOLUL 4
Pe Paul l-am cunoscut prin intermediul unei cărţi. Probabil că ne-am fi cunoscut oricum la biblioteca Firestone, sau într-un grup de studiu, sau la unul dintre cursurile de literatură pe care le-am urmat amândoi în primul an de colegiu, aşa că probabil acea carte n-are nimic special. Dar când te gândeşti că volumul în cauză e vechi de cinci sute de ani şi că e acelaşi pe care l-a studiat tatăl meu înainte de a muri, prilejul pare mai mult decât întâmplător.
Hypnerotomachia Poliphili, care în latină înseamnă „Lupta lui Poliphilo pentru iubire într-un vis”, a fost publicată în jurul anului 1499 de un veneţian pe nume Aldus Manutius. Hypnerotomachia este o enciclopedie mascată sub forma unui roman, o dizertaţie pe toate temele, de la arhitectură la zoologie, scrisă într-un stil pe care chiar şi o ţestoasă l-ar găsi leneş. Este cea mai lungă carte din lume despre un om care are un vis, iar asta îl face pe Marcel Proust, care a scris cea mai lungă carte din lume despre un om care mănâncă o prăjitură, să pară un adevărat Ernest Hemingway. Mă aventurez să afirm că cititorii din epoca Renaşterii au simţit la fel. Hypnerotomachia a fost un dinozaur al epocii sale. Deşi Aldus era cel mai mare tipograf al vremii, Hypnerotomachia este un hăţiş de subiecte şi personaje legate între ele doar prin protagonist – un bărbat alegoric obişnuit pe nume Poliphilo. Intriga e simplă: Poliphilo are un vis ciudat în care o caută pe femeia pe care o iubeşte. Însă povestea se derulează atât de complicat, încât şi cei mai înfocaţi cercetători ai Renaşterii – aceiaşi oameni care îl citesc pe Plotin în timp ce aşteaptă autobuzul – consideră Hypnerotomachia dureros şi obositor de dificilă.
Cu excepţia tatălui meu. El a mărşăluit imperturbabil prin toate studiile istorice ale Renaşterii şi, când cei mai mulţi colegi ai lui au întors spatele Hypnerotomachiei, s-a apucat cu osârdie să o studieze. Fusese convertit spre această cauză de un profesor pe nume Dr. McBee, care preda istoria Europei la Princeton. McBee, care murise în anul dinaintea naşterii mele, era un şoarece de bibliotecă cu urechi elefantine şi dinţi mici, care datora întregul său succes unei personalităţi efervescente şi unui simţ neîntrecut de a discerne ce conţinea istoria valoros în ea. Deşi ca înfăţişare nu era cine ştie ce, omuleţul ajunsese pe un adevărat piedestal în universul academic. În fiecare an, discursul lui de final, privind moartea lui Michelangelo, umplea până la refuz cu spectatori cel mai mare amfiteatru din campus şi îi lăsa pe oamenii din colegiu cu ochii înlăcrimaţi şi cu batistele la îndemână. Mai presus de orice însă, McBee era un as al cărţii pe care toţi ceilalţi din domeniul lui de activitate o ignorau. El credea că există ceva aparte în această Hypnerotomachie, posibil chiar ceva măreţ, şi făcea mereu eforturi pentru a-şi convinge studenţii să caute adevăratul înţeles al vechii cărţi.
Unul dintre aceşti studenţi se apucase de cercetarea cărţii cu mai mult sârg decât ar fi putut spera McBee. Tatăl meu era fiul unui librar din Ohio şi ajunsese în campus a doua zi după ce împlinise optsprezece ani, aproape la cincizeci de ani după ce F. Scott Fitzgerald instaurase moda băieţilor din Vestul Mijlociu care vin la Princeton. De atunci se schimbaseră multe. Universitatea îşi ascundea trecutul de club elitist şi, o dată cu spiritul vremurilor, începea să renunţe la tradiţii. Colegii tatălui meu din primul an de studii au fost ultimii cărora li se cerea să participe la slujba religioasă de duminica. La un an după plecarea lui, au apărut şi primele studente în campus. WPRB, postul radio al colegiului, le-a întâmpinat în acordurile corului Aleluia de Händel. Tatălui meu îi plăcea să spună că spiritul tânăr era cel mai bine imortalizat în eseul lui Immanuel Kant Ce este Iluminismul? În mintea lui, Kant era un fel de Bob Dylan al anilor 1790.
Aşa proceda tatăl meu: ştergea din istorie linia de demarcaţie dincolo de care totul pare plictisitor şi rigid. În loc de momente şi oameni mari, istoria însemna pentru el idei şi cărţi. A fost îndrumat de McBee timp de încă doi ani la Princeton, iar după absolvire şi-a urmat obsesia până în vest, la Universitatea din Chicago, unde şi-a obţinut doctoratul în Renaşterea italiană. A urmat un an de lucru cu bursă în New York, până când Universitatea de Stat din Ohio i-a oferit un post de profesor în istoria secolului al XV-lea, iar el a înşfăcat cu ambele mâini ocazia de a se întoarce acasă. Maică-mea, o contabilă ale cărei gusturi literare se opresc la Shelley şi Blake, a preluat afacerea cu vânzarea de cărţi din Columbus după pensionarea bunicului meu, iar între timp eu am fost crescut în cultul ediţiilor rare la fel cum sunt crescuţi unii copii în cultul religiei.
La vârsta de patru ani călătoream cu mama la diferite conferinţe pe teme literare. La şase ani cunoşteam diferenţa dintre pergament şi velină mai bine decât cunoşteam desenele animate. Înainte de a împlini zece ani prin mâinile mele trecuseră mai multe exemplare din opera de căpătâi a tipografilor din toate timpurile, Biblia lui Gutenberg. Însă nu-mi amintesc niciun moment al vieţii mele în care să nu fi ştiut perfect care era de fapt Biblia micii noastre religii familiale: Hypnerotomachia.
„Este ultimul mare mister al Renaşterii, Thomas, îmi spunea tata, la fel cum îl dădăcise probabil McBee pe el. Însă nimeni nici măcar nu s-a apropiat de rezolvarea acestui mister.”
Avea dreptate. Nimeni nu o făcuse. Bineînţeles că nimeni nu şi-a dat seama că era vorba de un mister care avea nevoie de rezolvare decât la zeci de ani după publicarea cărţii. Iar asta s-a întâmplat o dată cu o descoperire ciudată a unui cărturar. Dacă primele litere ale fiecărui capitol din Hypnerotomachia erau puse împreună, rezultatul era un acrostih în latină: Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit, adică „Fratele Francesco Colonna a iubit-o enorm pe Polia”. Cum Polia era numele femeii căutate de Poliphilo, alţi cărturari au început în sfârşit să se intereseze de adevăratul autor al cărţii. Volumul în sine nu spune asta şi nici măcar Aldus, tipograful, nu a ştiut vreodată. Însă din acel moment s-a presupus că autorul era un călugăr italian pe nume Francesco Colonna. Mai recent, în cadrul unui grup restrâns de cercetători profesionişti, compus mai ales din indivizi influenţaţi de ideile lui McBee, s-a presupus că acrostihul reprezenta doar un indiciu al secretelor care zăceau ascunse între paginile cărţii. Misiunea acelui grup era să descopere tainele.
Pretenţia tatălui meu la faimă în toată această poveste s-a bazat pe un document descoperit de el în vara anului când eu am împlinit cincisprezece ani. Atunci – în anul dinaintea accidentului de maşină – m-a dus cu el într-o călătorie de cercetare la o mănăstire din sudul Germaniei, apoi la biblioteca Vaticanului. Împărţeam amândoi un apartament în Italia cu două paturi pliante şi o combină stereo preistorică. Timp de cinci săptămâni, în fiecare dimineaţă, cu precizia unei pedepse medievale, el alegea o nouă operă de Corelli din compilaţiile audio aduse de acasă, apoi mă trezea în sunet de viori şi harpă la şapte şi jumătate punct, amintindu-mi că munca de cercetare nu aştepta pe nimeni.
Mă sculam şi constatam că el se bărbierea deasupra chiuvetei, sau îşi călca nişte cămăşi, sau îşi număra bancnotele din portofel, întotdeauna fredonând melodia care se auzea de la combină. Chiar dacă era un bărbat scund, avea grijă de fiecare detaliu al înfăţişării sale, smulgându-şi firele albe din părul des şi castaniu la fel cum florăresele smulg petalele ofilite de pe trandafiri, încerca să-şi conserve un soi de vitalitate internă, o vivacitate pe care el o credea diminuată de ridurile de la colţul ochilor, de cutele de concentrare de pe frunte, iar în momentele în care imaginaţia mea era plictisită de şirurile nesfârşite de cărţi alături de care ne petreceam zilele, el sărea imediat să mă încurajeze. La prânz ieşeam pe stradă ca să luăm prăjituri proaspete şi îngheţată; în fiecare seară mergeam să vizităm oraşul. Într-o noapte, în Roma, am făcut împreună un tur al fântânilor oraşului şi mi-a spus să arunc un bănuţ norocos în fiecare dintre ele.
— Unul pentru Sarah şi Kristen, a zis el când am ajuns la Barcaccia. Ca să le ajute să-şi vindece inimile frânte.
