^{Surorile mele trecuseră amândouă printr-o despărţire dureroasă chiar înainte de plecarea noastră. Tata, care nu privise niciodată cu ochi prea buni relaţiile lor, considerase întâmplarea o binecuvântare.}

^{— Unul pentru mama ta, a rostit el la Fontana del Tritone. Pentru că a rezistat alături de mine.}

^{Când fusese respinsă cererea tatei de finanţare a deplasării din fonduri universitare, mama păstrase librăria deschisă şi duminicile ca să-l ajute cu bani.}

^{— Şi unul pentru noi, a zis el apoi, la Quattro Fiumi. Fie să găsim ce căutăm.}

^{N-am aflat niciodată ce anume căutam – cel puţin nu până când nu am dat literalmente peste el. Tot ce ştiam era că tata credea că cercetarea Hypnorotomachiei ajunsese într-o fundătură, în principal deoarece toată lumea nu mai vedea pădurea din pricina copacilor. Bătând cu pumnul în masă la cină, mi-a explicat ca acei cercetători care nu erau de acord cu el îşi înfipseseră în mod clar capetele în nisip. Cartea era mult prea greu de înţeles dinăuntru, conform afirmaţiilor lui. O abordare mai bună era aceea de cercetare a documentelor care indicau cine era autorul adevărat şi care era motivul scrierii acelei cărţi.}

^{În realitate, tata îşi îndepărtase mulţi amici cu viziunea lui îngustă asupra adevărului. Dacă n-ar fi existat descoperirea din acea vară, familia mea s-ar fi putut trezi curând că se bazează în întregime pe afacerea cu librăria ca să-şi ducă traiul. Dar soarta i-a zâmbit tatei, la mai puţin de un an înainte de a-i lua viaţa.}

^{Într-o aripă de la etajul trei al uneia dintre bibliotecile Vaticanului, într-un coridor izolat plin de rafturi cu cărţi care nu mai văzuseră o perie de praf de secole, în vreme ce stăteam spate în spate căutând indiciul pe care tata îl urmărea de ani de zile, el a găsit o scrisoare ascunsă între paginile unei istorii groase de familie. Datată cu doi ani înainte de publicarea Hypnerotomachiei, scrisoarea era adresată unui preot de la o biserică locală, iar în ea se spunea povestea unui descendent al unei vechi familii romane de rang înalt. Numele lui era Francesco Colonna.}

^{E dificil să redau emoţia tatei când a văzut numele. Ochelarii cu ramă metalică, pe care îi purta şi care îi alunecau pe nas pe măsură ce el citea, îi măreau ochii suficient cât să-i reflecte intensitatea curiozităţii, primul şi ultimul lucru pe care cei mai mulţi oameni şi-l aminteau despre tata. În acel moment, în vreme ce tata cântărea valoarea descoperirii, în ochii lui păruseră să se adune toate luminile din încăpere. Scrisoarea era scrisă de o mână stângace, într-o toscană stricată, ca de un individ neobişnuit cu acel dialect sau cu gestul scrisului. Cuvintele curgeau la nesfârşit, uneori părând să nu fie adresate cuiva anume, alteori adresate direct lui Dumnezeu. Autorul îşi cerea iertare că nu scrisese în latină sau greacă, limbi care îi erau total necunoscute. Apoi, la sfârşit, îşi cerea iertare pentru ceea ce comisese: „Iartă-mă, Tată Sfânt, căci am ucis doi oameni. Mâna mea a fost cea care a dat lovitura, dar ideea nu a fost niciodată a mea. Stăpânul Francesco Colonna a fost cel care m-a pus să o fac. Judecă-ne pe amândoi cu milostenie”.}

^{În scrisoare se afirma că acele crime făceau parte dintr-un plan complicat, un plan pe care un om simplu aşa cum era autorul nu l-ar fi putut concepe. Cele două victime erau doi oameni pe care Colonna îi bănuia de trădare, iar la ordinul lui fuseseră trimişi într-o misiune neobişnuită. Li se dăduse o scrisoare spre livrare unei biserici din afara zidurilor Romei, unde al treilea om aştepta primirea ei. Cei doi oameni fuseseră obligaţi să jure sub pedeapsa cu moartea că nu vor citi scrisoarea, că n-o vor pierde şi că nici măcar n-o vor atinge cu mâna neînmănuşată. Aşa începea povestea pietrarului simplu care îi măcelărise pe solii de la San Lorenzo.}

^*

^{Descoperirea făcută de tata şi de mine în acea vară a ajuns să fie cunoscută în cercurile academice drept Documentul Belladonna. Tata era convins că descoperirea avea să-i refacă reputaţia în comunitatea oamenilor de ştiinţă şi, în mai puţin de şase luni, a publicat o cărticică cu titlul Documentul Belladonna, sugerând chiar prin titlu conexiunea cărţii cu Hypnerotomachia. Cartea îmi era dedicată mie. În ea, tata argumenta că acel Francesco Colonna care scrisese Hypnerotomachia nu era călugărul veneţian, aşa cum credeau cei mai mulţi profesori, ci aristocratul roman menţionat în scrisoarea găsită de noi. Pentru a-şi susţine afirmaţia, tata a adăugat o anexă în care a inclus toate datele cunoscute despre viaţa călugărului veneţian, pe care el l-a poreclit Pretendentul, şi cea a romanului Colonna, astfel încât cititorii să poată face comparaţia. Acea anexă simplă a avut darul de a ne convinge atât pe Paul, cât şi pe mine.}

^{Detaliile sunt clare. Mănăstirea veneţiană unde a trăit falsul Francesco reprezenta un loc de neconceput pentru un scriitor-filozof. Aşa cum susţinea tata, în cea mai mare parte a timpului acel loc însemna un melanj vulgar de muzică tare, băute zdravene şi orgii. Când Papa Clement al VII-lea a încercat să impună abstinenţa sufletelor care vieţuiau acolo, acestea i-au replicat că mai bine trec la luteranism decât să accepte disciplina. Chiar şi într-un asemenea mediu, biografia Pretendentului se înşiră ca un cazier plin de evenimente. În 1477 fusese exilat de la mănăstire pentru unele încălcări neprecizate ale regulamentelor. Patru ani mai târziu s-a întors, însă doar pentru a comite o nouă ticăloşie, pentru care era cât pe ce să fie răspopit. În 1516 a fost găsit vinovat de comiterea unui viol şi a fost exilat pe viaţă. Neabătut, s-a reîntors şi a fost din nou exilat, de această dată pentru un scandal în care a fost implicat şi un bijutier. Moartea s-a îndurat de el în 1527. Veneţianul Francesco Colonna – acuzat de hoţie, violator dovedit, dominican de o viaţă – avea nouăzeci şi trei de ani.}

^{Pe de altă parte, romanul Francesco părea a fi un model al tuturor virtuţilor cărturăreşti. Aşa cum spunea tata, era fiul unui nobil puternic, care îl crescuse în cele mai bune medii ale societăţii europene şi îi asigurase educaţia cu ajutorul celor mai strălucite minţi ale Renaşterii. Unchiul lui Francesco, Prospero Colonna, nu era doar un patron adulat al artelor şi un cardinal al Sfintei Biserici, ci şi un umanist de un asemenea renume, încât este foarte posibil să se fi constituit în sursa de inspiraţie pentru personajul Prospero din Furtuna lui Shakespeare. Tata spunea că acestea erau genul de conexiuni care făceau posibil ca un singur om să scrie o carte atât de complexă precum Hypnerotomachia – fiind în acelaşi timp şi conexiunile de care ar fi fost nevoie pentru asigurarea publicării cărţii de către o tipografie de frunte.}

^{Ce punea capac întregii poveşti, cel puţin pentru mine, era faptul că acest Francesco de viţă nobilă fusese membru al Academiei Romane, o frăţie de oameni dedicaţi idealurilor păgâne ale vechii Republici a Romei, idealuri exprimate cu o imensă admiraţie în Hypnerotomachia. Asta explica de ce Colonna se identifica în acrostihul secret drept „Fra”. Cuvântul „frate”, pe care alţi cercetători îl socoteau un indiciu al faptului că acest Colonna fusese călugăr, reprezenta totodată o formulă comună de salut în cadrul Academiei.}

^{Cu toate astea, argumentele tatălui meu, pe care eu şi Paul le socoteam extrem de logice, au stârnit furtuni peste apele academice. Tata nu a apucat să trăiască îndeajuns de mult ca să potolească uraganul stârnit de el în micul univers al cercetătorilor Hypnerotomachiei, dar a apucat să vadă clocotul deja stârnit. Aproape toţi colegii tatei i-au respins lucrarea. Vincent Taft s-a dat peste cap ca s-o defăimeze. Până în acel moment, argumentele în favoarea veneţianului Colonna prinseseră atât de bine încât, atunci când tata a uitat să trateze unul sau două dintre ele în scurta lui anexă, întreaga lui carte a fost discreditată. Ideea de a lega două crime îndoielnice de una dintre cele mai valoroase cărţi ale lumii constituia, aşa cum scria Taft, „doar o tentativă patetică şi ieftină de autopromovare”.}

^{Bineînţeles că tata a fost devastat. Indivizii aceia respingeau însăşi esenţa carierei lui, fructul cercetării în care se implicase total încă din vremea lui McBee. Nu a înţeles niciodată violenţa reacţiilor faţă de descoperirea lui. Singurul admirator de cursă lungă al Documentului Belladonna, din câte ştiu eu, a fost Paul. El a citit cartea de atâtea ori, încât i s-a întipărit în minte chiar şi dedicaţia. Când a ajuns la Princeton şi a descoperit un anume Tom Corelli Sullivan în anuarul bobocilor, mi-a recunoscut imediat al doilea prenume şi a decis să mă caute urgent.}

^*

^{Probabil că, dacă s-a aşteptat să descopere o versiune mai tânără a tatălui meu, Paul a fost dezamăgit. Bobocul descoperit de Paul, care mergea cu un uşor şchiopătat şi părea stânjenit de prenumele său, comisese o greşeală de neconceput: renunţase la Hypnerotomachia şi devenise fiul rătăcitor al unei familii care îşi făcuse o religie din lectură. Undele de şoc ale accidentului de maşină continuau să-mi răvăşească viaţa, dar adevărul era că eu unul începusem să îmi pierd încrederea în cărţi înainte ca tata să moară. Începusem să-mi dau seama că există o prejudecată nerostită în rândul oamenilor cu carte, o convingere secretă pe care păreau cu toţii să o împărtăşească, anume că viaţa aşa cum o ştim noi este doar o viziune imperfectă a realităţii şi că doar arta o poate corecta, ca o pereche de ochelari de vedere. Cărturarii şi intelectualii pe care îi întâlneam acasă la cină păreau întotdeauna revoltaţi împotriva întregii lumi. Nu se puteau împăca niciodată cu ideea că vieţile noastre nu se desfăşoară conform destinului dramatic pe care un autor bun îl conferă unui personaj literar măreţ. Lumea devine o scenă doar în cazul unor accidente caracterizate de o perfecţiune pură. Iar ei erau de părere că asta reprezenta o ruşine.}

^{Nimeni nu spunea lucrurilor pe nume, dar când prietenii şi colegii lui tata – cu excepţia lui Vincent Taft – au venit să mă viziteze la spital, părând ruşinaţi de recenziile făcute asupra cărţii lui şi murmurând tot felul de mici elogii compuse în onoarea lui în sala de aşteptare, am început să văd clar dincolo de aparenţe. Am observat totul în clipa în care ei s-au ivit la căpătâiul meu: toţi îmi aduseseră braţe întregi de cărţi.}

^{— Asta m-a ajutat pe mine la moartea tatălui meu, mi-a spus, de pildă, şeful departamentului de istorie, aşezând Seven Storey Mountain, de Merton, pe tava cu mâncare de lângă mine.}

^{— Am găsit întotdeauna alinare în opera lui Auden, mi-a zis tânăra studentă care îşi scria lucrarea de diplomă sub îndrumarea tatei.}

^{Aşa că mi-a lăsat o copie a cărţii, cu colţul tăiat, pentru a nu i se vedea preţul.}

^{— Ceea ce îţi trebuie ţie este o carte care să te revigoreze, mi-a şoptit un alt individ când ceilalţi au părăsit încăperea. N-ai nevoie de chestiile astea fără sare şi pier.}

^{Nici măcar nu l-am recunoscut. Mi-a lăsat un exemplar din Contele de Monte Cristo, pe care îl citisem deja, făcându-mă să mă întreb dacă el chiar avea impresia că răzbunarea este cea mai bună cale de urmat pentru a-mi ridica moralul în astfel de circumstanţe.}

^{Mi-am dat seama că niciunul dintre acei oameni nu putea face faţă realităţii mai bine decât mine. Moartea tatei, prin caracterul ei implacabil, îşi bătea joc de legile după care trăiau ei şi care spuneau că orice fapt poate fi interpretat şi orice sfârşit poate fi schimbat. Dickens rescrisese Marile speranţe doar pentru ca Pip să fie fericit. Nimeni nu putea rescrie însă cele întâmplate mie.}

^*

^{Ca atare, când l-am cunoscut pe Paul eram destul de sceptic. Îmi petrecusem ultimii doi ani de liceu forţându-mă să-mi impun anumite schimbări. Când simţeam dureri în picior, continuam să merg. Când instinctul îmi spunea să trec pe lângă o uşă fără să mă opresc – uşa de la sala de gimnastică, sau portiera maşinii unui prieten nou, sau uşa casei unei fete pe care începeam să o plac – mă forţam să mă opresc şi să ciocănesc şi, uneori, să mă las convins să intru. În Paul însă am întrezărit ceea ce aş fi putut să fiu.}

^{Era scund, cu chipul palid sub claia de păr în neorânduială. Semăna mai degrabă cu un băiat decât cu un tânăr bărbat. Şiretul de la unul din pantofi era dezlegat. Ducea o carte în mână ca pe un mijloc de apărare. A pomenit de Hypnerotomachia de prima dată când s-a prezentat. Am simţit că îl cunoşteam deja mai bine decât aş fi vrut. M-a descoperit într-o cafenea în apropiere de campus, chiar când umbrele serii se lăsau peste un început de septembrie. Primul meu impuls a fost să îl ignor în acea seară şi să îl evit mereu după aceea.}

^{Totul s-a schimbat însă atunci când el a zis ceva, chiar înainte ca eu să mă despart de el ca să mă duc la culcare.}

^{— Cumva, a rostit Paul, simt că e şi tatăl meu.}

^{Încă nu-i povestisem despre accident, iar ceea ce rostise era o greşeală cumplită.}

^{— Nu ştii nimic despre el.}

^{— Ba da. Am exemplare din toate lucrările lui.}

^{— Ascultă-mă...}

^{— Am găsit chiar disertaţia...}

^{— Nu e o carte. Nu poţi pur şi simplu să-l citeşti.}

^{Paul însă nu dădea semne că mă auzise.}

^{— Roma lui Rafael, 1974. Ficino şi renaşterea lui Platon, 1979. Oamenii din Santa Croce, 1985.}

^{Începuse să le numere pe degete.}

^{— „Hypnerotomachia Poliphili şi hieroglifele lui Horapollo”, în Renaissance Quarterly din iunie 1987. „Doctorul lui Leonardo” în Journal of Medical History, 1989.}

^{O cronologie fără nicio scăpare.}

^{— „Pantalonarul”, în Journal of Interdisciplinary History, 1991.}

^{— Ai uitat de articolul din BARS, am replicat.}

^{Bulletin of the American Renaissance Society.}

^{— Asta a fost în 1992.}

^{— A fost în 1991.}

^{Paul s-a încruntat.}

^{— 1992 a fost primul an în care au acceptat articole de la cei care nu erau membri. Era al doilea an de liceu. Îţi aminteşti? În toamna aceea.}

^{S-a lăsat tăcerea. Pentru o clipă a părut îngrijorat. Nu pentru că s-ar fi înşelat el, ci pentru că era posibil să mă fi înşelat eu.}

^{— Poate că l-a scris în 1991, a admis Paul. Însă l-au publicat în 1992. La asta te refereai?}