— Tom, spune Charlie, apucându-mă de picioare. Împinge-te în mine.
Mă forţez să folosesc palmele lui ca puncte de sprijin. Pieptul mi se freacă dur de beton şi o coapsă ajunge lângă porţiunea de ţeavă de unde a dispărut izolaţia. Îmi îndepărtez din reflex piciorul chiar în secunda când simt o arsură cumplită.
— Ai păţit ceva? întreabă Charlie când reuşesc să trec de cealaltă parte.
— Răsuceşte chepengul în sensul acelor de ceasornic, mă instruieşte Gil.
Mă conformez şi poarta se deschide. Gil o împinge larg, apoi Charlie trece prin ea, sprijinindu-l pe Paul.
— Eşti sigur că am ieşit bine? mă întreabă Charlie, în vreme ce pornim iarăşi cu toţii prin întuneric.
Încuviinţez din cap. Câţiva paşi mai departe, ajungem la un „R” vopsit pe zid. Ne apropiem de Rockefeller, unul dintre colegiile rezidenţiale. Pe când eram boboc, mă întâlneam cu o fată pe nume Lana McKnight care locuia acolo. Am petrecut o mare parte din acea iarnă şezând în faţa unui foc leneş în dormitorul ei, cu mult înainte ca încălzirea din campus să fie centralizată. Lucrurile pe care le discutam cu ea par atât de îndepărtate acum: despre Mary Shelley, despre colegiu, despre arta gotică şi despre Buckeyes. Mama ei preda la Universitatea de Stat din Ohio, la fel ca tatăl meu. Lana avea nişte sâni în formă de vânătă şi urechile îi deveneau trandafirii dacă stăteam prea mult lângă foc.
Încep să aud voci venind de deasupra. Multe.
— Ce se întâmplă? întreabă Gil, apropiindu-se de sursa zgomotului.
Capacul gurii de canal se găseşte chiar deasupra umărului său.
— Asta e, zic eu, tuşind. Asta e ieşirea noastră.
Se uită la mine, încercând să priceapă.
În tăcere aud vocile mai clar – sunt gălăgioase. Studenţi, nu inspectori. Sunt zeci de studenţi care se învârt deasupra capetelor noastre.
Charlie schiţează un zâmbet şi spune:
— Olimpiada Nudă.
— Există o gură de canal în mijlocul curţii, le reamintesc eu, sprijinindu-mă de zidul de piatră şi încercând să îmi recapăt răsuflarea. Nu trebuie decât să ridicăm capacul, să ne alăturăm găştii şi apoi să ne facem nevăzuţi.
Din spatele meu însă, Paul intervine cu voce răguşită:
— Nu trebuie decât să ne dezbrăcăm, să ne alăturăm găştii şi apoi să ne facem nevăzuţi.
Pentru câteva clipe se lasă tăcerea. Primul care începe să se descheie la cămaşă e Charlie.
— Scoateţi-mă de aici, spune el, înăbuşindu-şi un hohot de râs în vreme ce îşi scoate cămaşa.
Îmi dau jos blugii. Gil şi Paul mă imită. Începem să ne înghesuim hainele într-unul din rucsacuri, umplându-l până la refuz.
— Poţi căra totul? întreabă Charlie, oferindu-se să care el din nou ambele rucsacuri.
Ezit.
— Ştii că afară vor fi inspectori, nu?
Însă Gil nu se mai teme. Începe să se caţere pe barele de metal.
— Sunt trei sute de studenţi goi, Tom. Dacă nu poţi ajunge acasă cu o astfel de diversiune, atunci meriţi să fii prins.
Şi cu asta, Gil forţează capacul, lăsând un val de aer rece să intre în tunel. Aerul îl readuce la viaţă pe Paul, ca prin vrajă.
— Bine, băieţi, ne spune Gil, privind înapoi pentru ultima dată. Hai să ducem prada acasă.
*
Prima mea amintire de la ieşirea noastră din acel tunel este legată de strălucirea luminii. Felinarele luminau din plin curtea. Reflectoarele măturau pământul alb. Bliţurile camerelor foto sclipeau pe cer ca nişte licurici.
Apoi vine valul de frig: vuietul vântului, mai puternic chiar decât tropăitul paşilor şi zumzetul vocilor. Fulgii mi se topesc pe piele precum picăturile de rouă.
În cele din urmă văd scena. Un zid de braţe şi de picioare, învârtindu-se în jurul nostru ca un şarpe fără coadă şi fără cap. Chipuri intră şi ies din raza vizuală – colegi, jucători de fotbal, fete care mi-au atras privirea în campus – dar cu toţii se estompează ca nişte poze într-un colaj enorm. Ici şi colo zăresc echipamente bizare – jobenuri şi cape de supereroi, picturi de toate genurile desenate pe busturi – dar totul se topeşte în mişcarea marelui animal, dragonul chinezesc, în mijlocul chirăiturilor, al ţipetelor şi al licărelor de bliţuri.
— Haide! strigă Gil.
Eu şi Paul îl urmăm, vrăjiţi. Am uitat cum e sărbătoarea din noaptea primei ninsori.
Marele şir de conga ne înghite şi pentru o secundă mă pierd de tot, presat de trupuri din toate direcţiile şi încercând să îmi păstrez echilibrul cu un rucsac pe umeri şi cu zăpada sub picioare. Cineva mă împinge din spate şi simt fermoarul explodând. Înainte de a-l putea închide la loc, hainele noastre s-au revărsat afară, într-o secundă dispar toate, trântite şi călcate în picioare în noroi. Privesc în jur, sperând că în spatele meu e Charlie ca să prindă din zbor ce a mai rămas, dar nu-l văd nicăieri.
„Ţâţe şi buci, buci şi ţâţe”, intonează undeva un tânăr cu accent cockney, ca şi cum ar fi vândut flori pe scenă în My Fair Lady.
În partea cealaltă zăresc un coleg mai gras de la seminarul meu de litere furişându-se în mulţimea de tineri şi dansând din buric. Nu poartă nimic în afara unui panou tip sandviş pe care scrie în faţă TESTARE GRATUITĂ şi în spate ÎNTREBAŢI ÎNĂUNTRU. Într-un târziu îl zăresc pe Charlie. El şi-a croit deja drum de partea opusă a cercului, unde Will Clay, un alt membru al echipei de intervenţie, poartă o cască de fotbal flancată de cutii de bere. Charlie îi smulge casca de pe cap şi cei doi încep să se alerge prin curte până nu-i mai zăresc nicidecum.
În jurul meu râsetele se aud când mai tare, când mai încet. În toată agitaţia, simt o mână apucându-mă de antebraţ.
— Să mergem!
Gil mă smulge în afara cercului.
