— Trebuie să ajung la bibliotecă.
— Ieşiţi prin spate, ne îndeamnă Katie, repezit. Mă descurc eu cu paznicul.
O iau de mână în vreme ce Gil îi mulţumeşte pentru haine.
— Te văd mai târziu? mă întreabă ea, cu ochii plini de promisiuni.
E o privire care acum este mereu însoţită de un zâmbet, deoarece nu poate să creadă că eu încă sunt topit după ea.
Gil mormăie şi mă trage de braţ afară pe uşă. În vreme ce ne furişăm din clădire, aud vocea lui Katie chemându-l pe inspector:
— Domnule ofiţer! Domnule ofiţer! Am nevoie de ajutorul dumneavoastră...
Gil se întoarce şi se uită înspre camera ei. Chipul i se luminează când vede inspectorul ajungând în dreptul ferestrei acoperite a lui Katie. Aproape imediat, în vreme ce pornim cu vântul turbat în faţă, Holder dispare în spatele unei perdele de zăpadă. Campusul e aproape pustiu în timp ce noi coborâm spre Dod. Simt cum se evaporă orice urmă de căldură acumulată în tunele, spălată de zăpada care mi se scurge de pe obraji. Paul merge uşor în faţa noastră, cu un pas hotărât. În tot acest timp nu scoate un sunet.
CAPITOLUL 4
Pe Paul l-am cunoscut prin intermediul unei cărţi. Probabil că ne-am fi cunoscut oricum la biblioteca Firestone, sau într-un grup de studiu, sau la unul dintre cursurile de literatură pe care le-am urmat amândoi în primul an de colegiu, aşa că probabil acea carte n-are nimic special. Dar când te gândeşti că volumul în cauză e vechi de cinci sute de ani şi că e acelaşi pe care l-a studiat tatăl meu înainte de a muri, prilejul pare mai mult decât întâmplător.
Hypnerotomachia Poliphili, care în latină înseamnă „Lupta lui Poliphilo pentru iubire într-un vis”, a fost publicată în jurul anului 1499 de un veneţian pe nume Aldus Manutius. Hypnerotomachia este o enciclopedie mascată sub forma unui roman, o dizertaţie pe toate temele, de la arhitectură la zoologie, scrisă într-un stil pe care chiar şi o ţestoasă l-ar găsi leneş. Este cea mai lungă carte din lume despre un om care are un vis, iar asta îl face pe Marcel Proust, care a scris cea mai lungă carte din lume despre un om care mănâncă o prăjitură, să pară un adevărat Ernest Hemingway. Mă aventurez să afirm că cititorii din epoca Renaşterii au simţit la fel. Hypnerotomachia a fost un dinozaur al epocii sale. Deşi Aldus era cel mai mare tipograf al vremii, Hypnerotomachia este un hăţiş de subiecte şi personaje legate între ele doar prin protagonist – un bărbat alegoric obişnuit pe nume Poliphilo. Intriga e simplă: Poliphilo are un vis ciudat în care o caută pe femeia pe care o iubeşte. Însă povestea se derulează atât de complicat, încât şi cei mai înfocaţi cercetători ai Renaşterii – aceiaşi oameni care îl citesc pe Plotin în timp ce aşteaptă autobuzul – consideră Hypnerotomachia dureros şi obositor de dificilă.
Cu excepţia tatălui meu. El a mărşăluit imperturbabil prin toate studiile istorice ale Renaşterii şi, când cei mai mulţi colegi ai lui au întors spatele Hypnerotomachiei, s-a apucat cu osârdie să o studieze. Fusese convertit spre această cauză de un profesor pe nume Dr. McBee, care preda istoria Europei la Princeton. McBee, care murise în anul dinaintea naşterii mele, era un şoarece de bibliotecă cu urechi elefantine şi dinţi mici, care datora întregul său succes unei personalităţi efervescente şi unui simţ neîntrecut de a discerne ce conţinea istoria valoros în ea. Deşi ca înfăţişare nu era cine ştie ce, omuleţul ajunsese pe un adevărat piedestal în universul academic. În fiecare an, discursul lui de final, privind moartea lui Michelangelo, umplea până la refuz cu spectatori cel mai mare amfiteatru din campus şi îi lăsa pe oamenii din colegiu cu ochii înlăcrimaţi şi cu batistele la îndemână. Mai presus de orice însă, McBee era un as al cărţii pe care toţi ceilalţi din domeniul lui de activitate o ignorau. El credea că există ceva aparte în această Hypnerotomachie, posibil chiar ceva măreţ, şi făcea mereu eforturi pentru a-şi convinge studenţii să caute adevăratul înţeles al vechii cărţi.
Unul dintre aceşti studenţi se apucase de cercetarea cărţii cu mai mult sârg decât ar fi putut spera McBee. Tatăl meu era fiul unui librar din Ohio şi ajunsese în campus a doua zi după ce împlinise optsprezece ani, aproape la cincizeci de ani după ce F. Scott Fitzgerald instaurase moda băieţilor din Vestul Mijlociu care vin la Princeton. De atunci se schimbaseră multe. Universitatea îşi ascundea trecutul de club elitist şi, o dată cu spiritul vremurilor, începea să renunţe la tradiţii. Colegii tatălui meu din primul an de studii au fost ultimii cărora li se cerea să participe la slujba religioasă de duminica. La un an după plecarea lui, au apărut şi primele studente în campus. WPRB, postul radio al colegiului, le-a întâmpinat în acordurile corului Aleluia de Händel. Tatălui meu îi plăcea să spună că spiritul tânăr era cel mai bine imortalizat în eseul lui Immanuel Kant Ce este Iluminismul? În mintea lui, Kant era un fel de Bob Dylan al anilor 1790.
Aşa proceda tatăl meu: ştergea din istorie linia de demarcaţie dincolo de care totul pare plictisitor şi rigid. În loc de momente şi oameni mari, istoria însemna pentru el idei şi cărţi. A fost îndrumat de McBee timp de încă doi ani la Princeton, iar după absolvire şi-a urmat obsesia până în vest, la Universitatea din Chicago, unde şi-a obţinut doctoratul în Renaşterea italiană. A urmat un an de lucru cu bursă în New York, până când Universitatea de Stat din Ohio i-a oferit un post de profesor în istoria secolului al XV-lea, iar el a înşfăcat cu ambele mâini ocazia de a se întoarce acasă. Maică-mea, o contabilă ale cărei gusturi literare se opresc la Shelley şi Blake, a preluat afacerea cu vânzarea de cărţi din Columbus după pensionarea bunicului meu, iar între timp eu am fost crescut în cultul ediţiilor rare la fel cum sunt crescuţi unii copii în cultul religiei.
La vârsta de patru ani călătoream cu mama la diferite conferinţe pe teme literare. La şase ani cunoşteam diferenţa dintre pergament şi velină mai bine decât cunoşteam desenele animate. Înainte de a împlini zece ani prin mâinile mele trecuseră mai multe exemplare din opera de căpătâi a tipografilor din toate timpurile, Biblia lui Gutenberg. Însă nu-mi amintesc niciun moment al vieţii mele în care să nu fi ştiut perfect care era de fapt Biblia micii noastre religii familiale: Hypnerotomachia.
„Este ultimul mare mister al Renaşterii, Thomas, îmi spunea tata, la fel cum îl dădăcise probabil McBee pe el. Însă nimeni nici măcar nu s-a apropiat de rezolvarea acestui mister.”
Avea dreptate. Nimeni nu o făcuse. Bineînţeles că nimeni nu şi-a dat seama că era vorba de un mister care avea nevoie de rezolvare decât la zeci de ani după publicarea cărţii. Iar asta s-a întâmplat o dată cu o descoperire ciudată a unui cărturar. Dacă primele litere ale fiecărui capitol din Hypnerotomachia erau puse împreună, rezultatul era un acrostih în latină: Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit, adică „Fratele Francesco Colonna a iubit-o enorm pe Polia”. Cum Polia era numele femeii căutate de Poliphilo, alţi cărturari au început în sfârşit să se intereseze de adevăratul autor al cărţii. Volumul în sine nu spune asta şi nici măcar Aldus, tipograful, nu a ştiut vreodată. Însă din acel moment s-a presupus că autorul era un călugăr italian pe nume Francesco Colonna. Mai recent, în cadrul unui grup restrâns de cercetători profesionişti, compus mai ales din indivizi influenţaţi de ideile lui McBee, s-a presupus că acrostihul reprezenta doar un indiciu al secretelor care zăceau ascunse între paginile cărţii. Misiunea acelui grup era să descopere tainele.
Pretenţia tatălui meu la faimă în toată această poveste s-a bazat pe un document descoperit de el în vara anului când eu am împlinit cincisprezece ani. Atunci – în anul dinaintea accidentului de maşină – m-a dus cu el într-o călătorie de cercetare la o mănăstire din sudul Germaniei, apoi la biblioteca Vaticanului. Împărţeam amândoi un apartament în Italia cu două paturi pliante şi o combină stereo preistorică. Timp de cinci săptămâni, în fiecare dimineaţă, cu precizia unei pedepse medievale, el alegea o nouă operă de Corelli din compilaţiile audio aduse de acasă, apoi mă trezea în sunet de viori şi harpă la şapte şi jumătate punct, amintindu-mi că munca de cercetare nu aştepta pe nimeni.
Mă sculam şi constatam că el se bărbierea deasupra chiuvetei, sau îşi călca nişte cămăşi, sau îşi număra bancnotele din portofel, întotdeauna fredonând melodia care se auzea de la combină. Chiar dacă era un bărbat scund, avea grijă de fiecare detaliu al înfăţişării sale, smulgându-şi firele albe din părul des şi castaniu la fel cum florăresele smulg petalele ofilite de pe trandafiri, încerca să-şi conserve un soi de vitalitate internă, o vivacitate pe care el o credea diminuată de ridurile de la colţul ochilor, de cutele de concentrare de pe frunte, iar în momentele în care imaginaţia mea era plictisită de şirurile nesfârşite de cărţi alături de care ne petreceam zilele, el sărea imediat să mă încurajeze. La prânz ieşeam pe stradă ca să luăm prăjituri proaspete şi îngheţată; în fiecare seară mergeam să vizităm oraşul. Într-o noapte, în Roma, am făcut împreună un tur al fântânilor oraşului şi mi-a spus să arunc un bănuţ norocos în fiecare dintre ele.
— Unul pentru Sarah şi Kristen, a zis el când am ajuns la Barcaccia. Ca să le ajute să-şi vindece inimile frânte.
Surorile mele trecuseră amândouă printr-o despărţire dureroasă chiar înainte de plecarea noastră. Tata, care nu privise niciodată cu ochi prea buni relaţiile lor, considerase întâmplarea o binecuvântare.
— Unul pentru mama ta, a rostit el la Fontana del Tritone. Pentru că a rezistat alături de mine.
Când fusese respinsă cererea tatei de finanţare a deplasării din fonduri universitare, mama păstrase librăria deschisă şi duminicile ca să-l ajute cu bani.
— Şi unul pentru noi, a zis el apoi, la Quattro Fiumi. Fie să găsim ce căutăm.
N-am aflat niciodată ce anume căutam – cel puţin nu până când nu am dat literalmente peste el. Tot ce ştiam era că tata credea că cercetarea Hypnorotomachiei ajunsese într-o fundătură, în principal deoarece toată lumea nu mai vedea pădurea din pricina copacilor. Bătând cu pumnul în masă la cină, mi-a explicat ca acei cercetători care nu erau de acord cu el îşi înfipseseră în mod clar capetele în nisip. Cartea era mult prea greu de înţeles dinăuntru, conform afirmaţiilor lui. O abordare mai bună era aceea de cercetare a documentelor care indicau cine era autorul adevărat şi care era motivul scrierii acelei cărţi.
În realitate, tata îşi îndepărtase mulţi amici cu viziunea lui îngustă asupra adevărului. Dacă n-ar fi existat descoperirea din acea vară, familia mea s-ar fi putut trezi curând că se bazează în întregime pe afacerea cu librăria ca să-şi ducă traiul. Dar soarta i-a zâmbit tatei, la mai puţin de un an înainte de a-i lua viaţa.
Într-o aripă de la etajul trei al uneia dintre bibliotecile Vaticanului, într-un coridor izolat plin de rafturi cu cărţi care nu mai văzuseră o perie de praf de secole, în vreme ce stăteam spate în spate căutând indiciul pe care tata îl urmărea de ani de zile, el a găsit o scrisoare ascunsă între paginile unei istorii groase de familie. Datată cu doi ani înainte de publicarea Hypnerotomachiei, scrisoarea era adresată unui preot de la o biserică locală, iar în ea se spunea povestea unui descendent al unei vechi familii romane de rang înalt. Numele lui era Francesco Colonna.
E dificil să redau emoţia tatei când a văzut numele. Ochelarii cu ramă metalică, pe care îi purta şi care îi alunecau pe nas pe măsură ce el citea, îi măreau ochii suficient cât să-i reflecte intensitatea curiozităţii, primul şi ultimul lucru pe care cei mai mulţi oameni şi-l aminteau despre tata. În acel moment, în vreme ce tata cântărea valoarea descoperirii, în ochii lui păruseră să se adune toate luminile din încăpere. Scrisoarea era scrisă de o mână stângace, într-o toscană stricată, ca de un individ neobişnuit cu acel dialect sau cu gestul scrisului. Cuvintele curgeau la nesfârşit, uneori părând să nu fie adresate cuiva anume, alteori adresate direct lui Dumnezeu. Autorul îşi cerea iertare că nu scrisese în latină sau greacă, limbi care îi erau total necunoscute. Apoi, la sfârşit, îşi cerea iertare pentru ceea ce comisese: „Iartă-mă, Tată Sfânt, căci am ucis doi oameni. Mâna mea a fost cea care a dat lovitura, dar ideea nu a fost niciodată a mea. Stăpânul Francesco Colonna a fost cel care m-a pus să o fac. Judecă-ne pe amândoi cu milostenie”.
În scrisoare se afirma că acele crime făceau parte dintr-un plan complicat, un plan pe care un om simplu aşa cum era autorul nu l-ar fi putut concepe. Cele două victime erau doi oameni pe care Colonna îi bănuia de trădare, iar la ordinul lui fuseseră trimişi într-o misiune neobişnuită. Li se dăduse o scrisoare spre livrare unei biserici din afara zidurilor Romei, unde al treilea om aştepta primirea ei. Cei doi oameni fuseseră obligaţi să jure sub pedeapsa cu moartea că nu vor citi scrisoarea, că n-o vor pierde şi că nici măcar n-o vor atinge cu mâna neînmănuşată. Aşa începea povestea pietrarului simplu care îi măcelărise pe solii de la San Lorenzo.
*
Descoperirea făcută de tata şi de mine în acea vară a ajuns să fie cunoscută în cercurile academice drept Documentul Belladonna. Tata era convins că descoperirea avea să-i refacă reputaţia în comunitatea oamenilor de ştiinţă şi, în mai puţin de şase luni, a publicat o cărticică cu titlul Documentul Belladonna, sugerând chiar prin titlu conexiunea cărţii cu Hypnerotomachia. Cartea îmi era dedicată mie. În ea, tata argumenta că acel Francesco Colonna care scrisese Hypnerotomachia nu era călugărul veneţian, aşa cum credeau cei mai mulţi profesori, ci aristocratul roman menţionat în scrisoarea găsită de noi. Pentru a-şi susţine afirmaţia, tata a adăugat o anexă în care a inclus toate datele cunoscute despre viaţa călugărului veneţian, pe care el l-a poreclit Pretendentul, şi cea a romanului Colonna, astfel încât cititorii să poată face comparaţia. Acea anexă simplă a avut darul de a ne convinge atât pe Paul, cât şi pe mine.
Detaliile sunt clare. Mănăstirea veneţiană unde a trăit falsul Francesco reprezenta un loc de neconceput pentru un scriitor-filozof. Aşa cum susţinea tata, în cea mai mare parte a timpului acel loc însemna un melanj vulgar de muzică tare, băute zdravene şi orgii. Când Papa Clement al VII-lea a încercat să impună abstinenţa sufletelor care vieţuiau acolo, acestea i-au replicat că mai bine trec la luteranism decât să accepte disciplina. Chiar şi într-un asemenea mediu, biografia Pretendentului se înşiră ca un cazier plin de evenimente. În 1477 fusese exilat de la mănăstire pentru unele încălcări neprecizate ale regulamentelor. Patru ani mai târziu s-a întors, însă doar pentru a comite o nouă ticăloşie, pentru care era cât pe ce să fie răspopit. În 1516 a fost găsit vinovat de comiterea unui viol şi a fost exilat pe viaţă. Neabătut, s-a reîntors şi a fost din nou exilat, de această dată pentru un scandal în care a fost implicat şi un bijutier. Moartea s-a îndurat de el în 1527. Veneţianul Francesco Colonna – acuzat de hoţie, violator dovedit, dominican de o viaţă – avea nouăzeci şi trei de ani.
Pe de altă parte, romanul Francesco părea a fi un model al tuturor virtuţilor cărturăreşti. Aşa cum spunea tata, era fiul unui nobil puternic, care îl crescuse în cele mai bune medii ale societăţii europene şi îi asigurase educaţia cu ajutorul celor mai strălucite minţi ale Renaşterii. Unchiul lui Francesco, Prospero Colonna, nu era doar un patron adulat al artelor şi un cardinal al Sfintei Biserici, ci şi un umanist de un asemenea renume, încât este foarte posibil să se fi constituit în sursa de inspiraţie pentru personajul Prospero din Furtuna lui Shakespeare. Tata spunea că acestea erau genul de conexiuni care făceau posibil ca un singur om să scrie o carte atât de complexă precum Hypnerotomachia – fiind în acelaşi timp şi conexiunile de care ar fi fost nevoie pentru asigurarea publicării cărţii de către o tipografie de frunte.
Ce punea capac întregii poveşti, cel puţin pentru mine, era faptul că acest Francesco de viţă nobilă fusese membru al Academiei Romane, o frăţie de oameni dedicaţi idealurilor păgâne ale vechii Republici a Romei, idealuri exprimate cu o imensă admiraţie în Hypnerotomachia. Asta explica de ce Colonna se identifica în acrostihul secret drept „Fra”. Cuvântul „frate”, pe care alţi cercetători îl socoteau un indiciu al faptului că acest Colonna fusese călugăr, reprezenta totodată o formulă comună de salut în cadrul Academiei.
Cu toate astea, argumentele tatălui meu, pe care eu şi Paul le socoteam extrem de logice, au stârnit furtuni peste apele academice. Tata nu a apucat să trăiască îndeajuns de mult ca să potolească uraganul stârnit de el în micul univers al cercetătorilor Hypnerotomachiei, dar a apucat să vadă clocotul deja stârnit. Aproape toţi colegii tatei i-au respins lucrarea. Vincent Taft s-a dat peste cap ca s-o defăimeze. Până în acel moment, argumentele în favoarea veneţianului Colonna prinseseră atât de bine încât, atunci când tata a uitat să trateze unul sau două dintre ele în scurta lui anexă, întreaga lui carte a fost discreditată. Ideea de a lega două crime îndoielnice de una dintre cele mai valoroase cărţi ale lumii constituia, aşa cum scria Taft, „doar o tentativă patetică şi ieftină de autopromovare”.
Bineînţeles că tata a fost devastat. Indivizii aceia respingeau însăşi esenţa carierei lui, fructul cercetării în care se implicase total încă din vremea lui McBee. Nu a înţeles niciodată violenţa reacţiilor faţă de descoperirea lui. Singurul admirator de cursă lungă al Documentului Belladonna, din câte ştiu eu, a fost Paul. El a citit cartea de atâtea ori, încât i s-a întipărit în minte chiar şi dedicaţia. Când a ajuns la Princeton şi a descoperit un anume Tom Corelli Sullivan în anuarul bobocilor, mi-a recunoscut imediat al doilea prenume şi a decis să mă caute urgent.
*
Probabil că, dacă s-a aşteptat să descopere o versiune mai tânără a tatălui meu, Paul a fost dezamăgit. Bobocul descoperit de Paul, care mergea cu un uşor şchiopătat şi părea stânjenit de prenumele său, comisese o greşeală de neconceput: renunţase la Hypnerotomachia şi devenise fiul rătăcitor al unei familii care îşi făcuse o religie din lectură. Undele de şoc ale accidentului de maşină continuau să-mi răvăşească viaţa, dar adevărul era că eu unul începusem să îmi pierd încrederea în cărţi înainte ca tata să moară. Începusem să-mi dau seama că există o prejudecată nerostită în rândul oamenilor cu carte, o convingere secretă pe care păreau cu toţii să o împărtăşească, anume că viaţa aşa cum o ştim noi este doar o viziune imperfectă a realităţii şi că doar arta o poate corecta, ca o pereche de ochelari de vedere. Cărturarii şi intelectualii pe care îi întâlneam acasă la cină păreau întotdeauna revoltaţi împotriva întregii lumi. Nu se puteau împăca niciodată cu ideea că vieţile noastre nu se desfăşoară conform destinului dramatic pe care un autor bun îl conferă unui personaj literar măreţ. Lumea devine o scenă doar în cazul unor accidente caracterizate de o perfecţiune pură. Iar ei erau de părere că asta reprezenta o ruşine.
Nimeni nu spunea lucrurilor pe nume, dar când prietenii şi colegii lui tata – cu excepţia lui Vincent Taft – au venit să mă viziteze la spital, părând ruşinaţi de recenziile făcute asupra cărţii lui şi murmurând tot felul de mici elogii compuse în onoarea lui în sala de aşteptare, am început să văd clar dincolo de aparenţe. Am observat totul în clipa în care ei s-au ivit la căpătâiul meu: toţi îmi aduseseră braţe întregi de cărţi.
— Asta m-a ajutat pe mine la moartea tatălui meu, mi-a spus, de pildă, şeful departamentului de istorie, aşezând Seven Storey Mountain, de Merton, pe tava cu mâncare de lângă mine.
