— „Cei puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la cei puternici.”
Paul mi-a zâmbit.
— Un antrenor bătrân de baschet de la Princeton obişnuia să spună acelaşi lucru, am continuat eu. În primul an de liceu am încercat să fac baschet. Tata venea să mă ia de la antrenamente în fiecare zi şi, când mă plângeam de statura mea pricăjită prin comparaţie cu toţi colegii de echipă, îmi spunea: „Nu contează cât sunt de mari, Tom. Aminteşte-ţi: «Cei puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la cei puternici»”. Mereu acelaşi lucru. Am clătinat din cap. Doamne, ce mă săturasem de chestia asta.
— Şi crezi că e adevărată?
— Că deştepţii iau de la cei puternici?
— Mda.
Am râs.
— Nu m-ai văzut niciodată jucând baschet.
— Păi, eu cred, mi-a zis el. Chiar cred.
— Glumeşti...
Fusese înghesuit în mai multe dulapuri şi terorizat de mai mulţi puştani în liceu decât oricare alt cunoscut al meu.
— Nu. Deloc. Şi-a ridicat mâinile. Suntem aici, nu?
Pusese un accent extrem de slab pe „suntem”.
În tăcere, m-am uitat la cele trei cărţi de pe biroul lui. Strunk şi White2, Biblia, Documentul Belladonna. Princeton însemna un dar pentru el. Era în stare să uite de orice altceva.
CAPITOLUL 5
Eu, Paul şi Gil ne îndreptăm spre sud, dinspre Holder către inima campusului. Spre est, ferestrele înalte şi subţiri ale Bibliotecii Firestone străpung fulgii de zăpadă cu văpăi de lumină. În întuneric, clădirea seamănă cu un vechi furnal, cu pereţii groşi de piatră izolând căldura şi atmosfera de studiu dinăuntru de lumea exterioară. Odată, în vis, am vizitat Firestone în toiul nopţii şi am găsit-o plină de insecte şi de mii de molii de cărţi purtând ochelari minusculi şi scufii de noapte, şi hrănindu-se în mod magic prin citirea cărţilor. Treceau de la o pagină la alta, călătorind printre cuvinte, iar pe măsură ce intrigile se complicau, îndrăgostiţii se sărutau cu patimă şi ticăloşii îşi primeau pedeapsa, cozile viermilor începeau să sclipească, până ce, într-un târziu, întreaga bibliotecă nu era decât o biserică cu lumânări unduindu-se cu blândeţe de la stânga la dreapta.
— Bill mă aşteaptă acolo, zice Paul, oprindu-se în loc.
— Vrei să venim cu tine? îl întreabă Gil.
Paul clatină din cap.
— Nu, e-n regulă.
Mie însă mi se pare că observ ceva neobişnuit în vocea lui şi mă trezesc spunând:
— Eu vin.
— Ne întâlnim înapoi în cameră, ne zice Gil. Vă întoarceţi la timp pentru discursul lui Taft de la ora nouă?
— Da, răspunde Paul. Bineînţeles.
Gil ne face cu mâna şi se răsuceşte pe călcâie. Eu şi Paul ne continuăm drumul către Firestone.
Imediat ce rămânem singuri, îmi dau seama că niciunul din noi nu ştie ce să spună. Au trecut multe zile de la ultima noastră conversaţie adevărată. Precum fraţii care nu-şi pot suferi cumnatele, nici noi nu reuşim să purtăm o conversaţie normală fără să ne împiedicăm de diferenţe de opinie: el crede că am renunţat la Hypnerotomachia doar ca să fiu cu Katie. Eu cred că a renunţat în favoarea Hypnerotomachiei la mult mai multe decât are el habar.
— Ce vrea Bill? îl întreb în vreme ce ne apropiem de intrarea principală.
— Nu ştiu. Nu mi-a spus.
— Unde ne întâlnim cu el?
— În camera cărţilor rare.
Adică acolo unde există în Princeton o copie din Hypnerotomachia.
— Cred că a descoperit ceva important.
— Cum ar fi?
— Nu ştiu. Paul ezită, părând să-şi caute cuvintele potrivite. Însă cartea înseamnă mai mult decât am crezut noi. Sunt sigur de asta. Eu şi Bill avem sentimentul că suntem în pragul unei descoperiri măreţe.
Au trecut săptămâni de când nu l-am mai văzut pe Bill Stein. Scăldând-o în anul şase al unui program de absolvire care pare fără de sfârşit, Stein şi-a încropit treptat o disertaţie pe tema tehnologiilor tipografice din epoca Renaşterii. Slab ca un schelet ambulant, Stein voia să devină bibliotecar de profesie până când în viaţa lui şi-au spus cuvântul ambiţii mai mari: poziţia socială, profesoratul, avansarea în carieră – toate fixaţiile care pornesc de la dorinţa de a servi cărţile şi se termină cu dorinţa ca aceste cărţi să te servească pe tine. De fiecare dată când îl văd în afara bibliotecii, arată ca o fantomă evadată, ca o sacoşă plină de oase strânsă prea tare la gură, cu ochii spălăciţi şi părul roşcat şi ciudat de cârlionţat al unuia pe jumătate evreu şi pe jumătate irlandez. Miroase a praf de bibliotecă, a cărţi pe care toată lumea în afară de el le-a uitat, iar după ce vorbesc cu el am uneori coşmaruri că Universitatea din Chicago va ajunge să fie locuită de armate de Bill Stein, studenţi absolvenţi care îşi fac munca asemenea unor roboţi şi ai căror ochi de nichel privesc drept prin mine.
Paul vede lucrurile altfel. El susţine că Bill, aşa impresionant cum e, are o lacună intelectuală: absenţa unei scântei de viaţă. Stein se caţără printre rafturile bibliotecii ca un păianjen care mănâncă din cărţi moarte într-o mansardă şi le transformă într-o pânză fină. Ce scoate Stein din cărţi este întotdeauna ceva mecanic şi neinspirat, animat de o simetrie pe care el n-o poate eluda niciodată.
— Pe aici? îl întreb eu.
Paul mă conduce de-a lungul holului. Camera de cărţi rare se află într-un colţ din Firestone şi poţi trece uşor pe lângă ea fără s-o observi. Înăuntru, acolo unde cele mai „noi” cărţi sunt vechi de secole, dimensiunea temporală devine relativă. Studenţii din anii superiori de la seminarile de literatură sunt aduşi aici precum copiii în excursii. Li se confiscă pixurile şi creioanele şi li se atrage atenţia asupra degetelor murdare. Bibliotecarii pot fi auziţi cum avertizează ditamai profesorii să privească fără să atingă. Profesorii emeriţi vin aici pentru a se simţi tineri din nou.
— Ar trebui să fie închisă, zice Paul, uitându-se la ceasul lui digital. Probabil că Bill a convins-o pe doamna Lockhart să nu încuie camera.
Păşim acum în lumea lui Stein. Doamna Lockhart, bibliotecara uitată de timp, probabil că a împletit ciorapi alături de doamna Gutenberg în zilele ei de tinereţe. Are o piele albă şi netedă şi o siluetă fragilă, perfect croită ca să plutească printre rafturi. În cea mai mare parte a timpului poate fi găsită mormăind ceva în diverse limbi moarte la adresa cărţilor din jurul ei, ca un colecţionar care vorbeşte cu obiectele din colecţia lui. Trecem pe lângă ea fără s-o privim şi semnăm într-un registru de vizitatori cu un pix ataşat de biroul ei.
