— E înăuntru, îi spune ea lui Paul, recunoscându-l, dar când mă vede pe mine strâmbă din nas.
Printr-un coridor de legătură îngust ajungem în faţa unei uşi pe care eu, unul, n-am deschis-o niciodată. Paul se apropie, ciocăneşte de două ori şi aşteaptă un răspuns.
— Doamna Lockhart? vine replica pe un ton ridicat.
— Eu sunt, răspunde Paul.
De cealaltă parte se aude un zgomot de yală şi uşa se deschide încet. În faţa noastră apare Bill Stein. Este cu vreo cincisprezece centimetri mai înalt decât mine şi decât Paul. Primul lucru pe care îl observ sunt ochii injectaţi, cu o strălucire metalică. Iar primul lucru pe care îl observă acei ochi sunt eu.
— A venit şi Tom cu tine, constată Bill, scărpinându-se pe faţă. Bine. În regulă, perfect.
Bill rosteşte de mai multe ori ceea ce este evident. În mod clar legătura dintre gura şi mintea lui s-a întrerupt undeva. Impresia este însă falsă. După câteva minute de banalităţi, se observă scânteierile aptitudinilor lui ieşite din comun.
— A fost o zi proastă, ne anunţă el, îndrumându-ne prin încăpere. O săptămână proastă. Nu-i mare scofală. Eu sunt bine.
— De ce nu se putea să discutăm la telefon? îl întreabă Paul.
Gura lui Stein se deschide, dar din ea nu iese nicio silabă. Acum se scobeşte între dinţii din faţă. Îşi deschide fermoarul jachetei, apoi se întoarce spre Paul.
— Ţi-a căutat cumva cineva printre cărţi? întreabă el.
— Ce?
— Fiindcă cineva a cotrobăit prin ale mele.
— Bill, se mai întâmplă.
— Prin lucrarea mea despre William Caxton? Prin microfilmul despre Aldus?
— Caxton e un personaj important, spune Paul.
Eu n-am auzit în viaţa mea de William Caxton.
— Prin documentul din 1877 despre el? continuă Bill. Se găseşte doar în Anexa Forrestal. Şi Scrisorile Sfintei Caterina ale lui Aldus ... Întorcându-se spre mine: nu este vorba, aşa cum se crede în general, de prima utilizare a literelor italice. Înapoi spre Paul: în afară de tine şi de mine, microfilmul a mai fost ultima dată vizionat de cineva în anii şaptezeci. Şaptezeci şi unu, şaptezeci şi doi. Şi cineva s-a uitat la el ieri. Chestiile astea nu ţi se întâmplă şi ţie?
Paul se încruntă.
— Ai vorbit cu Distribuţia?
— Distribuţia? Am discutat cu Rhoda Carter. Nu ştiu nimic.
Rhoda Carter, bibliotecar-şef la Firestone. Acolo unde se opresc cărţile.
— Nu ştiu, răspunde Paul, încercând să nu-l irite şi mai tare pe Bill. Probabil că nu e nimic. Eu nu mi-aş face griji în privinţa asta.
— Nu-mi fac. Nu mă tem. Dar uite cum stă treaba.
Bill îşi croieşte drum către capătul îndepărtat al încăperii, unde spaţiul dintre zid şi masă pare prea îngust ca să fie străbătut. El trece prin acel spaţiu fără nicio vorbă şi bate uşor în buzunarul vechii lui haine de piele.
— Primesc tot felul de apeluri telefonice. Ridic... clic. Ridic... clic. Mai întâi acasă, acum şi la birou. Bill clatină din cap. Nu contează. Să trecem la treabă. Am găsit ceva. Se uită nervos la Paul. Poate e ce-ţi trebuie, poate nu. Nu ştiu. Dar cred că te va ajuta să termini.
Din haină scoate ceva apropiat de dimensiunile unei cărămizi, învelit într-o pânză. Îl pune cu blândeţe pe masă şi începe să-l dezvelească. Este o trăsătură a lui Stein pe care am mai observat-o înainte, anume că mâinile lui tresar spasmodic înainte de a ţine o carte. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Pe măsură ce desface pânza, mişcările îi devin mai controlate. Înăuntru se vede o carte uzată, groasă cam de o sută de pagini. Miroase a ceva sărat.
— Din ce colecţie e? întreb eu, nevăzând niciun titlu pe cotor.
— Din nicio colecţie, răspunde el. Am luat-o din New York. De la un anticariat. Acolo am găsit-o.
Paul tace. Încet, întinde mâna după carte. Cotorul cărţii e crăpat şi strâns cu nojiţe de piele. Paginile sunt tăiate de mână. Poate că e vorba de o lucrare artizanală. O carte deţinută de unul dintre primii colonişti.
— Trebuie să fie veche de o sută de ani, zic eu, văzând că Stein nu oferă niciun fel de detalii. O sută şi cincizeci.
Pe chipul lui Stein apare o expresie de iritare, de parcă un câine tocmai i-ar fi ros covorul.
— Greşit, spune el. Greşit.
În clipa aia îmi trece prin minte că eu sunt câinele.
— Cinci sute de ani.
Îmi întorc privirea spre carte.
— E din Genova, continuă Bill, concentrându-se asupra lui Paul. Miroase-o.
Paul tace. Scoate un creion neascuţit din buzunar, îl întoarce cu fundul sus şi desface uşor coperta folosind capătul moale al gumei. Bill a marcat o pagină anume cu o panglică de mătase.
— Cu atenţie, zice Stein, întinzând mâinile peste carte. Unghiile lui sunt roase până la carne. Nu lăsa urme. Am împrumutat-o doar. Ezită. Trebuie s-o returnez după ce termin cu ea.
— De unde ai luat-o? întreabă Paul.
