*
Timp de mai bine de zece luni, Curry, Taft şi tata au lucrat cot la cot. Abia după aceea Curry a făcut descoperirea care avea să pună capăt parteneriatului lor. Până atunci se plimbase prin galerii şi case de licitaţie, acolo unde se găseau operele importante de artă. În vreme ce pregătea prima sa vânzare de opere aflate în proprietate particulară, a dat peste un carnet jerpelit care aparţinuse pe vremuri unui colecţionar de antichităţi, care tocmai decedase.
Carnetul îi aparţinuse iniţial şefului de port din Genova, un bătrân cu o mână strâmbă care îşi luase un obicei din a nota starea curentă a vremii şi degradarea stării lui de sănătate, ţinând în acelaşi timp o evidenţă zilnică a tuturor evenimentelor întâmplate pe docurile genoveze în primăvara şi vara lui 1497, incluzând întâmplările ciudate care marcaseră sosirea unui om pe nume Francesco Colonna.
Şeful de port – pe care Curry l-a botezat Genovezul, deoarece nu-şi dăduse nicăieri în jurnal numele – strânsese în carnet toate zvonurile legate de Colonna care circulau prin port. Îşi făcuse un obicei din spionarea conversaţiilor pe care Colonna le avea cu oamenii lui din partea locului şi astfel a aflat că înstăritul roman venise la Genova pentru a supraveghea sosirea unei nave importante, secretul încărcăturii fiind cunoscut numai de Colonna. Genovezul a început să ducă veştile legate de sosirea navelor în port la reşedinţa lui Colonna, unde l-a surprins odată pe nobil scrijelind nişte însemnări, pe care romanul le-a ascuns imediat ce-l văzuse intrând.
Dacă n-ar fi conţinut decât aceste însemnări, jurnalul şefului de port ar fi aruncat prea puţină lumină asupra Hypnerotomachiei. Însă şeful de port era un om curios şi, pe măsură ce devenea tot mai nerăbdător să vadă nava lui Colonna sosind în port, a sesizat că singura cale de a descoperi intenţiile nobilului era să citească documentele de transport ale lui Francesco, unde era trecut conţinutul încărcăturii de pe navă. În cele din urmă a ajuns să-l întrebe pe cumnatul lui, Antonio, un negustor care se ocupa câteodată de negoţul cu mărfuri furate, dacă nu ştia vreun hoţ care să poată fi angajat ca să intre în locuinţa lui Colonna şi să copieze tot ce putea fi găsit acolo. Antonio a fost de acord să-l ajute pe Genovez, în schimbul ajutorului acestuia pentru furnizarea unor documente de transport ale unor vase.
Antonio a descoperit că nici măcar cei mai disperaţi oameni nu voiau să se bage în afacere la auzul numelui de Colonna. Singurul care a acceptat slujba a fost un hoţ de buzunare analfabet. Din întâmplare, hoţul şi-a îndeplinit bine sarcina. A copiat toate cele trei documente aflate în posesia lui Colonna: primul era o parte dintr-o poveste, pe care şeful de port nu a găsit-o interesantă şi, ca atare, nu a descris-o nicăieri; cel de-al doilea era o bucată de piele cu o diagramă complicată desenată pe ea, de nedescifrat pentru Genovez; în fine, cel de-al treilea era o hartă aparte, constând din patru puncte cardinale, fiecare dintre ele urmat de un set de unităţi, pe care Genovezul s-a luptat în zadar să le înţeleagă. Şeful de port a început să regrete că l-a angajat pe hoţ, când s-a petrecut un eveniment care l-a făcut să se teamă pentru viaţa lui.
La întoarcerea acasă în acea noapte, Genovezul şi-a găsit soţia plângând. Femeia i-a explicat că fratele ei, Antonio, fusese otrăvit la cină în casa lui, iar cadavrul îi fusese descoperit de un curier. O soartă asemănătoare avusese şi hoţul de buzunare: în vreme ce bea ceva într-o tavernă, fusese înjunghiat în coapsă de un necunoscut aflat în trecere. Înainte ca proprietarul tavernei să observe, hoţul sângerase până murise, iar străinul se făcuse nevăzut.
Genovezul a trăit în următoarele zile cu frica în sân, fiind cu greu în stare să-şi îndeplinească obligaţiile la docuri. Nu s-a mai întors niciodată la locuinţa lui Colonna, dar a notat în jurnal toate detaliile utile legate de ceea ce găsise hoţul şi a aşteptat nervos sosirea navei lui Colonna, sperând ca nobilul să plece o dată cu încărcătura. Preocuparea lui a devenit atât de obsedantă, încât mari nave comerciale intrate şi ieşite din port abia dacă mai erau menţionate. Când nava lui Francesco s-a ivit în sfârşit în port, bătrânul cu greu şi-a putut crede ochilor.
De ce s-ar deranja atât un nobil pentru o barcă neînsemnată, a notat el, atât de mică, de părăginită şi de veche cum e asta? Ce putea aduce acea barcă astfel încât un aristocrat să arate un asemenea interes faţă de ea?
Iar când a aflat că nava a ocolit Gibraltarul, aducând mărfuri din nord, Genovezul aproape că a dat în apoplexie. Şi-a umplut carneţelul cu măscări, spunând că acest Colonna era un nebun sifilitic şi că doar un idiot sau un lunatic ar putea crede că poate veni vreodată ceva de valoare dintr-un loc precum Parisul.
După spusele lui Richard Curry, doar alte două intrări în jurnal se mai refereau la Colonna. În prima, Genovezul înregistrase o conversaţie auzită, dintre Colonna şi un arhitect florentin, singurul vizitator regulat al nobilului roman. În timpul conversaţiei, Colonna făcea aluzie la o carte pe care o scria, în care consemna tumultul ultimelor. Deşi cuprins încă de frică, Genovezul şi-a notat cu atenţie acest amănunt.
A doua menţiune, făcută cu trei zile mai târziu, era mai criptică, dar mult mai legată de scrisoarea descoperită de mine şi de tata. Până în acel moment, Genovezul se convinsese că acel Colonna era cu adevărat nebun. Nobilul roman refuzase să-şi lase oamenii să descarce nava la lumina zilei, insistând că marfa putea fi deplasată în siguranţă numai după lăsarea serii. Şeful de port a observat că multe dintre cutiile de lemn în care era depozitată marfa erau suficient de uşoare ca să fie transportate de o femeie sau chiar de un bătrân şi atunci a început să se gândească la niscaiva mirodenii sau la vreun metal preţios care putea fi astfel transportat. Treptat, Genovezul a început să bănuiască faptul că asociaţii lui Colonna – arhitectul şi doi fraţi, tot din Florenţa – erau mercenari sau asasini angajaţi în cine ştie ce conspiraţie murdară. Când omul a prins din zbor un zvon care părea să-i confirme temerile, s-a repezit să îl noteze cu frenezie.
Se spune că Antonio şi hoţul nu sunt primele victime ale acestui om, ci că acest Colonna a hotărât uciderea altor doi oameni în urma unei toane de-a lui. Nu ştiu cine sunt şi n-am auzit încă numele lor rostite, dar sunt convins că trebuie să aibă legătură cu această încărcătură a lui. Au aflat de conţinutul ei şi el s-a temut de trădarea lor. Acum sunt convins: frica este cea care îl conduce pe acest om. Îl trădează ochii, chiar dacă oamenii lui n-o fac.
După ceea ce spunea tata, Curry s-a preocupat mai puţin de cea de-a doua înregistrare decât de prima, despre care el credea că poate constitui o referinţă la scrierea Hypnerotomachiei. Dacă era adevărat, atunci povestea descoperită de hoţ printre lucrurile personale ale lui Colonna şi detaliile pe care Genovezul nu se deranjase niciodată să le consemneze puteau constitui o schiţă premergătoare scrierii manuscrisului.
Însă Taft, care până în acel moment se preocupase de Hypnerotomachia din propriul punct de vedere, punând cap la cap nişte cataloage imense de referinţe de text, astfel încât fiecare cuvânt scris de Colonna să poată fi urmărit până la originile lui, a refuzat să acorde vreo importanţă însemnărilor scrijelite pe care şeful de port pretindea că le-a descoperit printre lucrurile personale ale lui Colonna. Aşa cum afirma Taft, o asemenea poveste ridicolă nu ar fi putut să arunce niciodată lumină asupra misterului profund al măreţei cărţi. S-a grăbit să trateze descoperirea în acelaşi mod în care a tratat toate celelalte cărţi pe care le citise pe marginea subiectului: ca fiind bune doar pentru foc.
Cred că frustrarea lui avea rădăcini mai profunde decât sentimentele lui legate de jurnal. Observase cum balanţa puterii se înclină în defavoarea lui şi cum ţesătura fină a parteneriatului său cu Richard Curry se descompunea pe măsură ce tatăl meu îl atrăgea pe Curry în explorarea unor abordări noi şi a unor oportunităţi alternative.
Ca atare, a început o luptă internă, o bătălie pentru câştigarea influenţei, în cursul căreia tata şi Vincent Taft au început să simtă o ură reciprocă unul faţă de celălalt, ură care avea să dureze până la moartea tatei. Simţind că n-are nimic de pierdut, Taft s-a apucat să defăimeze munca tatei în încercarea de a-l recâştiga pe Curry de partea sa. Pe de altă parte, tata, sesizând ezitarea lui Curry provocată de presiunea exercitată de Taft, a răspuns cu aceeaşi monedă. Într-o singură lună s-a dus pe apa sâmbetei toată munca depusă în cele zece luni anterioare. Tot progresul înregistrat de cei trei împreună s-a destrămat şi s-a transformat în trei eforturi individuale, nici Taft şi nici tata nemaivoind să aibă de a face cu sprijinul celuilalt.
În tot acest scandal, Curry s-a menţinut pe linia jurnalului Genovezului. Îl îngrozise faptul că prietenii lui lăsaseră micile orgolii personale să le distrugă concentrarea. În tinereţe, Curry posedase aceeaşi virtute pe care ulterior avea s-o observe şi s-o admire la Paul: angajamentul profund faţă de adevăr şi iritarea faţă de diversiuni. Dintre cei trei, Curry a fost, în opinia mea, cel care a îmbrăţişat cel mai mult tema cărţii lui Colonna şi care a vrut cel mai tare să rezolve misterul ei. Poate din cauza faptului că erau universitari, tata şi Taft au văzut latura academică a Hypnerotomachiei. Ştiau că un cercetător îşi poate petrece întreaga viaţă studiind o singură carte, şi asta le amorţea sentimentul imperativităţii în găsirea unor răspunsuri. Numai Richard Curry, negustorul de artă, şi-a menţinut ritmul alert. Probabil că îşi întrezărise viitorul încă de pe atunci. Viaţa lui legată de cărţi se apropia cu repeziciune de sfârşit.
*
Nu unul, ci două evenimente au contribuit la rezolvarea conflictelor. Primul a avut loc când tata s-a întors în Columbus ca să-şi limpezească gândurile. Cu trei zile înainte de întoarcerea în New York s-a împiedicat, la propriu, de o colegă de la Universitatea din Ohio. Ea şi surorile ei din frăţia Pi Beta Phi se găseau în mijlocul unei colecte de cărţi, solicitând donaţii din partea librăriilor locale ca parte a unui eveniment anual de caritate, iar în uşa librăriei bunicului meu drumurile li s-au intersectat fără ca niciunul din ei să-şi dea seama pe moment. Într-o adevărată avalanşă de pagini şi foi de hârtie, mama şi tata au căzut, iar destinul tatei a luat o altă întorsătură.
Când a ajuns înapoi în Manhattan, tata era iremediabil pierdut, trăsnit de întâlnirea cosmică cu fata cu păr lung şi ochi azurii care îi spunea „tigrule”, făcând aluzie nu la Princeton, ci la Blake. Chiar şi înainte de a o cunoaşte pe ea, tata îşi dăduse seama că se săturase de Taft. Îşi mai dăduse seama şi că Richard Curry îşi găsise o cale proprie, fiind obsedat de jurnalul şefului de port. Pe tata începea să-l roadă dorul de casă. Cu un părinte grav bolnav şi cu o femeie de care abia se îndrăgostise, tata s-a întors în Manhattan doar ca să-şi strângă lucrurile şi să-şi ia rămas-bun. Anii petrecuţi pe Coasta de Est, care începuseră atât de promiţător la Princeton alături de Richard Curry, se apropiau de sfârşit.
Când a ajuns la locul întâlnirii lor săptămânale, pregătit să le dea veştile, tata s-a trezit în mijlocul unei noi explozii. În timpul absenţei lui, Taft şi Curry se certaseră în prima noapte şi se luaseră la bătaie în noaptea următoare. Fostul căpitan de echipă de fotbal nu s-a putut dovedi un adversar redutabil pentru un urs ca Vincent Taft, care i-a tras una colegului mai tânăr şi i-a rupt nasul. Apoi, în seara dinaintea întoarcerii tatei, Curry şi-a părăsit apartamentul cu ochii învineţiţi şi cu nasul bandajat şi s-a dus să ia cina cu o femeie de la galeria lui. În acea noapte, când s-a întors în apartament, a descoperit că dispăruseră toate documentele casei lui de licitaţii, împreună cu toate cercetările efectuate de el pe tema Hypnerotomachiei. Împreună cu acestea dispăruse şi cel mai valoros lucru al lui – jurnalul şefului de port.
Curry l-a acuzat imediat pe Taft, dar acesta a negat totul. Invocând o serie de spargeri locale de locuinţe, poliţia a dovedit prea puţin interes faţă de dispariţia câtorva cărţi vechi. Însă tata, care a ajuns în toiul evenimentelor, i-a luat imediat partea luiCurry. Amândoi i-au spus lui Taft că nu mai vor să aibă de-a face cu el vreodată. Tata le-a explicat apoi că avea bilet a doua zi pentru Columbus şi că nu intenţiona să se mai întoarcă. El şi Richard Curry şi-au luat rămas-bun, în vreme ce Taft se holba tăcut în gol.
Aşa s-a încheiat perioada studiilor tatei, anul care a pus în mişcare toate rotiţele viitoarei sale identităţi. Gândindu-mă la acea perioadă, mă întreb dacă nu cumva acelaşi lucru se petrece cu fiecare dintre noi. Maturitatea reprezintă un gheţar care ţintuieşte tăcut aripile tinereţii. Când se iveşte la orizont, emblema copilăriei îngheaţă brusc, prinzând pe vecie imaginea ultimului gest, în postura pe care o avem atunci când a încremenit totul. Cele trei dimensiuni ale lui Patrick Sullivan prinse de îngheţ au fost cele de soţ, tată şi cărturar. Aceste dimensiuni l-au definit până la sfârşitul vieţii.
După dispariţia jurnalului şefului de port, Taft a ieşit din povestea vieţii tatălui meu, ca să reapară ca un tăun al carierei tatei, muşcându-l în permanenţă, la adăpostul hainei de cărturar. Curry nu a mai intrat în legătură cu tata mai bine de trei ani, până la căsătoria părinţilor mei. Scrisoarea compusă de el cu acea ocazie nu a fost scrisă cu inima uşoară, în mintea sa stăruind umbrele zilelor încordate ale relaţiei lor. Primele cuvinte erau nişte felicitări adresate mirelui şi miresei; tot ce urma era legat de Hypnerotomachia.
Timpul a trecut, iar sferele de interes au devenit tot mai divergente. Ca rezultat al muncii acelor primi ani, lui Taft i s-a oferit un post permanent la prestigiosul Institut de Studii Avansate, unde lucrase şi Einstein când locuise lângă Princeton. Era o onoare pentru care tata l-a invidiat cu siguranţă, dar şi o poziţie care l-a eliberat pe Taft de toate obligaţiile unui profesor de colegiu. În afară de a încuviinţa să fie îndrumător pentru Bill Stein şi pentru Paul, bătrânul morocănos nu suferise niciun alt student în preajma lui şi nici nu mai predase vreun curs. Curry primise un post important la Casa de Licitaţii Skinner din Boston şi se înălţase pe culmile succesului profesional. În acest timp, în librăria din Columbus unde tata făcuse primii paşi, trei copii mici îl menţineau suficient de ocupat ca să uite, pentru o vreme, de faptul că experienţa trăită în New York lăsase urme permanente în sufletul şi în viaţa lui. Despărţiţi de orgoliu şi de circumstanţe, cei trei foşti prieteni au găsit diverse surogate pentru Hypnerotomachia, iubiri artificiale care să înlocuiască o cercetare de o viaţă lăsată neterminată. Ceasul generaţiilor a mai efectuat o mişcare de rotaţie şi timpul a transformat foştii prieteni în nişte străini. Probabil că Francesco Colonna, cel în favoarea căruia părea să se scurgă timpul, şi-a crezut secretul în siguranţă.
CAPITOLUL 7
— Încotro? îl întreb pe Paul, în vreme ce biblioteca dispare în spatele nostru.
— Către muzeul de artă, răspunde el, mergând cocoşat ca să menţină uscată pânza de pe preţioasa carte.
Ca să ajungem acolo trecem de Murray-Dodge, o clădire imensă de piatră aflată în mijlocul zonei de nord a campusului. Înăuntru, o companie de teatru studenţească joacă Arcadia de Tom Stoppard, ultima piesă de teatru pe care Charlie a fost obligat să o citească în cadrul lecturilor obligatorii şi totodată prima piesă de teatru la care vom merge împreună. Avem bilete pentru spectacolul de duminică seara. Rezonând de pereţii în formă de cazan ai scenei se aude vocea Thomasinei, protagonista-minune a piesei în vârstă de treisprezece ani, care mi-a amintit de Paul atunci când am citit piesa pentru prima dată.
— Dacă ai putea să opreşti fiecare atom pe poziţia şi în direcţia lui, spune ea în piesă, şi dacă mintea ţi-ar putea cuprinde toate acţiunile astfel suspendate, atunci, dacă ai fi foarte, foarte bun la algebră, ai putea scrie formula întregului viitor.
— Da, îngaimă profesorul ei, epuizat de energia minţii ei. Da, din câte ştiu, eşti prima persoană care s-a gândit la aşa ceva.
De la distanţă, intrarea principală în muzeul de artă pare deschisă, ceea ce reprezintă un mic miracol într-o noapte de vacanţă. Custozii muzeului sunt nişte persoane ciudate. Jumătate din ei au aspect de şoareci de bibliotecă, cealaltă jumătate fiind plini de toane ca nişte artişti, iar în acest timp eu trăiesc cu impresia că cei mai mulţi ar prefera să lase copiii de grădiniţă să picteze cu degetele pline de vopsea pe tablourile lui Monet decât să lase un student în muzeu atunci când nu este strict necesar.
McCormick Hall, sediul departamentului de istorie a artei, se află în faţa muzeului propriu-zis, iar peretele intrării este îmbrăcat în sticlă. În vreme ce ne apropiem, paznicii ne privesc prin acvariu. Ca într-una dintre expoziţiile avangardiste la care m-a dus Katie şi pe care n-am înţeles-o deloc, unde exponatele par întru totul reale, dar stau tăcute şi perfect nemişcate. Pe un carton atârnat de uşă scrie: ŞEDINŢA CUSTOZILOR MUZEULUI DE ARTĂ DE LA PRINCETON. Cu litere mai mici, dedesubt scrie: „Muzeul este închis pentru public”. Eu şovăi, dar Paul dă buzna.
— Richard, strigă el în sala principală.
Mai mulţi custozi se întorc şi cască gura, dar nu zăresc niciun chip cunoscut printre ei. Pereţii sălii principale sunt plini de tapiserii, ca nişte ferestre colorate în această clădire albă şi austeră. Vaze greceşti restaurate stau pe stâlpi înalţi până la talie, într-o încăpere alăturată.
— Richard, repetă Paul, mai tare acum.
Chelia lui Curry se răsuceşte pe gâtul lung şi gros. Curry e înalt şi subţiratic. Poartă un costum cu dungi şi o cravată roşie. Când îl vede pe Paul apropiindu-se, ochii i se umplu de afecţiune. Soţia lui Curry a murit cu mai bine de zece ani în urmă, fără să-i fi dăruit vreun copil, iar acum Curry se uită la Paul ca la unicul lui fiu.
