Inspectoarea, o femeie cu piele ca de pergament şi cu păr buclat, ne măsoară încet cu privirea când ne facem apariţia, uzi leoarcă din pricina zăpezii. Îi atrag atenţia pantalonii de trening ai lui Katie pe care îi poartă Paul şi tricoul ei de înot sincron pe care îl port eu. Femeia, care se legitimează ca locotenent Williams după ecusonul din piept, scoate un carneţel din haină.
— Şi voi doi sunteţi...?
— Tom Sullivan, răspund eu. El e Paul Harris.
— V-a fost luat ceva?
Privirea lui Paul continuă să inspecteze camera, ignorând-o pe poliţistă.
— Nu ştim, răspund eu.
Femeia îşi înalţă privirea.
— V-aţi uitat prin jur?
— Încă n-am observat să lipsească ceva.
— Cine a plecat ultimul din cameră în seara asta?
— De ce?
Williams îşi drege glasul.
— Deoarece ştim cine a lăsat uşa descuiată, dar nu şi cine a lăsat fereastra deschisă.
Întârzie asupra cuvintelor „uşă” şi „fereastră”, în special ca să ne amintească modul în care am ajuns să păţim ce am păţit.
Paul observă fereastra pentru prima dată. Culoarea îi dispare din obraji.
— Trebuie să fi fost eu de vină. În dormitor era atât de cald, iar Tom nu voia să deschidă fereastra. Am ieşit să lucrez şi probabil am uitat să o închid.
— Ascultaţi, îi spune Gil poliţistei, văzând că ea nu încearcă să ajute în niciun fel, putem termina chestia asta? Nu cred că mai e ceva de văzut.
Fără a aştepta vreun răspuns, închide fereastra şi îl conduce pe Paul spre canapea, după care se aşază lângă el.
Poliţista îşi face ultimele însemnări în carnet.
— Fereastra deschisă, uşa neîncuiată. Altceva?
Tăcem cu toţii.
Williams clatină din cap.
— Spargerile sunt cazuri greu de rezolvat, spune ea, pentru a preîntâmpina speranţe prea mari din partea noastră. O să raportăm cazul poliţiei de proximitate. Data viitoare, încuiaţi bine înainte de a pleca. Aşa veţi fi scutiţi de necazuri. Luăm legătura dacă obţinem informaţii noi.
Porneşte spre ieşire, cu bocancii scârţâind la fiecare pas. Uşa se închide singură în urma ei.
Mă duc la fereastră ca să mai arunc o privire. Balta de zăpadă topită de pe podea se vede perfect.
— Nu vor rezolva nimic, spune Charlie, clătinând din cap.
— E-n regulă, replică Gil. Nu s-a furat nimic.
Paul tace, dar continuă să cerceteze cu privirea încăperea.
Ridic geamul, lăsând vântul să pătrundă iarăşi în cameră. Gil se întoarce iritat spre mine, dar eu mă uit fix la tăieturile din oblon. Sunt făcute pe conturul cadrului ferestrei pe trei laturi, lăsând materialul să penduleze în vânt ca o uşiţă pentru câine. Mă uit iarăşi în jos, la podea. Singurele urme de noroi provin de la pantofii mei.
— Tom, strigă Gil, închide blestemata aia de fereastră!
Acum se întoarce şi Paul să privească.
Oblonul e împins în afară, ca şi cum cineva ar fi plecat pe fereastră. Dar ceva nu se potriveşte. Iar poliţista nici măcar nu s-a obosit să observe.
— Veniţi să vă uitaţi la asta, zic eu, plimbându-mi degetele peste fibrele din materialul oblonului pe marginile fiecărei tăieturi.
Toate inciziile sunt făcute spre exterior. Dacă cineva ar fi tăiat materialul ca să intre, marginile tăiate ar fi fost orientate spre interior.
Charlie se uită deja prin încăpere.
— Nu sunt nici urme de noroi, constată el, arătând spre băltoaca de pe podea.
El şi Gil schimbă o privire, pe care Gil pare să o interpreteze ca pe o acuzare. Dacă oblonul a fost tăiat pe dinăuntru, atunci ne-am întors la pătrunderea prin uşa descuiată.
— Dar nu are sens, spune Gil. Dacă ştiau că uşa era descuiată, de ce să fi plecat pe fereastră?
— Oricum nu are niciun sens, îl liniştesc eu. O dată ce eşti înăuntru, poţi întotdeauna să pleci pe uşă.
— Trebuie să le spunem inspectorilor despre chestia asta, zice Charlie, înfierbântându-se din nou. Nu-mi vine să cred că tipa aia nu s-a uitat la asta.
Paul nu spune nimic, dar îşi plimbă mâna peste jurnal.
Mă întorc spre el.
— Mai vrei să te duci la cursul lui Taft?
— Cred că da. Nu începe decât peste aproape o oră.
Charlie s-a apucat să pună cărţile înapoi în rafurile de sus, unde doar el poate ajunge.
— Pe drum trec pe la Stanhope, anunţă el. Ca să le povestesc inspectorilor despre ce le-a scăpat.
— Probabil că a fost o farsă, rosteşte Gil fără a se adresa cuiva anume. Olimpici nudişti care s-au distrat puţin.
După alte câteva minute de strâns prin încăpere, decidem că ne-a fost de ajuns. Gil începe să se schimbe într-o pereche de pantaloni de lână, aruncând cămaşa lui Katie într-un sac de rufe murdare.
— Pe drum am putea trece pe la Ivy să mâncăm ceva.
Paul aprobă tăcut, răsfoind exemplarul lui din Mediterana şi lumea mediterană în epoca lui FilipII, de Braudel, de parcă ar fi căutat pagini lipsă.
