— Trebuie să-mi verific lucrurile de la club.
— Poate că ar fi bine să vă schimbaţi, adaugă Gil, uitându-se la noi.
Paul e prea preocupat ca să-l audă, dar eu ştiu la ce se referă Gil, aşa că mă întorc în dormitor. Ivy nu e genul de loc în care să fiu văzut îmbrăcat aşa. Doar Paul, o umbră care locuieşte în tumul de fildeş, trăieşte după alte reguli.
În vreme ce îmi verific dulapul, mă izbeşte faptul că aproape toate hainele mele sunt murdare. Răscolind adânc în dulap, găsesc o pereche de pantaloni kaki făcuţi ghem şi o cămaşă care stă împăturită de atâta amar de vreme că pliurile au devenit dungi, iar dungile, tăişuri. Îmi caut haina de iarnă, apoi îmi dau seama că atârnă încă de rucsacul lui Charlie în tunele. Mă hotărăsc să iau haina pe care maică-mea mi-a cumpărat-o cadou de Crăciun şi mă îndrept spre living, unde Paul stă lângă fereastră, cu privirea aţintită spre rafturile cu cărţi, încercând să descifreze o enigmă.
— Iei jurnalul cu tine? îl întreb eu.
Paul loveşte cu palma jurnalul învelit în pânză din poală şi dă afirmativ din cap.
— Unde-i Charlie? întreb eu, privind în jur.
— A plecat deja, îmi spune Gil, conducându-ne din spate către ieşire. Ca să discute cu inspectorii.
Îşi ia cheile de la Saab şi le vâră în interiorul hainei. Înainte de a închide uşa în spatele nostru, îşi verifică buzunarele.
— Cheile de la cameră... cheile de la maşină... legitimaţia...
E atât de grijuliu încât îmi dă o stare de nervozitate. Lui Gil nu-i stă în fire să se preocupe de detalii. Uitându-mă înapoi în living, văd cele două scrisori ale mele pe masă. Apoi Gil încuie uşa cu aceeaşi precizie ciudată, încercând clanţa de două ori, ca să se asigure că nu cedează. Pornim spre maşina lui, iar acum tăcerea din jurul nostru este apăsătoare. În vreme ce el ambalează motorul, la distanţă se văd inspectorii, ca nişte umbre ale unor umbre. Îi urmărim câteva secunde, apoi Gil bagă în viteză şi porneşte alunecând uşor prin întuneric.
CAPITOLUL 8
După ce trecem de ghereta paznicului de la intrarea dinspre nord a campusului, cotim la dreapta pe Nassau Street, principala stradă din Princeton. La o asemenea oră e pustie, pe ea plimbându-se doar două pluguri de deszăpezit şi un camion care împrăştie sare, trezite toate de careva din starea lor de hibernare. Ferestrele magazinelor luminează în noapte, cu zăpada adunându-se pe sub geamuri. Talbot’s şi Micawber Books sunt închise la ora asta, dar Pequod Copy şi cafenelele reuşesc să atragă câteva grupuleţe de studenţi în anii terminali care se grăbesc să-şi termine tezele în ceasul al doisprezecelea înainte de termenul limită stabilit de fiecare departament.
— Te bucuri că ai scăpat de teză? îl întreabă Gil pe Paul, care s-a retras iarăşi în sine.
— Teza mea?
Gil îl priveşte în oglinda retrovizoare.
— Încă nu e terminată, răspunde Paul.
— Fii serios. E gata. Ce mai ai de făcut?
Respiraţia lui Paul abureşte geamul din spate.
— Destule, răspunde el.
La semafor cotim pe Washington Road, apoi către Prospect Avenue şi către cluburile unde se ia masa. Gil ştie că nu trebuie să mai întrebe nimic. Apropiindu-ne de Prospect, îmi dau seama că e cu gândul în altă parte. Sâmbătă seara este balul anual al Clubului Ivy şi lui, în calitate de preşedinte al clubului, îi revine sarcina de a supraveghea pregătirile. După ce a rămas în urmă din cauza finalizării tezei, Paul şi-a creat obiceiul de a face mici drumuri până la Ivy pentru a se convinge că totul e sub control. Aşa cum spune Katie, până când voi ajunge acolo mâine seară, cu ea la braţ, abia dacă voi recunoaşte interiorul clubului.
Oprim lângă club, pe un loc care pare rezervat pentru Gil. Când scoate cheia din contact, în maşină se lasă o tăcere de gheaţă. Vinerea e ziua care precedă nebunia din week-end, o şansă de a rămâne treaz înainte de petrecerile tradiţionale din nopţile de sâmbătă şi duminică. Zăpada aşternută în ultimele ore estompează chiar şi zumzetul vocilor care se aude de obicei în vreme ce studenţii mai mari se întorc în campus după cină.
Conform administratorilor, cluburile din Princeton reprezintă „o opţiune dedicată claselor superioare”. Realitatea este că aceste cluburi reprezintă practic singura opţiune pe care o avem la dispoziţie. În epoca de început a colegiului, când focurile din şeminee şi hangiii posaci îi obligau pe studenţi să aibă grijă de ei înşişi, mici grupuri de tineri se adunau laolaltă ca să ia masa sub acelaşi acoperiş. Princeton fiind ce era în acele zile, acoperişurile sub care mâncau ei şi clădirile construite ca să suporte aceste acoperişuri nu reprezentau o afacere proastă. Unele dintre ele au devenit ditamai reşedinţele. Iar până în ziua de azi cluburile rămân o instituţie aparte a colegiului Princeton: un loc, precum o fraternitate intimă, unde membrii care sunt studenţi în ani mai mari ţin petreceri şi iau masa, dar unde nu locuiesc. La aproape o sută cincizeci de ani de la apariţia acestei instituţii, viaţa socială de la Princeton e simplu de explicat. Ea se desfăşoară ferm în cadrul cluburilor.
La această oră Ivy are un aspect sumbru. Învăluit în beznă, clubul îşi arată colţurile ascuţite şi pietrele întunecate care nu sunt deloc primitoare. Aflat alături, Cottage Club, cu rotunjimile şi reliefurile sale albe este mult mai atrăgător. Aceste două cluburi surori, mai vechi decât celelalte zece cluburi care supravieţuiesc pe Prospect Avenue, sunt cele mai exclusiviste din Princeton.Rivalitatea dintre ele pentru atragerea celor mai buni din fiecare clasă datează din 1886.
Gil îşi priveşte ceasul.
— Nu ne mai primesc pentru cină. O să mă duc să iau ceva de mâncare.
Ţine deschisă uşa de la intrare pentru noi, apoi ne conduce în sus pe scara principală.
A trecut ceva vreme de la ultima mea vizită aici. Lambriurile din stejar, cu portretele severe atârnate din loc în loc, mă fac întotdeauna să mă opresc. Pe stânga este sufrageria, cu mesele sale lungi de lemn şi cu scaunele englezeşti din secolul al XVIII-lea. La dreapta este sala de biliard, unde Parker Hassett joacă de unul singur la o masă. Parker este idiotul clubului Ivy, un nerod de familie bună, destul de inteligent ca să-şi dea seama cât de idiot îl socotesc unii oameni şi suficient de tâmpit ca să dea vina pe toată lumea pentru asta. Joacă biliard mişcând tacul cu ambele mâini, ca un actor de vodevil care dansează cu un băţ. Deşi se uită la noi când trecem pe lângă el, eu îl ignor şi urc scara, îndreptându-mă către Sala Ofiţerilor.
Ciocănind de două ori în uşă, Gil intră fără să aştepte un răspuns. Îl urmăm în lumina caldă a încăperii, unde Brooks Franklin, vicepreşedintele corpolent al clubului, stă la o masă lungă din mahon, care se întinde până aproape de uşă. Pe masă se odihnesco lampă de la Tiffany şi un telefon. În jurul mesei sunt înghesuite şase scaune.
— Mă bucur că aţi apărut tocmai acum, spune Brooks către noi, ignorând cu politeţe faptul că Paul poartă haine femeieşti. Parker mi-a explicat planul lui de costumaţie pentru mâine noapte, iar eu mă gândeam deja că s-ar putea să am nevoie de o soluţie de rezervă.
Nu-l cunosc prea bine pe Brooks, dar încă din perioada celui de-al doilea an, când am urmat amândoi cursuri de introducere în economie, omul m-a socotit un prieten bun. Bănuiesc că planurile lui Parker au de-a face cu petrecerea de sâmbătă, care în mod tradiţional reprezintă un bal mascat pe teme legate de Princeton.
— O să mori blestemat, Gil, rosteşte Parker, care soseşte neanunţat de jos, cu o ţigară într-o mână şi un pahar de vin în cealaltă. Cel puţin tu ai simţul umorului.
I se adresează direct lui Gil, ca şi cum Paul şi cu mine suntem invizibili. La masă, îl văd pe Brooks clătinând din cap.
— Eu am decis să vin îmbrăcat ca JFK, continuă el. Iar fata care va veni cu mine n-o să fie Jackie. O să fie Marilyn Monroe.
Probabil că Parker vede nedumerirea de pe chipul meu, căci îşi ascunde ţigara într-o scrumieră de pe masă.
— Da, Tom, spune el, Kennedy a absolvit Harvardul. Dar primul an l-a făcut aici.
Ultimul vlăstar al unei familii californiene de producători de vin, care îşi trimitea un fiu la Princeton şi la Ivy de generaţii întregi, Parker a depăşit ambele bariere graţie doar a ceea ce Gil, generos, numeşte „perioada de glorie a familiei Hassett”.
Înainte ca eu să apuc să răspund, Gil se apleacă înainte.
— Ascultă, Parker, n-am timp de aşa ceva. Dacă vrei să fii Kennedy e treaba ta. Încearcă doar să dovedeşti ceva bun-gust.
Părând că aşteptase o replică mai bună, Parker ne aruncă o privire acidă şi pleacă, cu paharul de vin în mână.
— Brooks, continuă Gil, te poţi duce jos ca să-l întrebi pe Albert dacă mai e ceva de mâncare? N-am mâncat şi ne grăbim.
Brooks încuviinţează. Este vicepreşedintele perfect: săritor, neobosit, loial. Nu pare să se simtă deranjat nici măcar atunci când rugăminţile lui Gil sună ca nişte ordine. În seara asta este pentru prima dată când îl văd epuizat şi mă întreb dacă nu cumva abia şi-a terminat şi el teza.
— De fapt, adaugă Gil, ridicând privirea, adu două porţii aici sus, fiindcă pe-a mea o s-o mănânc în sufragerie şi între timp putem discuta despre comanda de vin pentru mâine.
Brooks se întoarce către Paul şi către mine.
— Mă bucur că v-am văzut, băieţi, ne spune el. Îmi cer scuze pentru Parker. Nu ştiu ce îl apucă uneori.
— Doar uneori? rostesc eu printre dinţi.
Probabil că Brooks m-a auzit, căci zâmbeşte înainte de a pleca.
— Masa ar trebui să fie gata în câteva minute, spune Gil. Voi fi jos dacă aveţi nevoie de mine. Apoi se concentrează asupra lui Paul. Putem merge la curs imediat ce termini.
Timp de câteva secunde după ce Gil pleacă, îmi dă târcoale senzaţia că eu şi Paul comitem un soi de fraudă. Stăm la o masă veche de mahon dintr-o reşedinţă din secolul al XIX-lea, aşteptând ca cineva să ne aducă cina. Dacă aş fi căpătat o monedă de fiecare dată când am păţit aşa ceva de când sunt la Princeton, aş mai avea nevoie de una ca să le frec una de cealaltă. Cloister Inn, clubul unde suntem membri eu şi Charlie, este o clădire simplă, micuţă, cu un aer de intimitate fermecător. Când podelele sunt spălate şi pereţii văruiţi, este un loc respectabil unde să bei o bere sau să dai o bilă. Ca mărime şi importanţă este însă surclasat clar de Ivy. Prioritatea numărul unu a bucătarului nostru este cantitatea, nu calitatea, şi, spre deosebire de prietenii noştri de la Ivy, noi mâncăm unde avem chef, în loc să ne aşezăm în ordinea sosirii. Jumătate din scaunele noastre sunt de plastic, tacâmurile sunt de unică folosinţă şi, uneori, când petrecerile pe care le dăm sunt prea scumpe sau băutura consumată prea multă, vinerea găsim crenvurşti în tăvile de prânz. Suntem la fel ca multe dintre cluburile obişnuite. Ivy a fost întotdeauna excepţia.
— Vino jos cu mine, spune Paul brusc.
