— Băieţi, ne salută el cu căldură, întinzând ambele braţe, ca şi cum am avea doar jumătate din vârsta noastră. Se întoarce spre Paul. Nu mă aşteptam să te văd aşa de repede. Credeam că vei termina abia mai târziu. Ce surpriză plăcută!
Îşi mângâie butonii de la cămaşă cu degetele şi în ochi i se citeşte plăcerea autentică. Se apleacă pentru a strânge mâna întinsă a lui Paul.
— Ce-ai mai făcut?
Zâmbim amândoi. Energia din vocea lui Curry îi sfidează vârsta, dar din alte puncte de vedere semnele timpului se fac simţite clar. De când l-am văzut ultima dată, cu numai şase luni înainte, mişcările lui au devenit mai rigide, iar obrajii au început să i se scofâlcească. Richard Curry deţine acum o mare casă de licitaţii în New York şi este custode la muzee mult mai mari decât acesta – dar, conform celor spuse de Paul, după ce Hypnerotomachia a dispărut din viaţa lui, cariera lui nu a însemnat apoi decât o luptă încăpăţânată pentru a uita ceea ce fusese înainte. Nimeni nu părea mai surprins şi mai puţin impresionat de succesul acestei cariere decât Curry însuşi.
— Ah, exclamă el acum, întorcându-se ca şi cum ar fi vrut să ne prezinte cuiva. Aţi văzut picturile?
În spatele lui se vede o pânză pe care n-o observasem niciodată înainte. Privind în jur, îmi dau seama că operele de artă de pe pereţi nu seamănă cu ceea ce se află de obicei aici.
— Astea nu sunt din colecţia colegiului, spune Paul.
Curry zâmbeşte.
— Nu, ai dreptate. Fiecare dintre custozi a adus ceva pentru seara asta. Am făcut un pariu ca să vedem care dintre noi poate împrumuta muzeului cele mai multe picturi.
Ca vechi jucător de fotbal, Curry păstrează în vorbire urme despre rămăşaguri, jocuri de noroc şi pariuri între gentlemeni.
— Cine a câştigat? întreb eu.
— Muzeul de artă, răspunde el, deturnând sensul întrebării. Când noi ne străduim, Princeton profită.
În tăcerea care urmează, Curry inspectează feţele invitaţilor care nu plecaseră din sala principală după întreruperea provocată de noi.
— Aveam de gând să-ţi arăt asta după şedinţa custozilor, îi spune el lui Paul, dar nu văd niciun motiv să nu o fac acum.
Ne face semn să îl urmăm şi porneşte către o încăpere din stânga. Mă uit la Paul, întrebându-mă ce vrea să spună, dar Paul pare să n-aibă absolut deloc habar.
— George Carter senior a adus aceste două... spune Curry, arătându-ne operele de artă înşirate pe pereţi.
Două schiţe mici semnate Dürer se odihnesc în rame. Sunt atât de vechi, că textura lor pare lemnoasă.
— Şi Wolgemut-ul din cealaltă parte. Ne indică partea opusă a sălii. Philip Murrays a adus aceste două lucrări manieriste foarte drăguţe.
Curry ne conduce într-o a doua încăpere, unde arta secolului al XX-lea lăsase locul picturilor impresioniste.
— Familia Wilson a adus patru opere: un Bonnat, un mic Manet şi două Toulouse-Lautrec. Ne lasă un răgaz ca să le studiem. Marquands a adăugat acest Gauguin.
Traversăm iarăşi sala principală, iar în sala antichităţilor Curry continuă:
— Mary Knight a adus o singură operă, dar e vorba de un bust roman foarte mare, despre care ea spune că ar putea deveni o donaţie permanentă. Foarte generos din partea ei.
— Şi tu ce ai adus? îl întreabă Paul.
Curry ne-a purtat într-un tur al etajului întâi, înapoi spre încăperea din care plecaserăm.
— Astea sunt ale mele, spune el, arătând cu mâna.
— Care dintre ele? întreabă Paul.
— Toate.
Curry şi Paul schimbă o privire. Sala principală conţine mai mult de o duzină de lucrări.
— Veniţi încoace, ne spune Curry, întorcându-se către un perete plin cu picturi, aflat în apropiere de locul în care îl găsiserăm pe el. Astea sunt operele pe care vreau să vi le arăt.
Ne poartă prin faţa fiecărei pânze de pe perete, câte una pe rând, fără să scoată vreo vorbă.
— Ce au în comun? întreabă el, după ce ne lasă să le studiem.
Eu clatin din cap, dar Paul îşi dă imediat seama.
— Subiectul. Toate se referă la povestea biblică a lui Iosif.
Curry încuviinţează.
— Iosif vânzând grâu oamenilor, începe el, arătând spre prima pânză. De Bartholomeus Breenbergh, pictată în jurul lui 1655. I-am convins pe cei de la Institutul Barber să îl împrumute.
Ne lasă o clipă, apoi trece la al doilea tablou.
— Iosif şi fraţii lui, de Franz Maulbertsch, 1750. Uitaţi-vă la obeliscul din fundal.
— Îmi aminteşte de o ilustraţie din Hypnerotomachia, spun eu.
Curry zâmbeşte.
— La început am crezut acelaşi lucru. Din nefericire, se pare că nu există nicio legătură.
