— Ce fac? întreabă Paul, arătând cu degetul înspre capătul coridorului.
Charlie şi Gil stau unul lângă celălalt lângă uşa apartamentului. Se uită prin uşa deschisă înăuntru, unde se plimbă cineva. La o a doua privire mai atentă, totul se limpezeşte în mintea mea: poliţia campusului ne face o vizită. Probabil că ne-a zărit cineva ieşind din tunele.
— Ce se petrece? întreabă Paul, iuţindu-şi paşii.
Mă grăbesc să îl urmez.
Inspectorul măsoară ceva pe podea. Îi aud pe Charlie şi pe Gil discutând, dar nu pot discerne cuvintele. Exact în clipa când încep să-mi pregătesc scuzele pentru ceea ce am făcut, Gil ne vede venind şi spune:
— E-n regulă. Nu a fost luat nimic.
— Ce???
Ne arată uşa. Acum văd că încăperea este în dezordine. Pernele de pe canapea au fost împrăştiate pe jos, iar cărţile de pe rafturi sunt răscolite. În dormitorul pe care îl împart cu Paul, uşile de la dulapuri sunt larg deschise.
— Oh, Doamne... şopteşte Paul, împingându-ne pe Charlie şi pe mine pentru a vedea mai bine.
— Cineva a dat o spargere, explică Gil.
— Cineva a intrat, îl corectează Charlie. Uşa era descuiată.
Mă întorc spre Gil, ultimul care a ieşit. În ultima lună, Paul ne-a rugat să ţinem apartamentul încuiat până când el îşi termină teza. Gil este singurul care uită de această rugăminte.
— Uitaţi-vă, se apără Gil arătând spre fereastra din partea cealaltă a camerei. S-a intrat pe acolo. Nu pe uşă.
Sub o fereastră care dă spre faţada de nord a camerei comune s-a format o băltoacă de apă. Jumătatea de jos a ferestrei este ridicată, iar zăpada se strânge pe pervaz, troienită de vânt. Oblonul a fost tăiat în trei locuri.
Intru în dormitor împreună cu Paul. Privirea lui observă în fugă sertarele biroului, apoi se ridică spre locul unde ar fi trebuit să fie cărţile de la bibliotecă aşezate pe un raft pe care i l-a construit Charlie. Cărţile au dispărut. Se uită în stânga şi-n dreapta, căutând ce mai lipseşte. Respiră cu zgomot. Pentru o clipă suntem iarăşi în tunele; nimic nu mai pare cunoscut, în afara vocilor de alături.
— Nu contează, Charlie. Nu au intrat aşa.
— Nu contează pentru tine, pentru că ţie nu ţi-au luat nimic.
Inspectorul continuă să se plimbe prin living.
— Probabil că cineva a ştiut... mormăie Paul pentru sine.
— Ia priveşte aici, spun eu, arătând spre salteaua de jos a celor două paturi suprapuse.
Paul se întoarce. Cărţile sunt acolo, în siguranţă. Cu mâini tremurânde, Paul începe să verifice titlurile.
Mă apuc să caut printre lucrurile mele şi descopăr că aproape nimic nu a fost atins. Praful nici nu fusese deranjat. Cineva mi-a răsfoit hârtiile, dar doar o reproducere înrămată a primei pagini din Hypnerotomachia, un cadou de la tata, a fost dată jos de pe perete şi scoasă din ramă. Un colţ e îndoit, dar altfel n-a păţit nimic. Cu reproducerea în mână, privesc în jur şi zăresc o singură carte de-a mea care nu e la locul ei: dovada despre existenţa Scrisorii Belladonna, înainte ca tata să decidă că Documentul Belladonna sună mult mai bine.
Gil vine în holul dintre dormitoare şi ne strigă:
— N-au atins nimic din lucrurile lui Charlie sau ale mele. La voi cum e?
În voce i se citeşte un pic de vină, dar şi speranţa că, în ciuda dezastrului, nu a dispărut nimic.
Îmi dau seama la ce se referă când mă uit în direcţia lui. Celălalt dormitor e perfect ordonat.
— Lucrurile mele sunt în ordine, îi spun eu.
— N-au găsit nimic, îmi replică Paul.
Înainte de a apuca să întreb la ce se referă, o voce ne întrerupe din hol:
— Pot să vă pun amândurora câteva întrebări?
Inspectoarea, o femeie cu piele ca de pergament şi cu păr buclat, ne măsoară încet cu privirea când ne facem apariţia, uzi leoarcă din pricina zăpezii. Îi atrag atenţia pantalonii de trening ai lui Katie pe care îi poartă Paul şi tricoul ei de înot sincron pe care îl port eu. Femeia, care se legitimează ca locotenent Williams după ecusonul din piept, scoate un carneţel din haină.
— Şi voi doi sunteţi...?
— Tom Sullivan, răspund eu. El e Paul Harris.
— V-a fost luat ceva?
Privirea lui Paul continuă să inspecteze camera, ignorând-o pe poliţistă.
— Nu ştim, răspund eu.
Femeia îşi înalţă privirea.
— V-aţi uitat prin jur?
— Încă n-am observat să lipsească ceva.
— Cine a plecat ultimul din cameră în seara asta?
