— Dar cum rămâne cu termenul limită de mâine?
Văzând că Paul nu-i răspunde, Curry îşi plimbă palma peste coperta jurnalului, apoi îi dă drumul.
— Termină. Nu compromite ceea ce ai câştigat deja. Miza e prea mare.
— N-o voi face. Cred că sunt aproape de rezolvare. Sunt foarte aproape.
— Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Un permis de excavare. Topografi. Dacă e acolo, e imposibil să ne scape.
Mă uit la Paul, întrebându-mă la ce se referă Curry.
Paul zâmbeşte nervos.
— Nu mai am nevoie de nimic. O să găsesc totul pe cont propriu, acum că am jurnalul.
— Să nu-l scapi din ochi. Nimeni nu a mai făcut aşa ceva înainte. Aminteşte-ţi ce spune Browning: „Ce mulţi visează numai toată viaţa lor”.
— Domnule, se aude o voce din spatele nostru.
Ne întoarcem şi vedem un custode venind spre noi.
— Domnule Curry, şedinţa începe în curând. Pot să vă rog să urcaţi la etaj?
— Mai vorbim pe tema asta mai târziu, spune Curry devenind serios. Nu ştiu cât va dura întâlnirea asta.
Îl bate uşor pe Paul pe braţ, mie îmi strânge mâna, apoi porneşte spre scări. După ce le urcă, ne trezim singuri cu paznicii.
— N-ar fi trebuit să-l las să-l vadă, spune Paul, mai mult pentru sine, în vreme ce pornim spre uşă.
Se opreşte ca să se mai uite o dată la picturi, imprimându-şi în minte o amintire pe care să o folosească atunci când muzeul este închis. Apoi ne îndreptăm hotărâţi spre ieşire.
— De ce ar fi minţit Bill în legătură cu locul de unde a luat jurnalul? întreb eu după ce ieşim iarăşi în ninsoare.
— Nu cred că a minţit, îmi răspunde Paul.
— Atunci la ce se referea Curry?
— Ne-ar fi spus dacă ar fi ştiut mai multe.
— Poate că n-a vrut să-ţi spună cu mine de faţă.
Paul mă ignoră. Îi place să pretindă că în ochii lui Curry noi doi suntem egali.
— Ce a vrut să spună când a afirmat că te ajută să obţii permisul de excavare? îl întreb eu mai departe.
Paul priveşte nervos peste umăr, la un student care a apărut în spatele nostru.
— Nu aici, Tom.
Îmi dau seama prea bine că nu e cazul să-l presez. După un moment lung de tăcere, întreb:
— Îmi poţi spune de ce toate picturile alea aveau de-a face cu Iosif?
Expresia de pe chipul lui Paul se luminează.
— Facerea, capitolul 37. Face o pauză ca să-şi amintească. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă.”
Îmi trebuie câteva secunde ca să pricep. Haina aleasă. Iubirea unui tată în vârstă pentru fiul lui favorit.
— E mândru de tine, spun eu.
Paul dă din cap.
— Dar n-am terminat. Lucrarea nu e terminată.
— Dar nu e vorba de asta, îi spun eu.
Paul zâmbeşte uşor.
— Ba bineînţeles că e.
*
Ne întoarcem la cămin, iar eu mă uit la cer şi ceva nu-mi place: este întunecat, dar nu e negru complet. Cupola cerului este în întregime acoperită de nori de zăpadă de la un orizont la celălalt, de un cenuşiu intens, aproape luminos. Nu se vede nici măcar o singură stea.
Ajunşi la uşa din spate de la Dod, îmi dau seama că n-avem cum să intrăm. Paul îi face semn unui student din anii terminali de la etaj, care ne aruncă o privire curioasă înainte de a ne împrumuta legitimaţia lui de acces. Un aparat înregistrează codul cu un „bip” scurt, apoi uşa se descuie cu un sunet ca de carabină armată. În subsol, două boboace împăturesc haine pe o masă desfăcută, îmbrăcate doar cu tricouri şi pantalonaşi scurţi în căldura înăbuşitoare a spălătoriei. Întotdeauna se întâmplă la fel: trecerea prin spălătorie iarna seamănă cu intrarea într-un miraj deşertic, din pricina aerului care parcă tremură datorită căldurii şi a trupurilor pe jumătate goale. Când ninge afară, priveliştea picioarelor şi a umerilor goi e mai bună decât o doză de whisky pentru a-ţi pune sângele în mişcare. Suntem departe de Holder, dar avem senzaţia că am intrat în sala de aşteptare pentru Olimpiada Nudă.
Urc la etajul întâi şi mă îndrept spre aripa de nord a clădirii, la capătul căreia se află apartamentul nostru. Paul vine tăcut în urma mea. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât mă gândesc mai intens la cele două scrisori de pe măsuţa pentru cafea. Nici măcar descoperirea lui Bill nu mă poate distrage. Săptămâni de zile am adormit cu gândul la ce poate face o persoană cu patruzeci şi trei de mii de dolari pe an. Fitzgerald a scris odată o nuvelă despre un diamant de mărimea hotelului Ritz, iar în secundele de moţăială înainte să adorm profund, atunci când lucrurile au proporţii variabile, mă imaginez cumpărând un inel cu un astfel de diamant montat pe el, pentru o femeie care se află la celălalt capăt al visului. În unele nopţi mă gândesc să cumpăr articole vrăjite, aşa cum fac copiii în joacă, cum ar fi o maşină care nu se strică niciodată sau un picior care se vindecă întotdeauna. Când mă las astfel purtat de imaginaţie, Charlie e cel care mă aduce cu picioarele pe pământ. Îmi spune că ar trebui să-mi cumpăr o colecţie de pantofi scumpi sau să depun un avans pentru o casă cu tavane joase.
