Ne duce la a treia pictură.
— Pantormo, exclamă Paul înainte de a spune ceva Curry.
— Da. Iosif în Egipt.
— Cum ai obţinut-o pe asta?
— Londra nu a fost dispusă să o lase să vină direct la Princeton. A trebuit să aranjez totul prin Poliţia Metropolitană.
Curry vrea să spună altceva, când Paul zăreşte ultimele două picturi din serie. Este, de fapt, o pereche de panouri de lemn, mari de un metru şi ceva, bogat colorate. În vocea lui Paul se citeşte uşor emoţia:
— Andrea del Sarto. Poveşti despre Iosif. Le-am văzut în Florenţa.
Richard Curry tace. Plătise toate costurile pentru ca Paul să-şi petreacă vara primului nostru an de colegiu în Italia, studiind Hypnerotomachia. A fost singura dată când Paul plecase în străinătate.
— Am un prieten la Palazzo Pitti, spune Curry, ducându-şi mâinile la piept. A fost foarte bun cu mine. Le-am împrumutat pentru o lună.
Paul rămâne încremenit un minut. Părul îi stă lipit de ţeastă, încă ud din pricina zăpezii, dar un zâmbet i se formează pe buze când se întoarce spre picturi. Într-un târziu, după ce i-am observat reacţia, îmi trece prin minte că picturile au fost aranjate în această ordine cu un anumit scop. Se constituie într-un crescendo al semnificaţiilor pe care doar Paul îl poate înţelege. Probabil că Richard insistase asupra acestui aranjament, iar curatorii au fost de acord cu el, recunoscători custodelui care adusese mai multe opere de artă decât toţi ceilalţi la un loc. Peretele din faţa noastră este un cadou din partea lui Curry pentru Paul, o felicitare tăcută pentru finalizarea tezei lui.
— Aţi citit poemul lui Browning despre Andrea del Sarto? întreabă Curry, încercând să-şi exprime ideile şi în cuvinte.
Eu am făcut-o, pentru seminarul de literatură, dar Paul clatină din cap.
— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recită Curry. Visează? Doresc cu disperare să o facă! Însă speranţa li se transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.”
Paul se întoarce în sfârşit şi îşi pune o mână pe umărul lui Curry. În acel moment se dă înapoi şi scoate cărticica învelită în pânză de sub cămaşă.
— Ce e asta? întreabă Curry.
— Ceva ce tocmai mi-a fost adus de Bill.
Paul ezită şi eu îmi dau seama că e nesigur pe reacţia lui Curry. Dezveleşte cu grijă cartea.
— Cred că ar trebui să vezi despre ce e vorba.
— Jurnalul meu! exclamă Curry, şocat. Îl răsuceşte în mâini. Nu-mi vine să cred...
— O să-l folosesc, spune Paul. Ca să termin.
Dar Curry îl ignoră. Pe măsură ce îl studiază, zâmbetul îi dispare.
— De unde a apărut?
— De la Bill.
— Ai mai spus asta. Şi el unde l-a găsit?
Paul ezită. În vocea lui Curry se citeşte o oarecare tensiune.
— Într-un magazin de cărţi din New York, răspund eu. Un anticariat.
— Imposibil, îngaimă Curry. Am căutat cartea asta pretutindeni. În fiecare bibliotecă, în fiecare librărie, în fiecare bazar de cărţi din New York. La toate casele importante de licitaţie. Dispăruse. Timp de treizeci de ani, Paul. Pur şi simplu a dispărut.
Întoarce paginile, inspectându-le cu atenţie, cu privirea şi cu mâinile.
— Da, uite aici. Asta e secţiunea despre care ţi-am povestit. Colonna e menţionat aici – trece la altă intrare, apoi la alta – şi aici. Ridică brusc privirea din carte. E imposibil ca Bill să fi dat aşa peste ea în seara asta. Nu cu o seară înainte de terminarea lucrării tale.
— Ce vrei să spui?
— Cum rămâne cu desenul? vrea Curry să afle. Bill ţi l-a dat şi pe ăsta?
— Ce desen?
— Bucata de piele. Curry imaginează nişte dimensiuni din degetele mari şi arătătoare, o suprafaţă cam de nouă de centimetri pătraţi. Înghesuită în mijlocul jurnalului. Avea un desen pe ea. O schiţă.
— Nu era acolo, răspunde Paul.
Curry răsuceşte iarăşi cartea în mâini. Ochii îi devin reci şi distanţi.
— Richard, mâine trebuie să îi înapoiez jurnalul lui Bill, spune Paul. O să-l citesc de la un capăt la altul în noaptea asta. Poate că mă va îndruma prin ultima secţiune din Hypnerotomachia.
Curry se scutură şi revine la realitate.
— Nu ţi-ai terminat lucrarea?
Vocea lui Paul se umple de nelinişte.
— Ultima secţiune nu e ca celelalte.
