— Poate că n-a vrut să-ţi spună cu mine de faţă.
Paul mă ignoră. Îi place să pretindă că în ochii lui Curry noi doi suntem egali.
— Ce a vrut să spună când a afirmat că te ajută să obţii permisul de excavare? îl întreb eu mai departe.
Paul priveşte nervos peste umăr, la un student care a apărut în spatele nostru.
— Nu aici, Tom.
Îmi dau seama prea bine că nu e cazul să-l presez. După un moment lung de tăcere, întreb:
— Îmi poţi spune de ce toate picturile alea aveau de-a face cu Iosif?
Expresia de pe chipul lui Paul se luminează.
— Facerea, capitolul 37. Face o pauză ca să-şi amintească. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă.”
Îmi trebuie câteva secunde ca să pricep. Haina aleasă. Iubirea unui tată în vârstă pentru fiul lui favorit.
— E mândru de tine, spun eu.
Paul dă din cap.
— Dar n-am terminat. Lucrarea nu e terminată.
— Dar nu e vorba de asta, îi spun eu.
Paul zâmbeşte uşor.
— Ba bineînţeles că e.
*
Ne întoarcem la cămin, iar eu mă uit la cer şi ceva nu-mi place: este întunecat, dar nu e negru complet. Cupola cerului este în întregime acoperită de nori de zăpadă de la un orizont la celălalt, de un cenuşiu intens, aproape luminos. Nu se vede nici măcar o singură stea.
Ajunşi la uşa din spate de la Dod, îmi dau seama că n-avem cum să intrăm. Paul îi face semn unui student din anii terminali de la etaj, care ne aruncă o privire curioasă înainte de a ne împrumuta legitimaţia lui de acces. Un aparat înregistrează codul cu un „bip” scurt, apoi uşa se descuie cu un sunet ca de carabină armată. În subsol, două boboace împăturesc haine pe o masă desfăcută, îmbrăcate doar cu tricouri şi pantalonaşi scurţi în căldura înăbuşitoare a spălătoriei. Întotdeauna se întâmplă la fel: trecerea prin spălătorie iarna seamănă cu intrarea într-un miraj deşertic, din pricina aerului care parcă tremură datorită căldurii şi a trupurilor pe jumătate goale. Când ninge afară, priveliştea picioarelor şi a umerilor goi e mai bună decât o doză de whisky pentru a-ţi pune sângele în mişcare. Suntem departe de Holder, dar avem senzaţia că am intrat în sala de aşteptare pentru Olimpiada Nudă.
Urc la etajul întâi şi mă îndrept spre aripa de nord a clădirii, la capătul căreia se află apartamentul nostru. Paul vine tăcut în urma mea. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât mă gândesc mai intens la cele două scrisori de pe măsuţa pentru cafea. Nici măcar descoperirea lui Bill nu mă poate distrage. Săptămâni de zile am adormit cu gândul la ce poate face o persoană cu patruzeci şi trei de mii de dolari pe an. Fitzgerald a scris odată o nuvelă despre un diamant de mărimea hotelului Ritz, iar în secundele de moţăială înainte să adorm profund, atunci când lucrurile au proporţii variabile, mă imaginez cumpărând un inel cu un astfel de diamant montat pe el, pentru o femeie care se află la celălalt capăt al visului. În unele nopţi mă gândesc să cumpăr articole vrăjite, aşa cum fac copiii în joacă, cum ar fi o maşină care nu se strică niciodată sau un picior care se vindecă întotdeauna. Când mă las astfel purtat de imaginaţie, Charlie e cel care mă aduce cu picioarele pe pământ. Îmi spune că ar trebui să-mi cumpăr o colecţie de pantofi scumpi sau să depun un avans pentru o casă cu tavane joase.
— Ce fac? întreabă Paul, arătând cu degetul înspre capătul coridorului.
Charlie şi Gil stau unul lângă celălalt lângă uşa apartamentului. Se uită prin uşa deschisă înăuntru, unde se plimbă cineva. La o a doua privire mai atentă, totul se limpezeşte în mintea mea: poliţia campusului ne face o vizită. Probabil că ne-a zărit cineva ieşind din tunele.
— Ce se petrece? întreabă Paul, iuţindu-şi paşii.
Mă grăbesc să îl urmez.
Inspectorul măsoară ceva pe podea. Îi aud pe Charlie şi pe Gil discutând, dar nu pot discerne cuvintele. Exact în clipa când încep să-mi pregătesc scuzele pentru ceea ce am făcut, Gil ne vede venind şi spune:
— E-n regulă. Nu a fost luat nimic.
— Ce???
Ne arată uşa. Acum văd că încăperea este în dezordine. Pernele de pe canapea au fost împrăştiate pe jos, iar cărţile de pe rafturi sunt răscolite. În dormitorul pe care îl împart cu Paul, uşile de la dulapuri sunt larg deschise.
— Oh, Doamne... şopteşte Paul, împingându-ne pe Charlie şi pe mine pentru a vedea mai bine.
— Cineva a dat o spargere, explică Gil.
— Cineva a intrat, îl corectează Charlie. Uşa era descuiată.
Mă întorc spre Gil, ultimul care a ieşit. În ultima lună, Paul ne-a rugat să ţinem apartamentul încuiat până când el îşi termină teza. Gil este singurul care uită de această rugăminte.
— Uitaţi-vă, se apără Gil arătând spre fereastra din partea cealaltă a camerei. S-a intrat pe acolo. Nu pe uşă.
Sub o fereastră care dă spre faţada de nord a camerei comune s-a format o băltoacă de apă. Jumătatea de jos a ferestrei este ridicată, iar zăpada se strânge pe pervaz, troienită de vânt. Oblonul a fost tăiat în trei locuri.
Intru în dormitor împreună cu Paul. Privirea lui observă în fugă sertarele biroului, apoi se ridică spre locul unde ar fi trebuit să fie cărţile de la bibliotecă aşezate pe un raft pe care i l-a construit Charlie. Cărţile au dispărut. Se uită în stânga şi-n dreapta, căutând ce mai lipseşte. Respiră cu zgomot. Pentru o clipă suntem iarăşi în tunele; nimic nu mai pare cunoscut, în afara vocilor de alături.
— Nu contează, Charlie. Nu au intrat aşa.
— Nu contează pentru tine, pentru că ţie nu ţi-au luat nimic.
Inspectorul continuă să se plimbe prin living.
— Probabil că cineva a ştiut... mormăie Paul pentru sine.
— Ia priveşte aici, spun eu, arătând spre salteaua de jos a celor două paturi suprapuse.
Paul se întoarce. Cărţile sunt acolo, în siguranţă. Cu mâini tremurânde, Paul începe să verifice titlurile.
Mă apuc să caut printre lucrurile mele şi descopăr că aproape nimic nu a fost atins. Praful nici nu fusese deranjat. Cineva mi-a răsfoit hârtiile, dar doar o reproducere înrămată a primei pagini din Hypnerotomachia, un cadou de la tata, a fost dată jos de pe perete şi scoasă din ramă. Un colţ e îndoit, dar altfel n-a păţit nimic. Cu reproducerea în mână, privesc în jur şi zăresc o singură carte de-a mea care nu e la locul ei: dovada despre existenţa Scrisorii Belladonna, înainte ca tata să decidă că Documentul Belladonna sună mult mai bine.
Gil vine în holul dintre dormitoare şi ne strigă:
— N-au atins nimic din lucrurile lui Charlie sau ale mele. La voi cum e?
În voce i se citeşte un pic de vină, dar şi speranţa că, în ciuda dezastrului, nu a dispărut nimic.
Îmi dau seama la ce se referă când mă uit în direcţia lui. Celălalt dormitor e perfect ordonat.
— Lucrurile mele sunt în ordine, îi spun eu.
— N-au găsit nimic, îmi replică Paul.
Înainte de a apuca să întreb la ce se referă, o voce ne întrerupe din hol:
— Pot să vă pun amândurora câteva întrebări?
