Coperta se închide cu zgomot în mâinile lui Paul, care apoi înveleşte cartea din nou în pânză. În aer s-a lăsat un miros sărat, greu.
— Băieţi, se aude o voce de nicăieri. V-a expirat timpul.
— Venim, doamnă Lockhart.
Paul se pune în mişcare, trăgând pânza peste carte şi înfăşurând-o strâns.
— Şi acum ce se întâmplă? întreb eu.
— Trebuie să-i arătăm asta lui Richard, spune Paul, aşezând pachetul sub cămaşa pe care i-a împrumutat-o Katie.
— În noaptea asta?
În vreme ce străbatem drumul înapoi, doamna Lockhart mormăie ceva, dar nu-şi ridică privirea.
— Richard trebuie să ştie că Bill a aflat, spune Paul, privindu-şi ceasul.
— Unde e?
— La muzeu. În seara asta este un eveniment pentru custozii muzeului.
Rămân uimit. Presupusesem că Richard Curry este în oraş ca să sărbătorească finalizarea tezei lui Paul.
— Sărbătorim mâine, spune el, citindu-mi expresia de pe chip.
Jurnalul se iveşte de sub cămaşă, ca un ochi de piele neagră înfăşurat în bandaje. De deasupra noastră se aude ecoul unei voci, părând aproape ecoul unui râset.
Web! Steck ich in dem Kerker noch? Verfluchtes dumpfes Mauerloch, Wo selbst das liebe Himmelslicht Trüb gemalte Scheiben bricht!
— Goethe, îmi spune Paul. Întotdeauna îşi încheie cursul cu Faust. Deschizând uşa de la intrare, Paul strigă înapoi: Noapte bună, doamnă Lockhart.
Vocea ei se aude unduindu-se spre intrarea în bibliotecă.
— Da, răspunde ea. O noapte bună.
CAPITOLUL 6
Punând cap la cap ceea ce ştiam de la tata şi de la Paul, reiese că Vincent Taft şi Richard Curry se întâlniseră în New York când aveau douăzeci şi ceva de ani, apărând simultan într-o noapte la aceeaşi petrecere din Manhattan. Taft era tânăr profesor la Columbia şi erau deja vizibile la el pasiunea de cercetător şi dispoziţia morocănoasă. Autor a două cărţi în scurta perioadă de optsprezece luni scursă de la prezentarea lucrării de absolvire, Taft era deja îndrăgit de critici şi era socotit un tânăr intelectual la modă, fiind ca atare primit cu braţele deschise în tot felul de cercuri sociale. Pe de altă parte, după ce fusese scutit de serviciul militar datorită unui murmur la inimă, Curry abia îşi începea cariera în lumea artelor. După spusele lui Paul, Curry îşi construia cu grijă prieteniile cele mai avantajoase, construindu-şi treptat o reputaţie pe scena extrem de volatilă a Manhattanului.
Prima lor întâlnire s-a produs târziu în timpul petrecerii, când Taft, care se ameţea tot mai mult, a vărsat un pahar de cocteil pe tipul atletic de lângă el. Paul mi-a spus că a fost vorba de un accident tipic, deoarece în acele vremuri Taft era recunoscut de toată lumea ca beţiv. La început Curry nu a luat prea mult în seamă incidentul – până când şi-a dat seama că Taft n-avea de gând să îşi ceară scuze. Ducându-se după el spre uşă, Curry a început să-i pretindă scuze, dar Taft l-a ignorat cu bună ştiinţă, mergând în acelaşi timp împleticit către lift. Cât timp cei doi au coborât zece etaje, Taft s-a apucat să vorbească fără măsură, proferând tot felul de insulte la adresa tânărului chipeş, în timp ce se clătina nesigur pe picioare spre ieşirea din clădire, zbierând că victima lui era „săracă, urâtă, brutală şi măruntă”.
Spre surpriza lui uşor de imaginat, tânărul i-a zâmbit.
— Din Leviathan, i-a spus Curry, care scrisese o teză la Princeton despre Hobbes. Şi ai uitat „solitar”. „Viaţa omului este solitară, săracă, urâtă, brutală şi măruntă.”
— Nu, i-a replicat Taft cu un rânjet tâmp, chiar înainte de a se prăbuşi de stâlpul unui felinar de stradă, n-am uitat. Pur şi simplu îmi rezerv „solitar” pentru mine. „Sărac”, „urât”, „brutal” şi „mărunt” sunt oricum toate ale tale.
Iar cu asta, mi-a zis Paul, Curry a oprit un taxi, l-a băgat pe Taft în el şi s-au întors împreună la el în apartament, unde, pentru următoarele douăsprezece ore, Taft a rămas într-o stare profundă şi mizerabilă de letargie.
Povestea spune că atunci când Taft s-a trezit, confuz şi stingherit, cei doi au început o conversaţie stângace. Curry i-a explicat cu ce anume se ocupă, la fel cum a procedat şi Taft, şi se părea că ciudăţenia situaţiei va pune capăt întâlnirii, când, într-un moment de inspiraţie, Curry a menţionat Hypnerotomachia, o carte pe care o studiase cu un profesor foarte popular de la Princeton, pe nume McBee.
Îmi pot doar imagina răspunsul lui Taft. Nu numai că auzise de misterul care înconjura acea lucrare, dar trebuie să fi observat scânteia din ochii lui Curry. Aşa cum mi-a povestit tata, cei doi au început să discute despre vieţile lor, dându-şi repede seama de lucrurile pe care le aveau în comun. Taft dispreţuia alţi profesionişti din domeniul academic, socotind munca lor trivială şi lipsită de viziune, în vreme ce Curry îşi vedea colegii de muncă drept nişte hârţogari plictisitori şi unidimensionali. Amândoi detectau o lipsă majoră de curaj la alţii, o absenţă fundamentală a unui scop. Şi poate că asta explică şi lupta pe care cei doi au dat-o pentru a elimina diferenţele dintre ei.
Căci existau diferenţe, şi nu tocmai mici. Taft era o persoană cu dispoziţie schimbătoare, dificil de cunoscut şi mult mai dificil de iubit. Bea enorm atunci când avea companie, dar bea la fel de mult şi de unul singur. Poseda o inteligenţă fără astâmpăr şi sălbatică, asemenea unui foc lăuntric pe care nici măcar el nu-l putea controla. Putea parcurge cărţi întregi dintr-o dată, găsind lacune în argumente şi în dovezi, erori de interpretare, şi asta la subiecte care nu se numărau printre preferinţele lui. Paul susţinea că Taft nu avea o personalitate distructivă, ci o minte pusă pe harţă. Iar focul interior devenea tot mai puternic pe măsură ce îl alimenta, pârjolind totul în calea lui. Şi după ce acest foc ardea totul în cale, îi mai rămânea un singur lucru de făcut. Cu timpul, s-a întors împotriva lui însuşi.
Spre deosebire de el, Curry era un creator, nu un distrugător – un om al posibilităţilor mai degrabă decât al faptelor. Folosind cuvintele lui Michelangelo, el obişnuia să afirme că viaţa semăna cu o sculptură: era o chestiune de a vedea ceea ce nu vedeau alţii şi apoi de îndepărtare cu dalta a surplusului. Pentru el, cartea cea veche era doar un bloc de piatră care aştepta să fie sculptat. Dacă nimeni nu o înţelesese în cinci sute de ani, atunci însemna că sosise vremea unor priviri noi şi a unor mâini nerutinate, care să construiască noi ipoteze.
În ciuda acestor diferenţe, nu a trecut mult timp până când Taft şi Curry şi-au descoperit şi afinităţi. Pe lângă Hypnerotomachia, împărtăşeau o privire comună asupra chestiunilor abstracte. Credeau în noţiunea de măreţie – măreţia spiritului, a destinului, a proiectelor de anvergură. Precum două oglinzi puse faţă în faţă, în care reflexiile se dublau ca număr, s-au privit pentru prima dată serios, întâlnirea lor întărindu-le convingerile şi puterea de lucru. Iar consecinţa bizară, dar previzibilă a prieteniei lor a fost aceea că amândoi au devenit mai singuri decât erau atunci când s-au cunoscut. Personajele universurilor lui Taft şi lui Curry – colegi şi prieteni din timpul colegiului, surori, mame şi foste iubiri – s-au estompat, lumea lor rămânând pustie, ca o scenă goală, luminată de un singur reflector. În mod cert carierele lor au înflorit spectaculos. Nu peste mult timp, Taft a devenit un istoric de mare renume, iar Curry proprietarul unei galerii artistice care l-a făcut celebru.
Numai că nebunia personajelor măreţe nu trebuie să treacă neobservată. Cei doi oameni duceau o existenţă de sclavi. Unica sursă de relaxare o constituiau întâlnirile lor săptămânale de sâmbătă seara, când se reuneau în apartamentul unuia sau al celuilalt sau chiar la o cină sărăcăcioasă în oraş şi transformau unul dintre interesele lor comune într-o pasiune comună: Hypnerotomachia.
Abia o dată cu sosirea iernii din acel an, Richard Curry l-a prezentat în sfârşit pe Taft unui prieten de-ai lui cu care nu rupsese niciodată legăturile – şi pe care-l întâlnise cu mult timp înainte la clasa profesorului McBee de la Princeton, omul care nutrea propriul interes pentru Hypnerotomachia.
Mi-e greu să mi-l imaginez pe tata în acele zile. Omul din mintea mea este deja căsătorit, marchează pe perete înălţimile celor trei copii ai lui, întrebându-se doar când va începe şi fiul lui să crească, şi se agită în jurul cărţilor vechi în limbi moarte, în vreme ce lumea se învârte în jurul lui. Numai că era omul care îl transformaserăm noi – mama, eu şi surorile mele – şi nu omul cunoscut de Richard Curry. Tatăl meu, Patrick Sullivan, fusese cel mai bun prieten al lui Curry de la Princeton. Cei doi se considerau regii campusului şi îmi imaginez că împărtăşeau genul de prietenie care să facă pretenţia lor să pară reală. Tata a jucat un sezon de baschet la echipa mică, mereu pe banca de rezerve, până când Curry, în calitate de căpitan al echipei de fotbal american a juniorilor, l-a introdus pe teren, unde tata s-a achitat de sarcini mai bine decât se aştepta oricine. Cei doi au stat în aceeaşi cameră în anul următor, împărţind aproape fiecare masă. Când erau studenţi în anul trei, au ajuns chiar să-şi dea întâlniri duble cu două surori gemene de la Vassar, Molly şi Martha Roberts. Relaţia, pe care tata a comparat-o odată cu o halucinaţie într-o sală a oglinzilor, s-a sfârşit primăvara următoare, când surorile s-au îmbrăcat cu rochii identice la o petrecere, iar cei doi tineri, după ce băuseră prea mult şi le acordaseră fetelor prea puţină atenţie, au început să facă fiecare avansuri celeilalte.
Trebuie să cred că tata şi Vincent Taft apreciau laturi diferite ale personalităţii lui Richard Curry. Tânărul retras, bun catolic din Vestul Mijlociu şi teribilul newyorkez concentrat pe carieră reprezentau două firi total diferite. Probabil că au sesizat amândoi asta de la prima strângere de mână, când palma tatălui meu a fost înghiţită de aceea cărnoasă, de măcelar, a lui Taft.
Dintre cei trei, Taft avea cea mai întunecată minte. Îl fascinau părţile cele mai sângeroase şi mai obscene din Hypnerotomachia. A întocmit sisteme de interpretare pentru înţelegerea sensului sacrificiilor din poveste – din felul în care erau tăiate gâturile animalelor, din felul în care mureau personajele – pentru a da un sens violenţei. A analizat dimensiunile clădirilor menţionate în poveste, manipulându-le ca să descopere tipare numerologice şi comparându-le cu tabele astrologice şi calendare din epoca lui Colonna, sperând să găsească potriviri. Din punctul lui de vedere, cea mai bună abordare era aceea de a ataca frontal cartea, de a-şi măsura inteligenţa cu cea a autorului şi de a-l înfrânge. După spusele tatei, Taft crezuse întotdeauna că într-o zi îl va învinge pe Francesco Colonna. Din câte ştim noi, acea zi nu a venit încă.
Abordarea tatei nu putea fi mai diferită. Ce îl fascina cel mai mult în Hypnerotomachia era dimensiunea sexual-inocentă a cărţii. În secolele mai pudibonde care au urmat publicării cărţii, ilustraţiile au fost cenzurate, acoperite sau chiar smulse cu totul, în acelaşi mod în care multe nuduri din epoca Renaşterii au fost repictate cu frunze de smochin când gusturile s-au schimbat şi sensibilitatea publicului era lezată. În cazul lui Michelangelo o astfel de procedură este socotită pe drept o mare greşeală. Însă în cazul Hypnerotomachiei, chiar şi astăzi unele dintre imagini par puţin şocante.
Paradele de femei şi bărbaţi dezbrăcaţi reprezintă doar începutul. Poliphilo urmăreşte o ceată de nimfe la o petrecere de primăvară – iar acolo, parcă prezidând festivităţile, se găseşte penisul enorm al zeului Priap, principalul centru de interes al întregii ilustraţii. Într-o ilustraţie anterioară, mitologica regină Leda este prinsă în focul pasiunii cu Zeus, care este pictat între coapsele ei sub forma unei lebede. Textul este şi mai explicit, descriind întâlniri prea bizare pentru viaţa simplă a unor pădurari. Când Poliphilo este copleşit de atracţia fizică faţă de arhitectura pe care o vede, el admite că face sex cu clădirile. Şi cel puţin o dată pretinde că plăcerea a fost reciprocă.
Toate acestea îl fascinau pe tata, a cărui opinie despre carte avea, evident, prea puţine în comun cu opinia lui Taft. În loc să o considere un ghid rigid, matematic, tata vedea Hypnerotomachia ca un tribut al iubirii unui bărbat faţă de o femeie. Era singura operă de artă cunoscută de el care imita haosul minunat al unei astfel de emoţii. Starea de visare care planează asupra poveştii, confuzia permanentă a personajelor şi rătăcirea disperată a unui bărbat în căutarea iubirii, toate aveau o rezonanţă profundă în sufletul lui.
Drept rezultat, tata – şi, la începutul cercetărilor sale, şi Paul – a simţit că abordarea lui Taft este greşită. „În ziua în care o să înţelegi cum e cu iubirea, mi-a spus tata odată, vei înţelege ce a vrut Colonna să spună.” Tata credea că, dacă exista cu adevărat ceva important de ştiut despre carte, acest lucru trebuia găsit în afara cărţii, în jurnale, scrisori, documente de familie. Nu mi-a spus-o niciodată explicit, dar cred că întotdeauna a bănuit că există cu adevărat un mare secret închis în paginile cărţii. Contrar opiniilor lui Taft însă, tata simţea că era o taină despre iubire: o aventură a lui Colonna cu o femeie aflată sub condiţia lui socială; o poveste cu posibile implicaţii politice; un moştenitor nelegitim; o poveste de dragoste de genul celei pe care şi-o imaginează adolescenţii înainte ca hârca maturităţii să se ivească şi să ucidă orice lucru copilăresc din calea ei.
În orice caz, o mare parte din abordarea lui s-a îndepărtat de cea a lui Taft, deşi tata, ajuns în Manhattan pentru un an de cercetare, departe de Universitatea din Chicago, a sesizat că ceilalţi doi făceau progrese rapide. Curry a insistat ca vechiul lui prieten să li se alăture în munca depusă şi tata a fost de acord. Ca trei animale închise într-o singură cuşcă, cei trei s-au chinuit să se acomodeze unul cu celălalt, studiindu-se bănuitori, până au trasnoi linii de demarcaţie şi au găsit noi stări de echilibru. Cu toate astea, în acele zile timpul le era aliat şi toţi trei îşi împărtăşeau credinţa în Hypnerotomachia. Ca un ombudsman cosmic, bătrânul Francesco Colonna îi privea de sus şi îi îndruma, împăcând diferenţele de opinie cu mângâierea încurajatoare a speranţei. Şi, cel puţin pentru o vreme, impresia unităţii a ţinut.
