— De la librăria Argosy, repetă Bill. Din New York. E ceea ce-ţi trebuia, nu? Acum putem termina.
Paul nu pare să observe forma de plural a verbului folosit de Stein.
— Ce e? întreb eu.
— Este jurnalului şefului de port din Genova, răspunde Paul.
Vorbeşte cu voce joasă, în vreme ce privirea parcurge înscrisurile de pe fiecare pagină.
Sunt şocat.
— Jurnalul deţinut odată de Richard Curry?
Paul dă din cap. Cu treizeci de ani în urmă, Curry lucra la un vechi manuscris genovez despre care pretindea că are darul de a descifra Hypnerotomachia. La scurt timp după aceea i-a povestit lui Taft despre munca lui şi foarte curând după asta documentul i-a fost furat din apartament. Curry a insistat că Taft i l-a furat. Oricare ar fi fost adevărul, eu şi Paul am acceptat încă de la început ideea că acel document era pierdut pentru noi. Ne continuaserăm munca fără el. Acum, o dată cu apropierea finalizării tezei lui Paul, jurnalul se putea dovedi de nepreţuit.
— Richard mi-a spus că existau referinţe despre Francesco Colonna aici, afirmă Paul. Francesco aştepta sosirea unei nave în port. Şeful portului a consemnat intrări zilnice despre el şi oamenii lui. Unde stăteau, ce făceau.
— Ia-o pentru o zi, îl întrerupe Bill. Se ridică şi porneşte către uşă. Fă o copie dacă e nevoie. O copie de mână. Orice te ajută să-ţi termini treaba. Dar am nevoie de ea înapoi.
Paul îşi pierde concentrarea.
— Pleci?
— Trebuie.
— Te vedem la discursul lui Vincent?
— Discurs? Stein se opreşte. Nu, nu pot.
Devin eu însumi nervos când văd cât de tensionat e el.
— Voi fi în biroul meu, continuă Stein, înfăşurându-şi un fular roşu în jurul gâtului. Aminteşte-ţi că am nevoie de ea înapoi.
— Desigur, replică Paul, trăgând cărţulia mai aproape de el. O voi parcurge la noapte. Pot să-mi fac însemnări.
— Şi nu-i spune lui Vincent, adaugă Stein, ridicându-şi fermoarul hainei de piele. Rămâne între noi.
— Ţi-o aduc înapoi mâine, promite Paul. Termenul meu limită este la noapte.
— Pe mâine atunci, spune Stein, aruncându-şi capătul fularului peste umăr şi furişându-se afară din încăpere.
Ieşirile lui par întotdeauna dramatice datorită faptului că sunt atât de bruşte. Cu câţiva paşi mari a şi trecut de locul unde se află doamna Lockhart şi a dispărut. Bătrâna bibliotecară ţine în palmă un exemplar fragil din Victor Hugo, pe care îl mângâie ca şi cum ar mângâia gâtul unui vechi prieten.
— Doamnă Lockhart, se aude vocea lui Bill dintr-un loc pe care nu-l vedem. La revedere.
*
— Chiar e jurnalul? întreb eu imediat după plecarea lui.
— Ascultă, îmi spune Paul.
Se concentrează din nou asupra cărţii şi începe să citească cu voce tare. Traducerea merge cam poticnit la început, căci Paul se luptă cu dialectul liguric, limba folosită în Genova lui Columb, împestriţată cu multe cuvinte care sună a franceză. Treptat însă ritmul lui de traducere se îmbunătăţeşte.
Valuri mari azi-noapte. O navă... sfărâmată de ţărm. Rechinii au fost aduşi la ţărm – unul foarte mare. Marinari francezi merg la bordeluri. Un maur... corsar?... văzut la ţărm.
Întoarce câteva pagini, citind la întâmplare:
O zi superbă. Maria îşi revine. Doctorul spune că urina ei e mai bună. Scump şarlatanul! Omul cu... plantele... spune că o va trata pentru jumătate din preţ. Şi de două ori mai repede!
Paul se opreşte, privind ţintă pagina. Apoi continuă:
Caca de liliac, vindecă orice.
Îl întrerup:
— Ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia? însă el continuă să răsfoiască paginile.
Un căpitan veneţian a băut prea mult azi-noapte şi a început să se laude. Cu slăbiciunile noastre de la Fornovo. Cu vechea înfrângere de la Portofino. Oamenii l-au dus în... port... şi l-au spânzurat de un catarg înalt. Azi-dimineaţă continua să atârne acolo.
Înainte de a apuca să-mi repet întrebarea, Paul face ochii mari.
Noaptea trecută a venit iarăşi acelaşi om din Roma. Îmbrăcat mai elegant decât un duce. Nimeni nu-i cunoaşte afacerile aici.De ce a venit? îi întreb pe alţii. Cei care ştiu ceva nu vorbesc. Zvonurile spun că o navă de-a lui trebuie să ajungă în port. El a venit ca să se asigure că nava ajunge cu bine.
Mă dau mai în faţă pe scaun. Paul întoarce pagina şi continuă:
Ce poate fi atât de important ca un asemenea om să vină până aici? Ce fel de încărcătură? Beţivanul Barbo spune că sunt femei. Sclavi turci, un harem. Dar eu l-am văzut pe acest om, căruia servitorii lui îi spun stăpânul Colonna, iar prietenii lui, fratele Colonna. Este un gentleman. Şi am mai văzut ce se ascunde în ochii lui. Nu e vorba de dorinţă. Este frică. Arată ca un lup care a văzut un tigru.
Paul se opreşte, holbându-se la cuvinte. Curry îi repetase de multe ori ultima propoziţie. Chiar şi eu o recunoşteam. „Un lup care a văzut un tigru.”
