— Eşti foarte norocos.
Degetele lui răsfoiau cu blândeţe paginile cărţii scrise de tata.
— A murit acum doi ani, am zis eu. Am fost amândoi implicaţi într-un accident de maşină.
— Cum???
— A murit imediat după ce a scris asta.
Fereastra din spatele lui începea să se aburească pe la colţuri. Un om a trecut pe lângă ea, cu un ziar pe cap, încercând să se apere de ploaie.
— V-a lovit cineva?
— Nu. Tata a pierdut controlul maşinii.
Paul s-a apucat să mângâie cu degetul imaginea de pe supracoperta cărţii. O emblemă singulară – un delfin cu o ancoră. Simbolul Aldine Press din Veneţia.
— Nu ştiam... a spus apoi.
— E-n regulă.
Tăcerea care s-a lăsat în acel moment a fost cea mai lungă dintre tăcerile care aveau să se lase între noi.
— Tatăl meu a murit când eu aveam patru ani, a continuat el. A suferit un infarct.
— Îmi pare rău.
— Mulţumesc.
— Mama ta cu ce se ocupă? l-am întrebat eu.
A găsit o cută pe supracopertă şi a început să o netezească între degete.
— A murit la un an după aceea.
Am încercat să-i spun ceva, dar toate cuvintele pe care le auzisem la rândul meu până atunci păreau nepotrivite în gura mea.
Paul a încercat să zâmbească.
— Sunt ca Oliver, a continuat el, mimând un castron cu mâinile. Vă rog, domnule, mai vreau puţin.
Am izbucnit într-un râset scurt, neştiind dacă el avea chef de aşa ceva.
— Voiam doar să ştii la ce m-am referit, a zis el. Despre tatăl tău...
— Înţeleg.
— Am spus-o doar pentru că...
Umbrelele treceau pe lângă capătul de jos al ferestrei ca nişte crabi aduşi de flux. Murmurul din cafenea se înteţise. Paul a început să vorbească, încercând să însenineze atmosfera. Mi-a povestit cum, după moartea părinţilor lui, fusese crescut la o şcoală parohială pentru orfani şi copii ai străzii. Cum, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a anilor de liceu în compania cărţilor, ajunsese la colegiu hotărât să facă ceva mai bun cu viaţa lui. Cum îşi căuta prieteni cu care să poată discuta. În cele din urmă a tăcut, evident stingherit, dându-şi seama că adusese conversaţia într-un punct mort.
— Aşadar în ce cămin stai? l-am întrebat, ştiind cum se simte.
— În Holder. La fel ca tine.
A scos o copie a anuarului bobocilor şi mi-a arătat pagina în cauză.
— De cât timp mă cauţi? l-am întrebat.
— Tocmai ţi-am descoperit numele.
M-am uitat pe fereastră. În acea clipă trecea pe acolo doar o singură umbrelă roşie. Umbrela s-a oprit în dreptul cafenelei şi a părut să adaste acolo înainte de a pleca mai departe.
M-am întors spre Paul.
— Mai vrei o ceaşcă?
— Desigur. Mersi.
Aşa a început totul.
*
Ciudat lucru să construieşti un castel de nisip. Noi doi am construit o prietenie din nimic fiindcă nu ne lega absolut nimic. După acea noapte mi s-a părut tot mai firesc să discut cu Paul. Nu peste multă vreme am început să simt la fel ca el în legătură cu tata, anume că poate îl împărţeam amândoi într-un fel.
— Ştii ce obişnuia el să spună? l-am întrebat într-o noapte, în dormitorul lui, în vreme ce discutam despre accident.
— Ce?
