^{— Pe mâine atunci, spune Stein, aruncându-şi capătul fularului peste umăr şi furişându-se afară din încăpere.}

^{Ieşirile lui par întotdeauna dramatice datorită faptului că sunt atât de bruşte. Cu câţiva paşi mari a şi trecut de locul unde se află doamna Lockhart şi a dispărut. Bătrâna bibliotecară ţine în palmă un exemplar fragil din Victor Hugo, pe care îl mângâie ca şi cum ar mângâia gâtul unui vechi prieten.}

^{— Doamnă Lockhart, se aude vocea lui Bill dintr-un loc pe care nu-l vedem. La revedere.}

^*

^{— Chiar e jurnalul? întreb eu imediat după plecarea lui.}

^{— Ascultă, îmi spune Paul.}

^{Se concentrează din nou asupra cărţii şi începe să citească cu voce tare. Traducerea merge cam poticnit la început, căci Paul se luptă cu dialectul liguric, limba folosită în Genova lui Columb, împestriţată cu multe cuvinte care sună a franceză. Treptat însă ritmul lui de traducere se îmbunătăţeşte.}

^{Valuri mari azi-noapte. O navă... sfărâmată de ţărm. Rechinii au fost aduşi la ţărm – unul foarte mare. Marinari francezi merg la bordeluri. Un maur... corsar?... văzut la ţărm.}

^{Întoarce câteva pagini, citind la întâmplare:}

^{O zi superbă. Maria îşi revine. Doctorul spune că urina ei e mai bună. Scump şarlatanul! Omul cu... plantele... spune că o va trata pentru jumătate din preţ. Şi de două ori mai repede!}

^{Paul se opreşte, privind ţintă pagina. Apoi continuă:}

^{Caca de liliac, vindecă orice.}

^{Îl întrerup:}

^{— Ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia? însă el continuă să răsfoiască paginile.}

^{Un căpitan veneţian a băut prea mult azi-noapte şi a început să se laude. Cu slăbiciunile noastre de la Fornovo. Cu vechea înfrângere de la Portofino. Oamenii l-au dus în... port... şi l-au spânzurat de un catarg înalt. Azi-dimineaţă continua să atârne acolo.}

^{Înainte de a apuca să-mi repet întrebarea, Paul face ochii mari.}

^{Noaptea trecută a venit iarăşi acelaşi om din Roma. Îmbrăcat mai elegant decât un duce. Nimeni nu-i cunoaşte afacerile aici.De ce a venit? îi întreb pe alţii. Cei care ştiu ceva nu vorbesc. Zvonurile spun că o navă de-a lui trebuie să ajungă în port. El a venit ca să se asigure că nava ajunge cu bine.}

^{Mă dau mai în faţă pe scaun. Paul întoarce pagina şi continuă:}

^{Ce poate fi atât de important ca un asemenea om să vină până aici? Ce fel de încărcătură? Beţivanul Barbo spune că sunt femei. Sclavi turci, un harem. Dar eu l-am văzut pe acest om, căruia servitorii lui îi spun stăpânul Colonna, iar prietenii lui, fratele Colonna. Este un gentleman. Şi am mai văzut ce se ascunde în ochii lui. Nu e vorba de dorinţă. Este frică. Arată ca un lup care a văzut un tigru.}

^{Paul se opreşte, holbându-se la cuvinte. Curry îi repetase de multe ori ultima propoziţie. Chiar şi eu o recunoşteam. „Un lup care a văzut un tigru.”}

^{Coperta se închide cu zgomot în mâinile lui Paul, care apoi înveleşte cartea din nou în pânză. În aer s-a lăsat un miros sărat, greu.}

^{— Băieţi, se aude o voce de nicăieri. V-a expirat timpul.}

^{— Venim, doamnă Lockhart.}

^{Paul se pune în mişcare, trăgând pânza peste carte şi înfăşurând-o strâns.}

^{— Şi acum ce se întâmplă? întreb eu.}

^{— Trebuie să-i arătăm asta lui Richard, spune Paul, aşezând pachetul sub cămaşa pe care i-a împrumutat-o Katie.}

^{— În noaptea asta?}

^{În vreme ce străbatem drumul înapoi, doamna Lockhart mormăie ceva, dar nu-şi ridică privirea.}

^{— Richard trebuie să ştie că Bill a aflat, spune Paul, privindu-şi ceasul.}

^{— Unde e?}

^{— La muzeu. În seara asta este un eveniment pentru custozii muzeului.}

^{Rămân uimit. Presupusesem că Richard Curry este în oraş ca să sărbătorească finalizarea tezei lui Paul.}

^{— Sărbătorim mâine, spune el, citindu-mi expresia de pe chip.}

^{Jurnalul se iveşte de sub cămaşă, ca un ochi de piele neagră înfăşurat în bandaje. De deasupra noastră se aude ecoul unei voci, părând aproape ecoul unui râset.}

^{Web! Steck ich in dem Kerker noch? Verfluchtes dumpfes Mauerloch, Wo selbst das liebe Himmelslicht Trüb gemalte Scheiben bricht!}

^{— Goethe, îmi spune Paul. Întotdeauna îşi încheie cursul cu Faust. Deschizând uşa de la intrare, Paul strigă înapoi: Noapte bună, doamnă Lockhart.}

^{Vocea ei se aude unduindu-se spre intrarea în bibliotecă.}

^{— Da, răspunde ea. O noapte bună.}

^{CAPITOLUL 6}

^{Punând cap la cap ceea ce ştiam de la tata şi de la Paul, reiese că Vincent Taft şi Richard Curry se întâlniseră în New York când aveau douăzeci şi ceva de ani, apărând simultan într-o noapte la aceeaşi petrecere din Manhattan. Taft era tânăr profesor la Columbia şi erau deja vizibile la el pasiunea de cercetător şi dispoziţia morocănoasă. Autor a două cărţi în scurta perioadă de optsprezece luni scursă de la prezentarea lucrării de absolvire, Taft era deja îndrăgit de critici şi era socotit un tânăr intelectual la modă, fiind ca atare primit cu braţele deschise în tot felul de cercuri sociale. Pe de altă parte, după ce fusese scutit de serviciul militar datorită unui murmur la inimă, Curry abia îşi începea cariera în lumea artelor. După spusele lui Paul, Curry îşi construia cu grijă prieteniile cele mai avantajoase, construindu-şi treptat o reputaţie pe scena extrem de volatilă a Manhattanului.}

^{Prima lor întâlnire s-a produs târziu în timpul petrecerii, când Taft, care se ameţea tot mai mult, a vărsat un pahar de cocteil pe tipul atletic de lângă el. Paul mi-a spus că a fost vorba de un accident tipic, deoarece în acele vremuri Taft era recunoscut de toată lumea ca beţiv. La început Curry nu a luat prea mult în seamă incidentul – până când şi-a dat seama că Taft n-avea de gând să îşi ceară scuze. Ducându-se după el spre uşă, Curry a început să-i pretindă scuze, dar Taft l-a ignorat cu bună ştiinţă, mergând în acelaşi timp împleticit către lift. Cât timp cei doi au coborât zece etaje, Taft s-a apucat să vorbească fără măsură, proferând tot felul de insulte la adresa tânărului chipeş, în timp ce se clătina nesigur pe picioare spre ieşirea din clădire, zbierând că victima lui era „săracă, urâtă, brutală şi măruntă”.}

^{Spre surpriza lui uşor de imaginat, tânărul i-a zâmbit.}

^{— Din Leviathan, i-a spus Curry, care scrisese o teză la Princeton despre Hobbes. Şi ai uitat „solitar”. „Viaţa omului este solitară, săracă, urâtă, brutală şi măruntă.”}

^{— Nu, i-a replicat Taft cu un rânjet tâmp, chiar înainte de a se prăbuşi de stâlpul unui felinar de stradă, n-am uitat. Pur şi simplu îmi rezerv „solitar” pentru mine. „Sărac”, „urât”, „brutal” şi „mărunt” sunt oricum toate ale tale.}

^{Iar cu asta, mi-a zis Paul, Curry a oprit un taxi, l-a băgat pe Taft în el şi s-au întors împreună la el în apartament, unde, pentru următoarele douăsprezece ore, Taft a rămas într-o stare profundă şi mizerabilă de letargie.}

^{Povestea spune că atunci când Taft s-a trezit, confuz şi stingherit, cei doi au început o conversaţie stângace. Curry i-a explicat cu ce anume se ocupă, la fel cum a procedat şi Taft, şi se părea că ciudăţenia situaţiei va pune capăt întâlnirii, când, într-un moment de inspiraţie, Curry a menţionat Hypnerotomachia, o carte pe care o studiase cu un profesor foarte popular de la Princeton, pe nume McBee.}

^{Îmi pot doar imagina răspunsul lui Taft. Nu numai că auzise de misterul care înconjura acea lucrare, dar trebuie să fi observat scânteia din ochii lui Curry. Aşa cum mi-a povestit tata, cei doi au început să discute despre vieţile lor, dându-şi repede seama de lucrurile pe care le aveau în comun. Taft dispreţuia alţi profesionişti din domeniul academic, socotind munca lor trivială şi lipsită de viziune, în vreme ce Curry îşi vedea colegii de muncă drept nişte hârţogari plictisitori şi unidimensionali. Amândoi detectau o lipsă majoră de curaj la alţii, o absenţă fundamentală a unui scop. Şi poate că asta explică şi lupta pe care cei doi au dat-o pentru a elimina diferenţele dintre ei.}

^{Căci existau diferenţe, şi nu tocmai mici. Taft era o persoană cu dispoziţie schimbătoare, dificil de cunoscut şi mult mai dificil de iubit. Bea enorm atunci când avea companie, dar bea la fel de mult şi de unul singur. Poseda o inteligenţă fără astâmpăr şi sălbatică, asemenea unui foc lăuntric pe care nici măcar el nu-l putea controla. Putea parcurge cărţi întregi dintr-o dată, găsind lacune în argumente şi în dovezi, erori de interpretare, şi asta la subiecte care nu se numărau printre preferinţele lui. Paul susţinea că Taft nu avea o personalitate distructivă, ci o minte pusă pe harţă. Iar focul interior devenea tot mai puternic pe măsură ce îl alimenta, pârjolind totul în calea lui. Şi după ce acest foc ardea totul în cale, îi mai rămânea un singur lucru de făcut. Cu timpul, s-a întors împotriva lui însuşi.}

^{Spre deosebire de el, Curry era un creator, nu un distrugător – un om al posibilităţilor mai degrabă decât al faptelor. Folosind cuvintele lui Michelangelo, el obişnuia să afirme că viaţa semăna cu o sculptură: era o chestiune de a vedea ceea ce nu vedeau alţii şi apoi de îndepărtare cu dalta a surplusului. Pentru el, cartea cea veche era doar un bloc de piatră care aştepta să fie sculptat. Dacă nimeni nu o înţelesese în cinci sute de ani, atunci însemna că sosise vremea unor priviri noi şi a unor mâini nerutinate, care să construiască noi ipoteze.}

^{În ciuda acestor diferenţe, nu a trecut mult timp până când Taft şi Curry şi-au descoperit şi afinităţi. Pe lângă Hypnerotomachia, împărtăşeau o privire comună asupra chestiunilor abstracte. Credeau în noţiunea de măreţie – măreţia spiritului, a destinului, a proiectelor de anvergură. Precum două oglinzi puse faţă în faţă, în care reflexiile se dublau ca număr, s-au privit pentru prima dată serios, întâlnirea lor întărindu-le convingerile şi puterea de lucru. Iar consecinţa bizară, dar previzibilă a prieteniei lor a fost aceea că amândoi au devenit mai singuri decât erau atunci când s-au cunoscut. Personajele universurilor lui Taft şi lui Curry – colegi şi prieteni din timpul colegiului, surori, mame şi foste iubiri – s-au estompat, lumea lor rămânând pustie, ca o scenă goală, luminată de un singur reflector. În mod cert carierele lor au înflorit spectaculos. Nu peste mult timp, Taft a devenit un istoric de mare renume, iar Curry proprietarul unei galerii artistice care l-a făcut celebru.}