— Am găsit întotdeauna alinare în opera lui Auden, mi-a zis tânăra studentă care îşi scria lucrarea de diplomă sub îndrumarea tatei.
Aşa că mi-a lăsat o copie a cărţii, cu colţul tăiat, pentru a nu i se vedea preţul.
— Ceea ce îţi trebuie ţie este o carte care să te revigoreze, mi-a şoptit un alt individ când ceilalţi au părăsit încăperea. N-ai nevoie de chestiile astea fără sare şi pier.
Nici măcar nu l-am recunoscut. Mi-a lăsat un exemplar din Contele de Monte Cristo, pe care îl citisem deja, făcându-mă să mă întreb dacă el chiar avea impresia că răzbunarea este cea mai bună cale de urmat pentru a-mi ridica moralul în astfel de circumstanţe.
Mi-am dat seama că niciunul dintre acei oameni nu putea face faţă realităţii mai bine decât mine. Moartea tatei, prin caracterul ei implacabil, îşi bătea joc de legile după care trăiau ei şi care spuneau că orice fapt poate fi interpretat şi orice sfârşit poate fi schimbat. Dickens rescrisese Marile speranţe doar pentru ca Pip să fie fericit. Nimeni nu putea rescrie însă cele întâmplate mie.
*
Ca atare, când l-am cunoscut pe Paul eram destul de sceptic. Îmi petrecusem ultimii doi ani de liceu forţându-mă să-mi impun anumite schimbări. Când simţeam dureri în picior, continuam să merg. Când instinctul îmi spunea să trec pe lângă o uşă fără să mă opresc – uşa de la sala de gimnastică, sau portiera maşinii unui prieten nou, sau uşa casei unei fete pe care începeam să o plac – mă forţam să mă opresc şi să ciocănesc şi, uneori, să mă las convins să intru. În Paul însă am întrezărit ceea ce aş fi putut să fiu.
Era scund, cu chipul palid sub claia de păr în neorânduială. Semăna mai degrabă cu un băiat decât cu un tânăr bărbat. Şiretul de la unul din pantofi era dezlegat. Ducea o carte în mână ca pe un mijloc de apărare. A pomenit de Hypnerotomachia de prima dată când s-a prezentat. Am simţit că îl cunoşteam deja mai bine decât aş fi vrut. M-a descoperit într-o cafenea în apropiere de campus, chiar când umbrele serii se lăsau peste un început de septembrie. Primul meu impuls a fost să îl ignor în acea seară şi să îl evit mereu după aceea.
Totul s-a schimbat însă atunci când el a zis ceva, chiar înainte ca eu să mă despart de el ca să mă duc la culcare.
— Cumva, a rostit Paul, simt că e şi tatăl meu.
Încă nu-i povestisem despre accident, iar ceea ce rostise era o greşeală cumplită.
— Nu ştii nimic despre el.
— Ba da. Am exemplare din toate lucrările lui.
— Ascultă-mă...
— Am găsit chiar disertaţia...
— Nu e o carte. Nu poţi pur şi simplu să-l citeşti.
Paul însă nu dădea semne că mă auzise.
— Roma lui Rafael, 1974. Ficino şi renaşterea lui Platon, 1979. Oamenii din Santa Croce, 1985.
Începuse să le numere pe degete.
— „Hypnerotomachia Poliphili şi hieroglifele lui Horapollo”, în Renaissance Quarterly din iunie 1987. „Doctorul lui Leonardo” în Journal of Medical History, 1989.
O cronologie fără nicio scăpare.
— „Pantalonarul”, în Journal of Interdisciplinary History, 1991.
— Ai uitat de articolul din BARS, am replicat.
Bulletin of the American Renaissance Society.
— Asta a fost în 1992.
— A fost în 1991.
Paul s-a încruntat.
— 1992 a fost primul an în care au acceptat articole de la cei care nu erau membri. Era al doilea an de liceu. Îţi aminteşti? În toamna aceea.
S-a lăsat tăcerea. Pentru o clipă a părut îngrijorat. Nu pentru că s-ar fi înşelat el, ci pentru că era posibil să mă fi înşelat eu.
— Poate că l-a scris în 1991, a admis Paul. Însă l-au publicat în 1992. La asta te refereai?
Am încuviinţat.
— Atunci a fost în 1991. Ai dreptate. A scos cartea pe care o ducea cu el. Şi apoi mai e asta.
O primă ediţie din Documentul Belladonna.
Se vedea că o cercetează cu respect.
— Cea mai bună operă a lui de până acum. Erai acolo când a găsit scrisoarea? Scrisoarea despre Colonna?
— Da.
— Mi-aş fi dorit să o pot vedea şi eu. Probabil că era uluitoare.
Am privit peste umărul lui, printr-o fereastră, la un zid maiîndepărtat. Frunzele copacilor erau roşii. Începuse să plouă.
— Era, am recunoscut eu.
Paul a clătinat din cap.
