— Ţi-a căutat cumva cineva printre cărţi? întreabă el.
— Ce?
— Fiindcă cineva a cotrobăit prin ale mele.
— Bill, se mai întâmplă.
— Prin lucrarea mea despre William Caxton? Prin microfilmul despre Aldus?
— Caxton e un personaj important, spune Paul.
Eu n-am auzit în viaţa mea de William Caxton.
— Prin documentul din 1877 despre el? continuă Bill. Se găseşte doar în Anexa Forrestal. Şi Scrisorile Sfintei Caterina ale lui Aldus ... Întorcându-se spre mine: nu este vorba, aşa cum se crede în general, de prima utilizare a literelor italice. Înapoi spre Paul: în afară de tine şi de mine, microfilmul a mai fost ultima dată vizionat de cineva în anii şaptezeci. Şaptezeci şi unu, şaptezeci şi doi. Şi cineva s-a uitat la el ieri. Chestiile astea nu ţi se întâmplă şi ţie?
Paul se încruntă.
— Ai vorbit cu Distribuţia?
— Distribuţia? Am discutat cu Rhoda Carter. Nu ştiu nimic.
Rhoda Carter, bibliotecar-şef la Firestone. Acolo unde se opresc cărţile.
— Nu ştiu, răspunde Paul, încercând să nu-l irite şi mai tare pe Bill. Probabil că nu e nimic. Eu nu mi-aş face griji în privinţa asta.
— Nu-mi fac. Nu mă tem. Dar uite cum stă treaba.
Bill îşi croieşte drum către capătul îndepărtat al încăperii, unde spaţiul dintre zid şi masă pare prea îngust ca să fie străbătut. El trece prin acel spaţiu fără nicio vorbă şi bate uşor în buzunarul vechii lui haine de piele.
— Primesc tot felul de apeluri telefonice. Ridic... clic. Ridic... clic. Mai întâi acasă, acum şi la birou. Bill clatină din cap. Nu contează. Să trecem la treabă. Am găsit ceva. Se uită nervos la Paul. Poate e ce-ţi trebuie, poate nu. Nu ştiu. Dar cred că te va ajuta să termini.
Din haină scoate ceva apropiat de dimensiunile unei cărămizi, învelit într-o pânză. Îl pune cu blândeţe pe masă şi începe să-l dezvelească. Este o trăsătură a lui Stein pe care am mai observat-o înainte, anume că mâinile lui tresar spasmodic înainte de a ţine o carte. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Pe măsură ce desface pânza, mişcările îi devin mai controlate. Înăuntru se vede o carte uzată, groasă cam de o sută de pagini. Miroase a ceva sărat.
— Din ce colecţie e? întreb eu, nevăzând niciun titlu pe cotor.
— Din nicio colecţie, răspunde el. Am luat-o din New York. De la un anticariat. Acolo am găsit-o.
Paul tace. Încet, întinde mâna după carte. Cotorul cărţii e crăpat şi strâns cu nojiţe de piele. Paginile sunt tăiate de mână. Poate că e vorba de o lucrare artizanală. O carte deţinută de unul dintre primii colonişti.
— Trebuie să fie veche de o sută de ani, zic eu, văzând că Stein nu oferă niciun fel de detalii. O sută şi cincizeci.
Pe chipul lui Stein apare o expresie de iritare, de parcă un câine tocmai i-ar fi ros covorul.
— Greşit, spune el. Greşit.
În clipa aia îmi trece prin minte că eu sunt câinele.
— Cinci sute de ani.
Îmi întorc privirea spre carte.
— E din Genova, continuă Bill, concentrându-se asupra lui Paul. Miroase-o.
Paul tace. Scoate un creion neascuţit din buzunar, îl întoarce cu fundul sus şi desface uşor coperta folosind capătul moale al gumei. Bill a marcat o pagină anume cu o panglică de mătase.
— Cu atenţie, zice Stein, întinzând mâinile peste carte. Unghiile lui sunt roase până la carne. Nu lăsa urme. Am împrumutat-o doar. Ezită. Trebuie s-o returnez după ce termin cu ea.
— De unde ai luat-o? întreabă Paul.
— De la librăria Argosy, repetă Bill. Din New York. E ceea ce-ţi trebuia, nu? Acum putem termina.
Paul nu pare să observe forma de plural a verbului folosit de Stein.
— Ce e? întreb eu.
— Este jurnalului şefului de port din Genova, răspunde Paul.
Vorbeşte cu voce joasă, în vreme ce privirea parcurge înscrisurile de pe fiecare pagină.
Sunt şocat.
— Jurnalul deţinut odată de Richard Curry?
Paul dă din cap. Cu treizeci de ani în urmă, Curry lucra la un vechi manuscris genovez despre care pretindea că are darul de a descifra Hypnerotomachia. La scurt timp după aceea i-a povestit lui Taft despre munca lui şi foarte curând după asta documentul i-a fost furat din apartament. Curry a insistat că Taft i l-a furat. Oricare ar fi fost adevărul, eu şi Paul am acceptat încă de la început ideea că acel document era pierdut pentru noi. Ne continuaserăm munca fără el. Acum, o dată cu apropierea finalizării tezei lui Paul, jurnalul se putea dovedi de nepreţuit.
— Richard mi-a spus că existau referinţe despre Francesco Colonna aici, afirmă Paul. Francesco aştepta sosirea unei nave în port. Şeful portului a consemnat intrări zilnice despre el şi oamenii lui. Unde stăteau, ce făceau.
— Ia-o pentru o zi, îl întrerupe Bill. Se ridică şi porneşte către uşă. Fă o copie dacă e nevoie. O copie de mână. Orice te ajută să-ţi termini treaba. Dar am nevoie de ea înapoi.
Paul îşi pierde concentrarea.
— Pleci?
— Trebuie.
— Te vedem la discursul lui Vincent?
— Discurs? Stein se opreşte. Nu, nu pot.
Devin eu însumi nervos când văd cât de tensionat e el.
— Voi fi în biroul meu, continuă Stein, înfăşurându-şi un fular roşu în jurul gâtului. Aminteşte-ţi că am nevoie de ea înapoi.
— Desigur, replică Paul, trăgând cărţulia mai aproape de el. O voi parcurge la noapte. Pot să-mi fac însemnări.
— Şi nu-i spune lui Vincent, adaugă Stein, ridicându-şi fermoarul hainei de piele. Rămâne între noi.
— Ţi-o aduc înapoi mâine, promite Paul. Termenul meu limită este la noapte.
