— Cum naiba să intru în sală? se repede el la Gil. Voi, idioţilor, aţi pus o fată la intrare, iar ea nu vrea să mă lase înăuntru.
Gil deschide uşa pentru noi toţi. Prin „idioţi” înţelege că Charlie se referă la membrii Ivy. În calitate de copreşedinţi ai celei mai mari congregaţii creştine din campus, trei fete în anul patru de la club coordonează ceremoniile de Paşte.
— Ia-o mai blând, zice Gil. Au crezut că cei de la Cottage încearcă să facă un soi de farsă. Şi încearcă să înăbuşe din faşă orice tentativă.
Charlie se apucă sugestiv de o parte importantă a corpului.
— Zău? Păi atunci mai bine ar îngropa asta din faşă.
— Minunat, exclam eu, îndreptându-mă spre amfiteatru. Pantofii îmi sunt uzi leoarcă. Putem intra, vă rog?
La intrare, o fată de anul doi cu păr blond-platinat şi un bronz de schioare stă în spatele unei mese lungi, deja clătinând din cap. Însă când Gil ajunge în spatele nostru, în capul scărilor, totul se schimbă.
Fata se uită sfioasă la Charlie.
— Nu ştiam că eşti cu Gil... începe ea.
Din interior aud vocea profesorului Henderson de la catedra de literatură comparată, care îl prezintă pe Taft publicului.
— Las-o baltă, i-o retează Charlie, trecând de masă şi pornind spre intrarea în amfiteatru.
Noi, ceilalţi, îl urmăm.
Amfiteatrul e plin ochi. De-a lungul pereţilor şi în spatele sălii, lângă intrare, cei care nu au găsit un loc stau în picioare. O zăresc pe Katie într-un rând din spate, alături de alte fete de la Ivy, dar, înainte de a reuşi să-i atrag atenţia, Gil mă împinge în faţă, căutând un loc unde să stăm toţi patru. Îşi pune un deget în dreptul buzelor şi arată spre scenă. Taft se îndreaptă spre podium.
*
Discursul din Vinerea Mare este o tradiţie adânc înrădăcinată la Princeton. Este prima dintre cele trei festivităţi pascale care au devenit repere fixe în vieţile sociale ale multor studenţi, creştini şi necreştini deopotrivă. Legenda spune că evenimentul a fost introdus în primăvara lui 1758 de Jonathan Edwards, teribilul om al bisericii din New England care a devenit al treilea preşedinte al colegiului Princeton. Edwards le-a oferit studenţilor o predică în noaptea Vinerei Mari, după care a dat o masă în seara de sâmbătă şi apoi i-a dus la slujbă în noaptea de înviere. Cumva aceste ritualuri s-au păstrat de atunci şi până în prezent, profitând de imunitatea faţă de timp şi de soarta pe care colegiul o conferă tuturor lucrurilor, la fel cum o groapă veche cu smoală, rămasă descoperită, continuă să omoare tot ce cade în ea din greşeală.
Aşa cum se mai întâmplă de multe ori, una dintre victimele acestei gropi cu smoală a fost chiar Jonathan Edwards. La scurt timp după sosirea la Princeton, lui Edwards i s-a administrat un vaccin puternic împotriva vărsatului de vânt, în urma căruia bătrânul a decedat în mai puţin de trei luni. Neluând în seamă faptul că omul era probabil prea slăbit ca să inventeze asemenea ceremonii, oficialităţile colegiului au recreat toate cele trei sărbători, an după an, în ceea ce se numeşte în mod eufemistic „un context modern”.
Bănuiesc că Jonathan Edwards n-a fost niciodată un mare admirator al eufemismelor sau al contextelor moderne. Luând în consideraţie faptul că metafora lui celebră pentru viaţa oamenilor se lega de un păianjen care se bălăngăne deasupra genunilor iadului, atârnat acolo de un Dumnezeu plin de ură, probabil că bătrânul se răsuceşte în mormânt în fiecare primăvară. Predica din Vinerea Mare nu este acum decât un discurs ţinut de un membru al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste. În cadrul discursului, singurul lucru menţionat mai rar decât Dumnezeu este iadul. Cina iniţială cu motiv religios, a cărei concepţie fusese probabil de austeritate şi de inspiraţie calvinistă, este acum un banchet în cea mai frumoasă dintre sufrageriile studenţilor din anii inferiori. Iar slujba de la miezul nopţii, care mai mult ca sigur făcea să tremure pereţii bisericii pe vremuri, este acum o celebrare a credinţei lipsite de ceremonie, unde nici măcar ateii sau agnosticii nu se pot simţi nelalocul lor. Poate că acesta este motivul pentru care studenţii de toate orientările religioase participă la ceremoniile de Paşte, fiecare dintr-un motiv diferit, şi toţi pleacă de acolo fericiţi, cu speranţele confirmate şi orgoliile intacte.
Taft stă pe podium, gras şi neîngrijit ca de obicei. Văzându-l, mă gândesc la Procust, tâlharul mitologic, care îşi tortura victimele întinzându-le membrele pe un pat, dacă victimele erau prea scunde, sau ciopârţindu-le dacă erau prea înalte. De fiecare dată când mă uit la Taft, mă gândesc cât de prost e construit, cum capul îi este prea mare şi burta prea rotundă, cum îi atârnă grăsimea de braţe, ca şi cum carnea i-ar fi fost trasă de pe oase. Cu toate astea, silueta lui are un aer de cântăreţ de operă atunci când urcă pe scenă. În cămaşa lui albă şi mototolită şi cu haina lui de tweed ponosită, Taft îşi depăşeşte în importanţă apariţia materială şi devine doar o minte care se adresează semenilor ei umani. Profesorul Henderson păşeşte către el, încercând să potrivească microfonul, iar Taft rămâne nemişcat, ca un crocodil ai cărui dinţi sunt curăţaţi de o pasăre. Acesta este uriaşul din vârful vrejului de fasole sădit de Paul. Amintindu-mi de povestea cu Epp Lang şi câinele, simt cum mă cuprinde iarăşi revolta.
Până când găsim un loc în spatele amfiteatrului, Taft şi-a început discursul şi deja a deviat de la obişnuita direcţie a unui discurs din Vinerea Mare. S-a apucat să ne prezinte ceva pe ecranul mare de proiecţie, pe care apar o serie de imagini, fiecare mai îngrozitoare decât precedenta. Sfinţi torturaţi. Martiri măcelăriţi. Taft spune că e mai uşor să renunţi la credinţă decât la viaţă, dar credinţa e mai greu de căpătat. A adus cu el şi exemple ca să-şi ilustreze predica.
— Sfântul Denis, spune el, cu vocea bubuind în difuzoarele montate undeva sus, a fost martirizat prin decapitare. Conform legendei, leşul lui a înviat şi a luat şi capul cu el.
Deasupra, pe ecran, se vede o pictură cu un om legat la ochi, cu capul pe o piatră. Călăul ridică un topor imens.
— Sfântul Quentin, continuă el, trecând la imaginea următoare. Pictat de Jacob Jordaens, în 1650. A fost tras pe roată, apoi biciuit. S-a rugat la Dumnezeu pentru tărie şi putere şi a supravieţuit, dar ulterior a fost trimis în judecată pentru vrăjitorie. A fost tras pe roată şi bătut, iar carnea i-a fost străpunsă cu sârme de fier de la umeri până la coapse. În degete i-au fost înfipte cuie de fier, ca şi în ţeastă şi în trup. În cele din urmă a fost decapitat.
Neînţelegând sensul acestei expuneri, sau poate neimpresionat după ororile pe care le vede de obicei în timpul lucrului pe ambulanţă, Charlie se întoarce spre mine.
— Aşadar, ce voia Stein? mă întreabă el în şoaptă.
Pe ecran apare imaginea întunecată a unui bărbat, complet dezbrăcat cu excepţia unei cârpe în jurul şoldurilor, care e obligat să se întindă pe o suprafaţă de metal. Sub el este aprins un foc.
— Sfântul Laurenţiu, continuă Taft, suficient de familiarizat cu detaliile grafice ca să nu se mai uite înspre ele. Martirizat în anul 258. Ars de viu pe un pat de fier.
— A găsit o carte de care are nevoie Paul pentru teza lui, îi răspund eu, tot în şoaptă.
Charlie arată spre legătura din mâna lui Paul.
— Trebuie să fie ceva important, remarcă el.
M-aş fi aşteptat la o nuanţă dură în cuvintele lui, ca un ecou al modului în care Stein ne-a retezat jocul, dar Charlie rosteşte vorbele cu respect. El şi Gil continuă să pronunţe greşit Hypnerotomachia de cinci ori din zece încercări, dar cel puţin Charlie îşi poate da seama cât de mult a muncit Paul şi cât de mult înseamnă această cercetare pentru el.
Taft apasă un buton în spatele proiectorului şi pe ecran apare o imagine şi mai ciudată. Un bărbat zace pe o tăblie de lemn, cu o gaură în partea laterală a abdomenului. Din gaură, o sfoară este încet răsucită pe o ţepuşă de doi oameni care flanchează victima.
— Sfântul Erasmus, spune Taft, cunoscut şi ca Elmo. A fost torturat de împăratul Diocleţian. A supravieţuit bătăilor cu bice şi bâte. A trăit după ce a fost rostogolit prin smoală şi i s-a dat foc. A scăpat din închisoarea în care fusese aruncat. A fost recapturat şi forţat să se aşeze pe un scaun de fier încins. În cele din urmă a fost ucis prin deschiderea stomacului şi răsucirea intestinelor în jurul unui tambur.
Gil se întoarce spre mine.
— Chestia asta este clar diferită.
Un chip din rândul din spate se întoarce pentru a ne admonesta, dar pare că se răzgândeşte după ce privirea îi cade asupra lui Charlie.
— Inspectorii nici n-au vrut să audă de povestea mea legată de stor, îi şopteşte Charlie lui Gil, încă dornic de conversaţie.
Gil se întoarce spre scenă, nevrând să reînvie subiectul.
— Sfântul Petru, continuă Taft, pictat de Michelangelo, în jurul anului 1550. Petru a fost martirizat sub domnia lui Nero, fiind crucificat cu capul în jos la cererea lui. Se socotea nevrednic să fie crucificat la fel ca Hristos.
Pe scenă, profesorul Henderson dă semne de iritare şi îşi ciupeşte nervos un punct de pe o mânecă a cămăşii. Fără niciun fel de conexiune logică între imaginile care se succedă, prezentarea lui Taft începe să semene mai puţin cu un discurs şi mai mult cu un spectacol de voyeurism al unui sadic. Rumoarea obişnuită a conversaţiilor din amfiteatru în Vinerea Mare s-a transformat într-o tăcere încremenită.
— Hei, spune Gil, bătându-l uşor pe Paul pe mânecă, Taft vorbeşte mereu despre astfel de lucruri?
Paul aprobă în tăcere.
— E cam ţicnit, nu-i aşa? şopteşte Charlie.
Stând atâta vreme departe de preocupările academice ale lui Paul, cei doi observă asemenea scene pentru prima dată în viaţa lor.
Paul dă iarăşi tăcut din cap.
— Şi acum ajungem, continuă Taft, la Renaştere. Perioada unui om care a îmbrăţişat limbajul violenţei pe care am încercat să-l dezvălui aici. Ce vreau eu să împărtăşesc cu voi aici, în seara asta, nu este povestea măsluită de el prin moarte, ci o parte din povestea misterioasă pe care el a creat-o în timpul vieţii. Omul era un aristocrat din Roma, pe nume Francesco Colonna. A scris una dintre cele mai rare cărţi care au văzut lumina tiparului: Hypnerotomachia Poliphili.
Privirea lui Paul este fixată pe Taft, iar pupilele i se văd imense în întuneric.
— Din Roma? şoptesc eu.
Paul se uită la mine, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Înainte de a-mi răspunde însă, la intrarea din spatele nostru se aude agitaţie. Un schimb violent şi dur de replici a izbucnit între fata de la uşă şi un individ masiv, aflat încă în obscuritate. Vocile lor răsună în încăpere.
Spre surprinderea mea, când individul apare la lumină, îl recunosc imediat.
CAPITOLUL 10
