— Mănâncă, îl îndemn eu, abia atingându-mă de mâncare.
În spatele nostru, focul trosneşte. În colţ se vede o deschidere în perete, de mărimea unei servante mari – este intrarea în tunele, cea pe care o preferă Paul.
— Nu-mi vine să cred că mai suporţi să te târăşti pe acolo.
Paul îşi lasă jos furculiţa.
— E mai bine decât să am de-a face cu cei de sus.
— De aici seamănă cu o temniţă.
— Înainte nu te deranja.
Simt declanşarea unei vechi dispute. Paul se şterge repede la gură cu un şerveţel.
— Las-o baltă, spune tot el, aşezând jurnalul pe masă între noi. Asta e ceea ce contează acum. Bate uşor coperta cu două degete, apoi împinge cărţulia spre mine. Avem ocazia de a termina ce am început. Richard crede că asta ar putea fi cheia.
— Poate că ar trebui să i-l arăţi lui Taft, îi răspund ştergând o pată de pe birou.
Paul rămâne cu gura căscată.
— Vincent crede că tot ce am descoperit cu tine n-are nicio valoare. Insistă să-i dau rapoarte de două ori pe săptămână despre progresele mele, doar ca să-i demonstrez că n-am renunţat. Am obosit să mă duc la institut de fiecare dată când am nevoie de ajutorul lui şi să-l aud că ceea ce fac e cercetare colaterală.
— Colaterală?
— Şi m-a ameninţat că va informa conducerea departamentului că trag de timp.
— După tot ce am descoperit?
— Nu contează, replică Paul. Nu-mi pasă ce crede Vincent. Bate din nou cu degetele în jurnal. Vreau să termin.
— Dar termenul tău limită e mâine.
— Am făcut mai multe împreună în trei luni decât am reuşit eu singur în trei ani. Ce mai contează o noapte? Apoi adaugă printre dinţi: în plus, nu termenul limită contează.
Sunt surprins să-l aud spunând asta, dar respingerea venită din partea lui Taft mă doare. Probabil că Paul ştia de asta. Sunt mult mai mândru de munca depusă cu Hypnerotomachia decât de toată munca depusă cu teza mea.
— Taft a înnebunit de tot, îi spun. Nimeni nu a descoperit mai multe despre cartea asta decât tine. De ce n-ai cerut schimbarea îndrumătorului?
Mâinile lui Paul încep să fărâmiţeze pâinea în bucăţele mici, pe care apoi le freacă între degete, formând biluţe.
— M-am întrebat şi eu acelaşi lucru, spune el, uitându-se în altă parte. Ştii de câte ori mi s-a lăudat că a distrus cariera academică a „unor idioţi” cu părerile sale critice sau a ideilor nefavorabile? Nu l-a menţionat niciodată pe tatăl tău, dar a fost vorba de alţii. Ţi-l aminteşti pe profesorul de literatură Macintyre? Îţi aminteşti cartea lui despre Odă la o urnă grecească a lui Keats?
Încuviinţez din cap. Taft a scris atunci un articol despre calitatea în scădere a programelor şcolare de la instituţiile importante de învăţământ superior, folosind cartea lui Macintyre ca prim exemplu. În trei paragrafe, Taft identifica mai multe erori faptice, atribuiri greşite şi scăpări decât descoperiseră două duzini de alţi cercetători în cărţile lor. Critica implicită a lui Taft era îndreptată, se pare, împotriva recenzenţilor lucrării, dar Macintyre devenise obiectul batjocurii generale, astfel că universitatea îl eliberase din atribuţiile sale din cadrul departamentului cu prima ocazie. Ulterior, Taft a recunoscut că voise doar să se răzbune pe tatăl lui Macintyre, un istoric al Renaşterii care făcuse o critică ambiguă uneia dintre cărţile lui Taft.
— Vincent mi-a spus o poveste odată, continuă Paul, cu vocea mai coborâtă. Despre un puşti pe care îl ştia, pe nume Rodge Lang. Puştii de la şcoală îi spuneau Epp. Într-o zi, un câine vagabond l-a urmărit pe Epp pe drumul de la şcoală spre casă. Epp a luat-o la fugă, dar câinele s-a ţinut după el. Epp i-a aruncat o parte din prânzul lui, dar câinele nu voia deloc să-l lase în pace. În cele din urmă a încercat să sperie animalul cu un băţ, dar acesta a continuat să-l urmărească. După câţiva kilometri, Epp a început să-şi pună întrebări. L-a condus pe câine printr-un pâlc de măceşi. Câinele l-a urmat. A aruncat cu o piatră în animal dar acesta nu s-a dat niciun pas înapoi. În cele din urmă, Epp l-a lovit cu piciorul. Câinele n-a fugit. Epp l-a lovit iar, şi iar. Câinele nu s-a mişcat. Epp l-a lovit până când animalul a murit. Atunci l-a luat în braţe, l-a dus la copacul lui favorit şi l-a îngropat acolo.
Sunt prea şocat ca să-i răspund.
— Care naiba-i morala unei asemenea poveşti?
— După spusele lui Vincent, abia aşa a aflat Epp că a găsit un câine credincios.
Între noi se lasă tăcerea.
— Asta înţelegea oare Taft prin glumă?
Paul clatină din cap.
— Vincent mi-a spus o mulţime de poveşti despre Epp. Toate sunt ca asta.
— Iisuse. De ce?
— Cred că trebuie să fie un soi de parabole.
— Parabole inventate de el?
— Habar n-am. Paul ezită. Însă Rodge Epp Lang este şi o anagramă. O rearanjare a literelor din doppelganger3.
Simt că îmi vine rău.
— Şi tu crezi că Taft a făcut chestiile alea?
— Câinelui? Cine ştie? Poate că da. Însă el voia să scoată în evidenţă faptul că noi avem acelaşi gen de relaţie. În care eu sunt câinele.
— Şi atunci de ce dracu’ mai lucrezi cu el?
Paul începe să se joace iarăşi cu pâinea.
