— Pune-ţi mâinile în şolduri, a repetat vocea, mai tare.
M-am conformat.
Pentru câteva clipe s-a lăsat tăcerea. Am căutat să-l zăresc pe poliţist în întuneric, dar n-am putut vedea nimic.
Următorul sunet pe care l-am auzit a fost un hohot de râs.
— Şi acum mişcă-te, iubito. Dansează!
Silueta care s-a ivit din beznă era cea a unui student. Individul a râs din nou, apoi s-a apropiat cu mişcări de rumba. Avea o înălţime undeva între înălţimea mea şi cea a lui Charlie, iar părul negru îi cădea pe faţă. Bluzonul negru îi acoperea o cămaşă albă apretată, cu prea mulţi nasturi desfăcuţi.
Charlie şi Paul au ieşit îngrijoraţi din clădirea din spatele meu, cu mâinile goale.
Tânărul s-a dus la ei, zâmbind.
— Aşadar, e adevărat? a întrebat el.
— Ce anume? a mârâit Charlie, uitându-se urât la mine.
Tânărul a arătat spre clopotniţă.
— Limba. Chiar au scos-o de acolo?
Charlie n-a spus nimic, dar Paul a încuviinţat tăcut, încă pătruns de spiritul de aventură.
Noul nostru prieten s-a gândit câteva secunde.
— Dar aţi ajuns acolo sus?
Am început să-mi dau seama unde voia să ajungă.
— Păi nu puteţi pleca pur şi simplu.
În ochi i se citeau intenţiile răutăcioase. Charlie începea să-l placă tot mai mult. Nu peste mult timp m-am trezit înapoi în postul de veghe, păzind uşa dinspre est, în vreme ce ei trei au dispărut în clădire.
Cincisprezece minute mai târziu, când s-au întors, niciunul nu mai purta pantaloni.
— Ce faceţi? m-am minunat eu.
Au venit spre mine, braţ la braţ, executând nişte mişcări uşoare de dans în boxeri. Privind spre cupolă, am zărit şase craci de pantaloni fluturând prinşi de giruetă.
Am îngăimat că trebuie să mergem acasă, dar ei s-au uitat unul la altul şi m-au huiduit. Străinul a insistat că trebuie să mergem la unul dintre cluburi pentru a sărbători. Spunea că sosise momentul câtorva toasturi la Ivy, ştiind prea bine că, la acea oră, pantalonii pe Prospect Avenue erau doar opţionali.
În vreme ce ne îndreptam aşadar spre Ivy, către est, noul nostru prieten ne-a spus poveşti despre şotiile făcute de el în liceu: vopsirea piscinei în roşu pentru Ziua de Sfântul Valentin; eliberarea de gândaci la ora de engleză când bobocii citeau din Kafka; scandalizarea celor din departamentul de teatru prin umflarea unui penis gigantic deasupra acoperişului teatrului în seara de debut cu Titus Andronicus. Am recunoscut că eram impresionat. Am descoperit ulterior că şi el era boboc. Afirma că absolvise liceul din Exeter şi că se numea Preston Gilmore Rankin.
— Dar, a adăugat el, aşa cum îmi amintesc până în ziua de astăzi, voi îmi puteţi spune Gil.
Gil se deosebea de noi, bineînţeles. Privind retrospectiv, cred că a ajuns la Princeton atât de obişnuit cu îndestularea de la Exeter, încât bogăţia şi distincţia deveniseră aspecte invizibile pentru el. Singurul element important în ochii lui era caracterul şi poate de aceea, în cursul primului nostru semestru, Gil s-a simţit imediat atras de Charlie, iar prin Charlie, de noi. Farmecul lui personal reuşea întotdeauna să anuleze diferenţele, iar eu nu m-am putut împiedica să nu simt că Gil avea să joace un rol extrem de important pentru noi.
La mese şi la petreceri, Gil rezerva întotdeauna un loc pentru noi. În vreme ce Paul şi Charlie au hotărât repede că ideile lui Gil despre viaţa socială prea nu semănau cu ale lor, eu am descoperit că îmi plăcea compania lui Gil cel mai mult atunci când şedeam la o masă sau ne înghesuiam la un bar în anticamera clubului Ivy, indiferent dacă eram singuri sau însoţiţi de prieteni. Dacă Paul se simţea ca acasă într-o sală de curs sau cu o carte în mână, iar Charlie se simţea acasă într-o ambulanţă, atunci Gil se simţea acasă ori de câte ori avea loc o conversaţie, fără să-i pese de ce spune restul lumii. Multe dintre cele mai bune nopţi de care îmi amintesc le-am petrecut la Princeton cu el.
Către sfârşitul primăverii anului doi, venise vremea şi pentru noi să ne alegem cluburile – şi pentru cluburi să-şi aleagă membrii. Cele mai multe cluburi instauraseră un soi de sistem de loterie ca să îşi facă selecţia: candidaţii îşi depuneau numele pe o listă deschisă şi noua secţiune a clubului era aleasă la întâmplare. Câteva cluburi însă menţinuseră vechiul sistem, cunoscut sub numele de „sfada”. Această „sfadă” aminteşte de competiţiile pentru intrarea într-o fraternitate, prin aceea că acest sistem permite selectarea membrilor unui club mai degrabă pe baza meritelor decât a şanselor. Şi, la fel ca în cazul fraternităţilor, definiţiile folosite de ei pentru „merite” nu prea seamănă cu cele găsite, de pildă, într-un dicţionar. Eu şi Charlie ne-am înscris numele la loteria de la Cloister Inn, unde păreau să se adune prietenii noştri comuni. Gil a ales, bineînţeles, sistemul „sfadă”. Iar Paul, aflat sub influenţa lui Richard Curry, un vechi membru Ivy, a lăsat orice prudenţă deoparte şi a ales şi el „sfada”.
Privit din exterior, Gil era perfect croit pentru Ivy. Îndeplinea toate criteriile posibile de admitere, de la faptul că era fiul unui membru al unor cluburi de vază, până la faptul că el însuşi era membru al celor mai înalte cercuri sociale din campus. Era chipeş fără să facă niciun efort deosebit pentru asta – căci întotdeauna se purta cu fineţe şi niciodată nu avea toane – putea fi tăios, dar într-un mod elegant, era sclipitor fără a lăsa impresia de tocilar. Iar faptul că tatăl lui era un agent de bursă cu avere, care îi oferea unicului său fiu alocaţii mai mult decât generoase, nu făcea decât să sporească aceste şanse de admitere. Ca atare, nu a surprins pe nimeni faptul că a fost admis în Ivy în acea primăvară, după cum nu a surprins pe nimeni nici faptul că a fost ales preşedintele clubului un an mai târziu.
Cât despre acceptarea lui Paul în Ivy, ea s-a produs în urma unui proces cu o logică total diferită. La această admitere a contribuit susţinerea lui Gil şi, de la distanţă, cea a lui Richard Curry, ambii nişte ajutoare preţioase fără de care cazul lui Paul ar fi fost lipsit de orice şansă. Dar succesul lui nu s-a datorat numai acestor relaţii importante. În acea vreme, Paul era deja recunoscut ca unul dintre studenţii excepţionali din anul nostru. Spre deosebire de şoarecii de bibliotecă, indivizi care nu se aventurau niciodată în afara clădirii Firestone, Paul era condus de o curiozitate care îl transforma într-un personaj cu care îţi făcea o adevărată plăcere să te întâlneşti şi să discuţi. Studenţii mai mari de la Ivy păreau să descopere ceva cu adevărat fermecător în acest elev de anul doi, care nu avea niciun fel de talent de a trage sforile, dar care se referea la autori morţi de multă vreme folosind prenumele lor şi părea să-i cunoască extrem de bine şi de detaliat. Când Paul a fost acceptat, nici măcar el nu a fost surprins. În acea noapte de admitere, când s-a întors ud din cap până în picioare de şampania sărbătoririi, am crezut că şi-a găsit în sfârşit un nou cămin.
De fapt, pentru o vreme, eu şi Charlie am fost îngrijoraţi că magnetismul clubului Ivy i-ar fi putut îndepărta pe cei doi de noi. Iar din acest punct de vedere nu ne-a fost de niciun folos faptul că, între timp, Richard Curry ajunsese să aibă o importanţă covârşitoare în viaţa lui Paul. Cei doi se cunoscuseră în prima parte a anului întâi, când am fost de acord să iau masa cu Richard în cursul uneia dintre rarele mele vizite în New York. Interesul pe care acest om mi-l arătase după moartea tatei mi se păruse întotdeauna bizar şi un lucru egoist – nu ştiam niciodată care din noi era surogatul, tatăl fără copii sau orfanul fără tată – aşa că l-am rugat pe Paul să ni se alăture la cină, sperând să-l folosesc pe el pe post de tampon. Lucrurile au mers mai bine decât intenţionasem eu. Conexiunea dintre ei s-a realizat aproape instantaneu: Curry a întrezărit imediat în Paul realizarea viziunii sale despre potenţialul meu personal, viziune pe care el pretindea că şi tatăl meu o împărtăşise. Interesul lui Paul în Hypnerotomachia răscolea în Curry amintiri din epoca de glorie când lucrase la carte cu tata şi cu Vincent Taft. După mai puţin de un semestru, Curry s-a oferit să-l trimită pe Paul în Italia pentru a-şi petrece vacanţa de vară pentru documentare. Pe atunci, sprijinul susţinut de Curry lui Paul începuse să mă îngrijoreze.
Dar dacă eu şi Charlie ne temeam că pierdem doi buni prieteni, temerile noastre s-au spulberat destul de curând. La sfârşitul celui de-al treilea an, Gil a propus ca toţi să locuim împreună în anul patru, o decizie care însemna că el era dispus să renunţe la camera sa de preşedinte de la Ivy ca să fie colegul nostru de cameră în campus. Paul a fost imediat de acord. Ca atare, după ce am obţinut o repartizare mediocră la loteria camerelor, ne-am trezit cazaţi într-o clădire din capătul de nord al clădirii Dod. Charlie susţinea că un apartament la etajul patru ne-ar fi determinat să mai facem şi ceva exerciţii fizice, dar până la urmă au prevalat bunul-simţ şi comoditatea, aşa că apartamentul de la parter, bine mobilat graţie lui Gil, ne-a devenit cămin pentru ultimul an la Princeton.
*
Acum, în vreme ce eu, Gil şi Paul şi ajungem în curtea dintre capela universităţii şi amfiteatrul mare, suntem întâmpinaţi de o privelişte ciudată. Mai mult de o duzină de corturi au fost montate în ninsoare, sub fiecare dintre ele fiind întinsă o masă pe care se serveşte mâncare. Îmi dau imediat seama ce înseamnă asta, dar nu-mi vine să cred. Organizatorii cursului vor să servească mâncare şi băutură afară.
Exact ca la o petrecere câmpenească înaintea unui uragan neaşteptat, mesele sunt complet pustii. Pământul de sub ele este plin de noroi şi de smocuri de iarbă. Zăpada se furişează pe la colţuri, iar în vântul puternic feţele de masă flutură turbate, ancorate cu vase mari şi grele care în curând vor fi pline de ciocolată fierbinte sau cafea şi de platouri cu prăjiturele şi pateuri învelite în plastic. În curtea tăcută imaginea are un aer straniu, ca de oraş aflat în plină mişcare, devastat de o calamitate, un soi de punere în scenă a dezastrului de la Pompei.
— Aşa ceva e incredibil, spune Gil în vreme ce parchează maşina.
Ieşim din vehicul şi Gil pleacă spre amfiteatru, oprindu-se ca să scuture puţin pilonii de sprijin ai celui mai apropiat cort. Întreaga structură tremură.
— Stai să vezi ce va face Charlie când vede asta.
Ca la comandă, Charlie se iveşte în uşa amfiteatrului. Dintr-un motiv oarecare, se pregăteşte să plece.
— Hei, Chuck, îl strig eu apropiindu-ne de el şi arătând înspre curte. Ce zici de toate astea?
Însă Charlie are alte preocupări.
