— Am luat o decizie. Să rămân alături de Vincent era singura cale prin care îmi puteam termina teza. Îţi spun, Tom, sunt convins că povestea asta e mult mai importantă decât am crezut noi. Suntem foarte aproape de cripta lui Francesco. Nimeni nu a mai făcut o asemenea descoperire de ani de zile. Iar după tatăl tău, nimeni nu s-a mai ocupat atât de mult de Hypnerotomachia ca Vincent. Aveam nevoie de el.
Paul aruncă apoi coaja pe farfurie.
— Iar el ştia asta.
În uşă se iveşte Gil.
— Eu am terminat sus, ne spune, ca şi cum l-am fi aşteptat să termine. Putem pleca acum.
Paul pare bucuros să termine conversaţia. Comportamentul lui Taft este un reproş la adresa lui. Mă ridic şi încep să strâng farfuriile.
— Nu-ţi face griji pentru ele, îmi face semn Gil. O să trimită ei pe cineva jos.
Paul îşi şterge mâinile una de alta. Bucăţi de pâine i s-au lipit de palme şi le desprinde ca pe nişte fâşii de piele moartă. Ne luăm amândoi după Gil, îndreptându-ne spre ieşire.
*
Ninsoarea e şi mai intensă ca înainte, iar zăpada e atât de groasă, încât am impresia că văd lumea printre şiruri nesfârşite de petice albe. În vreme ce Gil manevrează Saab-ul spre vest, apropiindu-se de amfiteatru, mă uit în oglinda retrovizoare la Paul, întrebându-mă de cât timp ţinea în el tot ce îmi povestise. Trecem în viteză pe lângă stâlpii de iluminat şi preţ de câteva secunde la intervale repetate de timp nu îl văd deloc. Chipul lui e doar o umbră.
De fapt, Paul a avut întotdeauna secrete faţă de noi. Ani de zile a ascuns adevărul despre copilăria lui, detaliile despre coşmarul trăit de el la şcoala parohială. Şi acum ascunsese adevărul relaţiei sale cu Taft. Oricât am fi noi de apropiaţi, acum s-a creat între noi o anumită distanţă, un sentiment că, deşi avem multe în comun, nu a sosit încă vremea ca toate barierele dintre noi să cadă. Leonardo scria că un pictor ar trebui să-şi înceapă fiecare pânză nouă vopsind-o complet în negru, deoarece toate lucrurile din natură sunt întunecate şi nu-şi dezvăluie coloritul decât atunci când sunt expuse la lumină. Cei mai mulţi pictori procedează exact pe dos, începând cu vopsirea pânzei în alb şi adăugând umbre abia la sfârşit. Însă Paul, care îl cunoaşte pe Leonardo atât de bine încât ai crede că bătrânul a dormit alături pe salteaua de jos din camera noastră, înţelege exact însemnătatea începutului cu umbre. Singurele lucruri pe care oamenii le pot afla vreodată despre tine sunt cele pe care îi laşi tu să le vadă.
Poate că n-aş fi conştientizat asta atât de bine dacă nu s-ar fi petrecut un lucru interesant în campus cu doar câţiva ani înainte de sosirea noastră, un lucru care ne-a atras atenţia mie şi lui Paul. Un hoţ de biciclete de douăzeci şi nouă de ani pe nume James Hogue a intrat în Princeton susţinând că e altcineva, mai precis un ajutor de fermier din Utah în vârstă de optsprezece ani. Hogue pretindea că studiase de unul singur Platon sub stele şi că se antrenase să alerge un kilometru şi jumătate în puţin peste patru minute. Când echipa de atletism l-a adus în campus pentru o probă, el a declarat că era pentru prima dată în decurs de zece ani când dormea sub un acoperiş. Biroul de admitere a fost atât de mişcat de declaraţie, că l-a acceptat pe loc. Când a rămas repetent un an, nimeni nu i-a luat-o în nume de rău. Hogue a declarat că a avut grijă de mama lui bolnavă, aflată în Elveţia; de fapt, el făcuse închisoare timp de şase luni.
Înşelătoria era interesantă fiindcă, în vreme ce jumătate se baza pe o minciună sfruntată, cealaltă jumătate era mai mult sau mai puţin adevărată. Hogue era un alergător de primă clasă şi timp de doi ani a fost la Princeton vedeta echipei de atletism. Era o vedetă şi în clasa lui, fiind prezent la multe cursuri, lucru de care eu n-aş fi fost niciodată capabil, şi luând numai note maxime. Era atât de fermecător, încât Ivy l-a testat ca să devină membru în primăvara anului doi. A fost mare păcat că această carieră a lui s-a sfârşit aşa cum s-a sfârşit.
Printr-o pură întâmplare, un spectator de la o cursă de atletism l-a recunoscut din viaţa lui anterioară. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune, colegiul a lansat o anchetă şi l-a arestat în mijlocul unei ore de laborator. A fost dat în judecată şi Hogue s-a recunoscut vinovat de înşelăciune. În câteva luni s-a trezit din nou aruncat în închisoare, unde treptat a devenit iarăşi un necunoscut.
Pentru mine, povestea lui Hogue fusese evenimentul acelei veri. Singurul eveniment care a rivalizat cu el a fost descoperirea că revista Playboy publicase un pictorial cu „Femeile de la Ivy” în primăvara anterioară. Pentru Paul însă, povestea însemna mult mai mult. El, care insistase mereu să-şi condimenteze viaţa cu elemente de ficţiune, pretinzând că mâncase bine când, de fapt, nu mâncase nimic sau pretinzând că nu vrea să-şi cumpere un computer deoarece nu-i place să folosească aşa ceva, era exact genul de om care se simţea hărţuit de adevăr. Unul dintre puţinele avantaje ale originilor obscure, o caracteristică împărtăşită atât de Paul, cât şi de Hogue, este libertatea de a te reinventa. De fapt, cu cât am ajuns să-l cunosc mai bine pe Paul, cu atât am priceput mai bine că era mai puţin vorba de libertate cât de obligaţie.
Cu toate astea, văzând ce s-a întâmplat cu Hogue, Paul a trebuit să reconsidere amplasarea liniei subţiri dintre propria reinventare şi păcălirea tuturor. Începând cu ziua în care sosise la Princeton, a păşit cu prudenţă de-a lungul acestei linii, mai degrabă păstrând secrete decât spunând minciuni. Când mă gândesc la asta mă cuprinde o veche spaimă. Înţelegând modul în care Hypnerotomachia îl captivase, tata a comparat odată cartea cu o relaţie de dragoste cu o femeie. „Te face să minţi, mi-a spus el, ba chiar să te minţi pe tine însuţi.” E posibil ca teza lui Paul să fie tocmai o asemenea minciună. După patru ani petrecuţi alături de Taft, Paul s-a dat peste cap pentru carte, a renunţat să mai doarmă pierzându-şi somnul pentru carte, iar în schimbul tuturor acestor sacrificii cartea i-a adus foarte puţine satisfacţii.
Privind din nou în oglindă, îl văd urmărind ninsoarea. În ochi are o privire lipsită de expresie şi chipul îi pare palid. La distanţă, un semafor luminează galben intermitent. Tata m-a mai învăţat ceva fără să-mi spună direct: niciodată să nu investeşti în ceva atât de mult încât eşecul să te coste fericirea. Paul era în stare să-şi vândă şi hainele de pe el pentru o mână de iluzii. Abia acum începe şi el să se întrebe dacă iluziile astea vor rodi ceva.
CAPITOLUL 9
Cred că mama mea a fost cea care mi-a spus că un prieten bun sare în ajutorul tău în secunda în care îl rogi – dar un prieten de suflet o face fără a fi rugat. În viaţa unei persoane există atât de puţine momente când apare un asemenea prieten, încât ţi se pare aproape nefiresc când se ivesc dintr-o dată trei astfel de oameni.
Noi patru ne-am întâlnit într-o noapte răcoroasă în toamna primului an de colegiu. Eu şi Paul petreceam deja mult timp împreună, iar Charlie – care se prezentase în prima zi de şcoală dând buzna în camera lui Paul şi oferindu-se să-l ajute la despachetat – locuia într-o cameră de o persoană puţin mai încolo pe coridor. Gândindu-se că nimic nu poate fi mai rău decât să fii singur, Charlie era mereu în căutare de noi prieteni.
Paul avea îndoieli în legătură cu acest personaj sălbatic şi impresionant, care nu înceta să-i bată la uşă, propunându-i tot felul de aventuri. Ceva din constituţia atletică a lui Charlie părea să provoace teama în sufletul lui, de parcă el însuşi ar fi fost torturat atunci când era copil de un bătăuş cu aceeaşi alură. Din punctul meu de vedere, eram surprins că Charlie nu se plictisise de noi, care eram prea liniştiţi prin comparaţie cu el. În cea mai mare parte a primului nostru semestru, am fost convins că ne va abandona pentru tovarăşi asemănători lui. În mintea mea, el făcea parte dintr-o minoritate sănătoasă de atleţi – de genul celor care au mama neurochirurg şi tata director general – care au trecut prin şcoală având parte mai degrabă de instructori decât de probleme şi care au ajuns la Princeton fără niciun plan anume exceptând distracţia şi absolvirea în jumătatea superioară a clasei.
Toate astea par amuzante acum. Adevărul e că Charlie a crescut în inima Philadelphiei şi a mers cu serviciul voluntar de ambulanţă prin cele mai rău famate cartiere ale oraşului. Era un puşti mediocru de la o şcoală publică, al cărui tată era reprezentant de vânzări regional pentru un producător de chimicale de pe Coasta de Est şi a cărui mamă preda ştiinţa la elevi de clasa a şaptea. Când a făcut cerere de admitere la colegiu, părinţii lui i-au spus clar că orice depăşea ca valoare taxele normale reprezenta o chestiune pe care trebuia să o rezolve singur. În ziua în care ajunsese în campus, Charlie contractase deja mai multe împrumuturi studenţeşti şi se îndatorase mai mult decât am fi putut-o face noi, ceilalţi, până la absolvire. Chiar şi Paul, care provenea dintr-un mediu şi mai sărac, beneficia de o bursă întreagă, fiind atât de nevoiaş.
Poate că acesta era şi motivul pentru care, în afara lui Paul, ale cărui insomnii erau generate de apropierea termenului limită de predare a lucrării, niciunul dintre noi nu făcea atât de multe şi dormea atât de puţin precum Charlie. Charlie se aştepta la lucruri măreţe în schimbul banilor şi, ca să justifice sacrificiul, îşi intensifica dăruirea personală. Nu era uşor să-ţi menţii un simţ al identităţii într-o şcoală unde doar unul din cincisprezece studenţi era negru şi doar jumătate dintre aceştia erau bărbaţi. Pentru Charlie însă, povestea cu identitatea proprie nu s-a desfăşurat niciodată conform unor tipare convenţionale. Charlie avea o personalitate copleşitoare şi un stil irezistibil de a-şi stabili obiectivele. Eu, unul, am simţit încă de la început că noi eram cei care trăiam în universul lui, nu invers.
Bineînţeles că nu ştiam toate astea în acea seară târzie de octombrie, la doar şase săptămâni după ce l-am cunoscut, când Charlie a apărut la uşa lui Paul cu cel mai îndrăzneţ plan al lui de până atunci. Încă din vremea Războiului Civil, studenţii de la Princeton căpătaseră obiceiul de a fura limba clopotului din vârful Nassau Hall, cea mai veche clădire din campus. Ideea originală fusese aceea că, dacă acel clopot nu putea anunţa începutul unui nou an universitar, atunci anul nu putea începe. Nu ştiu dacă a existat cineva care chiar să creadă în aşa ceva, dar ştiu că furatul limbii clopotului a devenit o tradiţie şi că studenţii încercau orice, de la forţarea încuietorilor la căţăratul pe pereţi, pentru a păstra această tradiţie. După mai bine de o sută de ani, administraţia campusului s-a săturat de atâtea necazuri şi s-a temut de un posibil proces, încât a anunţat în cele din urmă că limba a fost scoasă de la locul ei. Numai că Charlie avea informaţii că lucrurile nu stăteau aşa. După spusele lui, zvonul era doar o farsă, iar limba se odihnea bine mersi la locul ei. Iar în noaptea aceea, cu ajutorul nostru, el avea de gând să o fure.
Nu mai e nevoie să explic că pătrunderea într-o clădire istorică, înarmat cu un set de chei furate, şi apoi fuga din faţa inspectorilor având în vedere piciorul meu invalid, totul în numele unei limbi de clopot lipsite de valoare şi a cincisprezece minute de faimă în cadrul campusului nu mi s-a părut o idee genială. Însă cu cât Charlie insista pe această temă, cu atât îmi dădeam mai bine seama de argumentele lui: dacă studenţii în anii mai mari au lucrările şi temele lor de cercetare, iar studenţii de anul doi îşi aleg cursurile şi cluburile în care să ia masa, atunci tot ce le mai rămâne bobocilor este să-şi asume riscuri sau să fie prinşi în timpul acţiunii. Decanii nu puteau fi mai îngăduitori ca atunci. Iar când Charlie a insistat că avea să fie nevoie de nu mai puţin de trei oameni, amândoi am decis că singura cale corectă de a rezolva lucrurile era prin vot. În cadrul unui exerciţiu clar de democraţie, am demonstrat o uşoară superioritate faţă de Paul, iar acesta a cedat, nefiind genul care să se opună cu înverşunare iniţiativelor. Am convenit să-i ţinem de şase lui Charlie şi, după ce ne-am plănuit bine strategia de atac, toţi trei am strâns de unde am putut şi ce am reuşit în materie de haine negre de camuflaj şi la miezul nopţii am pornit spre Nassau Hill.
Am mai spus că noul Tom – cel care supravieţuise accidentului de maşină – era construit acum dintr-un material mai pus pe aventură şi mai curajos decât fiinţa slabă care fusese vechiul Tom. Să fim clari asupra unui aspect însă. Vechi sau nou, nu am stofă de James Bond. Timp de o oră după ce am ajuns la Nassau Hall, am stat de pază încordat şi plin de sudoare, temându-mă şi de umbra mea şi tresărind la orice sunet. Apoi, puţin după unu noaptea, s-a întâmplat lucrul de care mă temeam. Când primul dintre cluburi şi-a închis porţile în acea noapte, a început migraţia de studenţi şi paznici către vest, înspre campus. Charlie promisese că până la acea oră vom fi departe de Nassau Hill, dar acum nu se vedea nicăieri.
M-am întors şi am şuierat înspre Paul:
— Ce îi ia aşa de mult timp?
Însă n-am primit niciun răspuns.
Retrăgându-mă cu un pas în întuneric, am vorbit din nou, mijind ochii în penumbră:
— Ce naiba face acolo sus?
Însă când m-am uitat după colţ, n-am zărit nici urmă de Paul. Uşa din faţă a clădirii era întredeschisă.
Am alergat spre intrare. Vârându-mi capul înăuntru, am auzit o conversaţie la distanţă între Charlie şi Paul.
— Nu e acolo sus, spunea Charlie.
— Grăbiţi-vă! am spus eu. Vin încoace.
Brusc, din întunericul din spatele meu s-a auzit o voce:
— Poliţia campusului! Stai pe loc!
M-am întors îngrozit. Charlie a tăcut brusc. Probabil că nu auzisem bine, deoarece am avut senzaţia că îl aud pe Paul înjurând.
— Pune-ţi mâinile în şolduri, s-a auzit iarăşi vocea.
Am simţit cum mi se înceţoşează creierul. Mi-am imaginat ancheta, avertismentul decanului, apoi exmatricularea din colegiu.
