Eu şi Gil ne răsucim capetele la ţanc ca să vedem scena. Individul pur şi simplu sare pe spate, ca împins de suflul unei explozii, prin geamul spart şi timp de câteva secunde corpul lui pare complet inert în aer. Cu un bufnet surd, corpul loveşte stratul de zăpadă de pe pământ, iar impactul declanşează un infern de sunete şi de mişcări agitate în curte.
Apoi nu se mai aude nimic.
*
Primul lucru pe care mi-l amintesc este sunetul paşilor lui Charlie, care se repede la trupul din zăpadă. Îl urmează o mulţime imensă, care se strânge în jurul victimei, aşa că nu mai văd nimic.
— O, Iisuse, şopteşte Gil.
Mai multe voci din mulţime se reped:
— A păţit ceva?
Victima însă nu pare să se mişte.
În cele din urmă se aude vocea lui Charlie:
— Cineva să cheme o ambulanţă! Spuneţi-le că avem o victimă inconştientă în curtea de lângă capelă!
Gil scoate telefonul mobil din buzunar, dar, înainte să formeze vreun număr, la faţa locului apar doi poliţişti din campus. Unul din ei îşi croieşte drum cu coatele prin mulţime. Celălalt începe să împingă spectatorii înapoi. Pentru o clipă îl văd pe Charlie ghemuit deasupra victimei, apăsându-i pieptul cu palmele – cu mişcări perfecte, ca nişte pistoane. Ce ciudat este să îl vezi în acţiune pe Charlie, noaptea, la genul de treabă la care el se pricepe cel mai bine.
— Vine o ambulanţă încoace!
Aud vag, departe, sirenele.
Picioarele încep să-mi tremure. Am senzaţia înfiorătoare că ceva întunecat îmi trece pe deasupra capului.
Se iveşte şi ambulanţa. Uşile din spate se deschid şi doi paramedici ies ca să pună victima pe targă şi s-o fixeze bine. Acţiunea atrage iarăşi spectatorii, care intră şi ies din raza mea vizuală. Când uşile din spate ale ambulanţei se închid, pe sol rămâne urma trupului căzut. Forma de pe caldarâm are un aspect aparte, ca o pată de murdărie pe hainele imaculate ale unei prinţese din poveşti. Încep să văd mai clar ceea ce eu am socotit a fi noroi împrăştiat în momentul impactului. Negrul este de fapt roşu; noroiul este sânge. În biroul de deasupra domneşte întunericul.
Ambulanţa pleacă în goană. Sirenele şi luminile ei se estompează pe măsură ce vehiculul parcurge Nassau Street. Mă holbez iarăşi la forma de pe sol. Nu pare deloc regulată; seamănă cu un înger de zăpadă frânt. Vântul şuieră, iar eu încep să tremur. Îmi dau seama că a dispărut şi Charlie doar atunci când mulţimea din curte începe să se disperseze. Charlie a plecat cu ambulanţa şi o tăcere neplăcută se lasă în locul din care mă aştept să-i aud vocea.
Studenţii dispar încet din curte, discutând cu voci înăbuşite.
— Sper că n-a păţit ceva serios, spune Gil, lăsându-şi mâna pe umărul meu.
Pentru câteva secunde cred că se referă la Charlie.
— Hai să mergem acasă, continuă el. Te duc eu cu maşina.
Apreciez căldura mâinii lui, dar rămân pe loc şi continuu să mă holbez. În mintea mea omul acela cade din nou şi se izbeştede pământ. Secvenţa evenimentului se fragmentează şi aud geamul spărgându-se, apoi focul de armă.
Simt că mi se face rău.
— Haide, insistă Gil. Să plecăm de aici.
Vântul creşte iarăşi în intensitate, aşa că sunt de acord. Katie a dispărut undeva în toiul agitaţiei cu ambulanţa şi o prietenă de-a ei care stă în apropiere de mine îmi spune că s-a întors la Holder cu colegele ei de cameră. Hotărăsc s-o sun de acasă.
Gil îşi lasă palma cu blândeţe pe spatele meu şi mă îndrumă către Saab-ul lui, care se odihneşte în zăpadă în apropiere de intrarea în amfiteatru. Cu acel instinct inegalabil al omului care ştie ce e mai bine în orice situaţie, Gil porneşte căldura şi o potriveşte la un nivel confortabil, apoi potriveşte sonorul unui vechi cântec al lui Sinatra, până când vântul devine o amintire, după care, turând motorul şi ţâşnind de pe loc într-un mod care are darul de a mă asigura de invulnerabilitatea noastră în faţa stihiilor naturii, porneşte spre campus. În urma noastră totul se transformă treptat într-un strat alb de zăpadă.
— Ai apucat să-l vezi pe individul care a căzut? mă întreabă Gil, cu voce scăzută.
— N-am putut vedea nimic.
— Doar nu crezi...
Gil se agită uşor pe scaunul lui.
— Ce să cred?
— Să-l sunăm pe Paul ca să vedem dacă n-a păţit ceva?
Gil îmi dă telefonul lui, dar n-are semnal.
— Sunt convins că n-a păţit nimic, spun eu, jucându-mă cu telefonul.
Rămânem fiecare cu gândurile lui câteva minute, încercând să ne alungăm din minte posibilitatea nefastă. În cele din urmă, Gil schimbă vorba:
— Povesteşte-mi despre călătoria ta. Am zburat până în Columbus în cursul săptămânii pentru a sărbători terminarea tezei. Cum a fost acasă?
Înjghebăm o conversaţie seacă, trecând de la un subiect la altul şi încercând să plutim deasupra gândurilor noastre reale. Îi spun ultimele veşti despre surorile mele mai în vârstă, una – medic veterinar, cealaltă – doctorand în afaceri, apoi Gil mă întreabă despre maică-mea, de a cărei zi de naştere tocmai şi-a amintit. Îmi spune că, în ciuda timpului pe care l-a dedicat planificării balului, a reuşit să-şi termine teza înainte de ultimele zile limită ale departamentului de economie, când eu fusesem plecat. Treptat, începem să ne întrebăm cu voce tare la ce facultate de Medicină a fost acceptat Charlie şi să ne dăm cu presupusul despre intenţiile lui, căci acestea reprezintă chestiuni asupra cărora Charlie păstrează tăcerea cu modestie, chiar şi în faţa noastră.
Mergem spre sud, iar în noaptea friguroasă internatele se succed de-o parte şi de alta a drumului. Probabil că vestea despre cele întâmplate la capelă s-a răspândit deja prin campus, fiindcă nu se vede niciun pieton, iar celelalte maşini se odihnesc tăcute în parcări. Drumul până la parcarea noastră, la aproape un kilometru dincolo de Dod, pare aproape la fel de lung ca plimbarea pe jos înapoi. Paul nu se vede nicăieri.
CAPITOLUL 12
Referindu-se la Frankenstein, există un vechi punct de vedere al analiştilor care spune că monstrul reprezintă de fapt o metaforă pentru roman. Mary Shelley, care avea nouăsprezece ani atunci când a început să scrie cartea, a încurajat o astfel de interpretare, referindu-se la ea folosind expresia „progenitură hidoasă” – un lucru mort cu o viaţă proprie. După ce pierduse un copil la şaptesprezece ani şi după ce ea însăşi provocase moartea mamei ei la naştere, probabil că Mary ştia prea bine ce spunea.
O vreme am crezut că Mary Shelley reprezintă tot ce are în comun teza mea cu teza lui Paul: ea şi Francesco Colonna (care, în opinia unor cercetători, avea doar paisprezece ani la data scrierii Hypnerotomachiei) făceau un cuplu pe cinste, ca doi adolescenţi înţelepţi cu mult peste vârsta lor biologică. Pentru mine, în lunile dinainte să o cunosc pe Katie, Mary şi Francesco erau iubiţi dincolo de baierele timpului, la fel de tineri în epoci diferite. Pentru Paul, care stătuse nas în nas cu cercetătorii din generaţia tatălui meu, cei doi reprezentau o emblemă a puterii tinereţii împotriva mecanismului predestinat al vârstei.
Poate părea ciudat, dar Paul şi-a îndreptat prima dată atenţia asupra Hypnerotomachiei doar atunci când a auzit alte argumente, care susţineau că Francesco Colonna fusese mai vârstnic la data scrierii cărţii. Venise la Taft în primul an ca un novice, iar vulpoiul simţise imediat influenţa tatei asupra lui Paul. Deşi pretindea că se retrăsese din studierea acelei cărţi vechi, Taft era mai mult decât nerăbdător să-i demonstreze lui Paul tâmpenia teoriilor tatei. Continuând să favorizeze teoria unui Colonna veneţian, Taft i-a explicat cea mai puternică dovadă în favoarea Pretendentului.
Conform celor afirmate de Taft, Hypnerotomachia a fost publicată în 1499, când Colonna avea patruzeci şi cinci de ani; nu aici era problema. Însă ultima pagină a poveştii, compusă de însuşi Colonna, afirmă că această lucrare a fost scrisă în 1467 – dată la care Francesco, teorie susţinută de tatăl meu, ar fi avut doar paisprezece ani. Oricât de improbabil ar fi fost ca un călugăr criminal să fi scris Hypnerotomachia, pentru un adolescent ar fi fost de-a dreptul imposibil.
Ca atare, precum regele pizmaş care inventa mereu noi munci pentru tânărul Hercule, Taft i-a pus lui Paul pe umeri sarcina de a aduce dovezi. Până când noul său protejat nu lămurea problema vârstei lui Colonna, Taft refuza să supervizeze orice cercetare plecată de la premisa unui autor roman.
Modul în care Paul a refuzat să se plece sub logica zdrobitoare a acestor fapte aproape că sfidează orice explicaţie. Paul a găsit o sursă extrem de puternică de motivare nu numai în mănuşa aruncată de Taft, ci şi în Taft însuşi: cu toate că respingea interpretarea rigidă a Hypnerotomachiei oferită de el, Paul s-a apucat să cerceteze sursele cu aceeaşi rigurozitate. În vreme ce tatăl meu se lăsa condus de inspiraţie şi intuiţie, căutând mai degrabă în locuri exotice precum mănăstiri şi biblioteci papale, Paul a adoptat abordarea mai ştiinţifică a lui Taft. Nicio carte nu era prea neînsemnată de cercetat şi nicio locaţie prea sordidă. S-a apucat să scotocească bibliotecile din Princeton de la un capăt la celălalt. Treptat, concepţia lui despre cărţi s-a modificat profund, aşa cum se modifică radical concepţia despre apă a unui individ care a trăit întreaga viaţă lângă un lac şi este brusc confruntat cu măreţia oceanului. În ziua în care a plecat la colegiu, colecţia de cărţi a lui Paul număra cu puţin sub şase sute de volume. Colecţia de cărţi de la Princeton, incluzând aici cei optzeci de kilometri de rafturi de la biblioteca Firestone, număra mai bine de şase milioane de volume.
Experienţa l-a intimidat foarte tare pe Paul la început. Imaginea ciudată zugrăvită de tatăl meu, cea a descoperirii de documente-cheie din pură întâmplare, i-a explodat brusc în faţă lui Paul. Mai dureroasă, cred eu, a fost îndoiala indusă în mintea lui Paul, introspecţia şi lupta cu sine, toate acestea generând în el întrebarea dacă geniul adorat de el nu era cumva un simplu talent de provincie, o steluţă insipidă într-un colţ întunecat de cer. Faptul că unii dintre colegii lui Paul, care aveau o minte mai destupată, recunoşteau că Paul era cu mult peste media clasei şi că profesorii nutreau faţă de el un respect aproape mesianic nu însemna nimic pentru Paul dacă n-avea să descifreze secretul Hypnerotomachiei.
După aceea, în cursul verii petrecute în Italia, totul s-a schimbat. Paul a descoperit munca cercetătorilor italieni, ale căror texte le putea parcurge graţie celor patru ani de studiu al limbii latine. Cufundându-se în cercetarea biografiei oficiale a Pretendentului veneţian, Paul a aflat că unele elemente din Hypnerotomachia se datorau unei cărţi intitulate Cornucopiae, publicate în 1489. Ca detaliu în viaţa Pretendentului, acest lucru părea lipsit de importanţă – dar Paul, adâncindu-se în problemă cu imaginea romanului Francesco în minte, a văzut mult mai mult decât atât. Indiferent când ar fi pretins Colonna că a scris cartea, acum exista dovada clară că ea fusese compusă după 1489. La acea dată, Francesco ar fi avut cel puţin treizeci şi şase de ani, nu paisprezece. Şi, în vreme ce Paul nu-şi putea imagina de ce ar fi minţit Colonna în legătură cu anul în care a scris Hypnerotomachia, tot el şi-a dat seama că avea în faţă răspunsul la provocarea lansată de Taft. Iar o dată cu asta descoperise că intra clar în lumea creată de tatăl meu, indiferent de consecinţe.
A urmat o perioadă de încredere neţărmurită. Înarmat cu un bagaj de patru limbi cunoscute la perfecţie (cea de-a cincea, engleza, fiind inutilă cu excepţia unor surse secundare) şi cu bogate cunoştinţe despre viaţa şi vremurile în care a trăit Colonna, Paul s-a aruncat cu nesaţ în studiul textului cărţii. A dedicat în fiecare zi tot mai mult timp proiectului, adoptând faţă deHypnerotomachia o poziţie pe care eu o găseam neliniştitor de familiară: paginile cărţii reprezentau un teren de bătălie unde el şi Colonna îşi încrucişau spadele, iar câştigătorul lua totul. Influenţa lui Vincent Taft, oarecum diminuată în lunile dinaintea călătoriei lui Paul în Italia, a cunoscut şi ea o revenire în forţă. În vreme ce interesul lui Paul a dobândit treptat nuanţa obsesiei, Taft şi Stein au devenit nişte personaje tot mai importante în viaţa lui. Şi, dacă n-ar fi existat intervenţia unui om providenţial, cred că l-am fi pierdut pe Paul complet în favoarea lor.
Acel om s-a numit Francesco Colonna, iar cartea lui s-a dovedit o enigmă mut mai greu de descifrat decât s-ar fi gândit vreodată. Deşi Paul şi-a extenuat creierul dincolo de orice limită, a descoperit curând că muntele nu se lasă mişcat din loc oricât de mult ar încerca. În vreme ce progresele lui deveneau tot mai dificile şi toamna anului trei s-a transformat în iarnă, Paul a devenit tot mai iritabil, aruncând iute cu replici usturătoare şi având maniere brutale, influenţe pe care nu le-ar fi putut prelua decât de la Taft. Gil mi-a spus că, în cadrul clubului Ivy, membrii începuseră să glumească pe seama lui Paul când îl vedeau cum se aşază singur la masă, înconjurat de stive de cărţi şi fără să intre în vorbă cu cineva. Cu cât vedeam că încrederea lui se năruie, cu atât înţelegeam mai bine ceva ce îmi spusese tata odată: Hypnerotomachia era o sirenă, un cântec fantomatic pe un ţărm îndepărtat, o zgripţuroaică fără milă. Cine voia să-şi unească destinul cu ea o făcea pe propriul risc.
Aşa s-a şi întâmplat. A venit primăvara; tinerele în bustiere au început să se joace Frisbee5 sub fereastra lui; veveriţele şi florile au năpădit ramurile copacilor; de pe terenurile de tenis au început să se audă ecourile meciurilor amicale; cu toate astea, Paul continua să stea în camera lui, singur, cu jaluzelele trase, cu uşa încuiată şi cu un afiş pe uşă pe care scria: NU DERANJAŢI. Tot ce îmi plăcea mie la anotimpul trezirii la viaţă el socotea doar o deturnare a atenţiei – aromele şi sunetele, sentimentul de nerăbdare după o iarnă lungă şi plină de ore de studiu. Ştiam că eu însumi deveneam o sursă de distragere pentru el. Tot ce îmi spunea începea să sune a buletin meteo într-o limbă străină. Am început să-i fac tot mai rar vizite.
I-a fost de ajuns o singură vară ca să se schimbe. La începutul lunii septembrie din anul patru, după trei luni petrecute într-un campus pustiu, Paul ne-a urat bun venit înapoi tuturor şi ne-a ajutat la mutatul bagajelor. Devenise brusc deschis faţă de întreruperi, dornic să petreacă mai mult timp cu prietenii, mai puţin obsedat de trecut. În primele luni ale acelui semestru, amândoi ne-am bucurat de o renaştere a prieteniei noastre, care a devenit mai puternică decât aş fi putut spera vreodată. Paul a început să se descotorosească de cârcotaşii care abia aşteptau să audă ceva scandalos din gura lui; petrecea mai puţin timp cu Taft şi cu Stein; se bucura de mese şi de plimbări între cursuri. Ajunsese chiar să privească cu umor modul în care gunoierii goleau coşurile de sub fereastra noastră în fiecare dimineaţă de marţi la ora şapte. Mi-am zis că îşi revenise. Mai mult decât atât: mi-am zis că a renăscut.
