Paul aprobă în tăcere.
— E cam ţicnit, nu-i aşa? şopteşte Charlie.
Stând atâta vreme departe de preocupările academice ale lui Paul, cei doi observă asemenea scene pentru prima dată în viaţa lor.
Paul dă iarăşi tăcut din cap.
— Şi acum ajungem, continuă Taft, la Renaştere. Perioada unui om care a îmbrăţişat limbajul violenţei pe care am încercat să-l dezvălui aici. Ce vreau eu să împărtăşesc cu voi aici, în seara asta, nu este povestea măsluită de el prin moarte, ci o parte din povestea misterioasă pe care el a creat-o în timpul vieţii. Omul era un aristocrat din Roma, pe nume Francesco Colonna. A scris una dintre cele mai rare cărţi care au văzut lumina tiparului: Hypnerotomachia Poliphili.
Privirea lui Paul este fixată pe Taft, iar pupilele i se văd imense în întuneric.
— Din Roma? şoptesc eu.
Paul se uită la mine, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Înainte de a-mi răspunde însă, la intrarea din spatele nostru se aude agitaţie. Un schimb violent şi dur de replici a izbucnit între fata de la uşă şi un individ masiv, aflat încă în obscuritate. Vocile lor răsună în încăpere.
Spre surprinderea mea, când individul apare la lumină, îl recunosc imediat.
CAPITOLUL 10
În ciuda protestelor vehemente ale blondei de la uşă, Richard Curry pătrunde în amfiteatru. Zeci de capete din spatele sălii se întorc. Curry inspectează audienţa, apoi se întoarce spre scenă.
— Această carte, continuă Taft în faţa sălii, neluând în seamă agitaţia de la uşă, reprezintă poate cel mai mare mister încă nedescifrat al tipăriturilor din Occident.
Priviri curioase măsoară intrusul din toate părţile. Curry arată complet dezordonat: cravata desfăcută, haina în mână, o privire rătăcită în ochi. Paul începe să-şi croiască drum printr-un mic grup de studenţi.
— A fost publicată de cea mai renumită tiparniţă din întreaga Italie renascentistă, dar identitatea autorului ei rămâne încă un subiect de aprigă controversă.
— Ce caută tipul ăsta aici? şopteşte Charlie.
Gil clatină din cap.
— Nu e Richard Curry?
Acum Paul a ajuns în dreptul ultimului rând şi încearcă să-i atragă atenţia lui Curry.
— Este considerată de mulţi nu numai cea mai neînţeleasă carte din lume, continuă Taft, ci poate şi cea mai valoroasă, după Biblia lui Gutenberg.
Paul a ajuns în spatele individului. Îşi lasă mâna pe spatele lui Curry, cu mare prudenţă, şi îi şopteşte ceva, dar bătrânul clatină din cap.
— Sunt aici, izbucneşte Curry cu glas tare, suficient de tare ca mai mulţi oameni din primul rând să întoarcă miraţi capetele, ca să spun şi eu ceva.
Taft se opreşte din discurs. Toate chipurile din amfiteatru se uită la intrus. Acesta întinde mâna şi şi-o plimbă prin păr. Uitându-se urât la Taft, începe din nou să vorbească:
— Limbajul violenţei? spune el, cu o voce piţigăiată, neobişnuită. Am auzit acest discurs cu treizeci de ani în urmă, Vincent, când aveai impresia că eu sunt publicul tău. Se întoarce spre mulţime şi îşi întinde braţele în lateral, adresându-se tuturor: V-a povestit despre Sfântul Laurenţiu? Sfântul Quentin? Sfântul Elmo şi tamburul? Oare nu s-a schimbat nimic, Vincent?
Din public se aud murmure, ivite în clipa în care oamenii îşi dau seama de ura din glasul lui Curry. Dintr-un colţ se aude un hohot scurt de râs.
— Acest individ, prieteni, continuă Curry, arătând spre scenă, este un farseur. Un idiot şi un escroc. Se întoarce către Taft. Chiar şi un şarlatan poate păcăli acelaşi om de două ori, Vincent. Dar tu? Tu te repezi asupra nevinovaţilor. Îşi duce degetele la buze şi formează cu ele un gest de sărut. Bravissimo, il Fraudolento! Ridicând braţele, încurajează publicul să se ridice în picioare. O ovaţie la scenă deschisă, prieteni. De trei ori bravo! Pentru Sfântul Vincent, sfântul patron al hoţilor.
Taft îl priveşte furios pe intrus.
— De ce ai venit aici, Richard?
— Se cunosc? şopteşte Charlie, uluit.
Paul încearcă să îi distragă atenţia lui Curry, spunându-i să se oprească, dar Curry îi dă mai departe:
— Dar de ce ai venit tu aici, bătrâne prieten? Aici e teatru sau şcoală? Ce-o să mai furi de data aceasta, acum că jurnalul şefului de port nu mai e în mâinile tale?
Auzind asta, Taft înaintează câţiva paşi.
— Opreşte-te, tună el. Ce ai de gând să faci?
Însă vocea lui Curry se aude din nou ca un duh posedat:
— Unde ai pus bucata de piele din jurnal, Vincent? Spune-mi şi o să plec. O să-ţi poţi continua farsa.
Umbrele amfiteatrului fac un joc sinistru pe chipul lui Curry. Profesorul Henderson sare în sfârşit în picioare şi latră:
— Să cheme cineva oamenii de pază!
Un inspector este deja la un braţ depărtare de Curry, dar Taft îi face semn să nu se amestece. Şi-a recăpătat în întregime prezenţa de spirit.
— Nu, mârâie el. Daţi-i drumul. Va pleca din proprie voinţă. Nu-i aşa, Richard? Înainte ca ei să fie obligaţi să te aresteze!
Curry nu se dă absolut deloc bătut.
— Uită-te la noi, Vincent. Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi purtăm acelaşi război. Spune-mi unde e desenul original şi n-o să mă mai vezi. E singura afacere pe care o mai avem de rezolvat. Toate celelalte – Curry îmbrăţişează simbolic întreg amfiteatrul, adunând tot ce e înăuntru laolaltă – sunt lipsite de orice valoare.
