— Dar dacă presupunem că înţelesul explicit nu este şi înţelesul real? reia el, continuând să stea cu spatele la noi, cu o voce străină ce reverberează în microfonul pe care îl are prins de piept. Dacă interpretarea dată de doică visului nu este, de fapt, cea corectă? Dacă ar trebui să folosim pedeapsa aplicată acestor femei ca să descifrăm care a fost adevărata lor crimă?
Să ne gândim la pedepsele pentru crima de înaltă trădare practicate în cadrul mai multor naţiuni europene timp de secole înainte şi după ce a fost scrisă Hypnerotomachia. Un criminal condamnat pentru înaltă trădare era mai întâi târât – adică era legat de coada unui cal şi târât pe pământ prin întregul oraş. Astfel era dus la spânzurătoare, unde era atârnat în ştreang până când ajungea doar pe jumătate mort. În acel moment era spintecat, iar măruntaiele îi erau smulse din trup şi arse chiar în faţa lui de către călău. Inima îi era scoasă şi arătată mulţimii adunate în jur. Apoi călăul decapita ce mai rămăsese din trup, tăia rămăşiţele şi înfigea bucăţile în ţepe aflate în locuri publice, spre a le servi drept luare-aminte potenţialilor trădători.
În vreme ce rosteşte toate astea, Taft îşi întoarce privirea spre public, ca să observe reacţiile. Acum se răsuceşte încet înapoi spre imagini.
— Ţinând cont de toate aceste amănunte, haideţi să reconsiderăm imaginile noastre. Vedem că multe dintre detalii corespund genului de pedeapsă pe care tocmai l-am descris. Victimele sunt trase către locul unde vor muri – sau, mai degrabă un pic ironic, ele însele trag caleaşca celui care le va fi călău. Sunt dezmembrate şi mădularele lor sunt prezentate mulţimii adunate, care în acest caz este reprezentată de animale sălbatice.
Însă, în loc să fie spânzurate, femeile sunt spintecate cu o sabie. Ce ar trebui să înţelegem de aici? O explicaţie posibilă este aceea că decapitarea, cu toporul sau cu sabia, era o pedeapsă rezervată celor nobili, pentru care spânzurarea era văzută ca fiind prea primitivă. Atunci am putea presupune că aceste doamne erau de rang înalt.
În fine, animalele care apar în mulţime vor aminti multora dintre voi de cele trei bestii din cântecul de deschidere al Infernului lui Dante sau de cel de-al şaselea verset din Ieremia.
Taft aruncă o privire circulară prin amfiteatru.
— Tocmai voiam să spun asta... şopteşte Gil, zâmbind.
Spre surprinderea mea, Charlie îl înghionteşte să tacă.
— Leul semnifică păcatul trufiei, continuă Taft. Iar lupul reprezintă pizma. Acestea sunt viciile unui înalt trădător – Satana sau Iuda – aşa cum pare să sugereze pedeapsa. Aici însă, Hypnerotomachia deviază: a treia bestie a lui Dante este leopardul, reprezentând pofta. Francesco Colonna include aici un câine în loc de leopard, inducând ideea că pofta nu era unul dintre păcatele pentru care sunt pedepsite cele două femei.
Taft face o pauză, lăsând publicul să rumege câteva clipe ideile enunţate.
— Aşadar, ceea ce începem să citim aici, continuă el, este vocabularul cruzimii. În ciuda celor gândite de mulţi dintre voi, nu este vorba de un limbaj pur barbar. Este un limbaj bogat în semnificaţii, la fel ca multe dintre ritualurile noastre. Trebuie pur şi simplu să învăţaţi să citiţi acest limbaj. De aceea vă voi oferi o informaţie suplimentară, pe care o puteţi folosi la interpretarea imaginii. Apoi voi pune o întrebare şi voi lăsa restul în seama voastră.
— Indiciul vostru final este un fapt pe care probabil că mulţi dintre voi îl cunosc, dar l-au trecut cu vederea. Mai precis acela că putem afirma cu siguranţă că Polia a identificat greşit copilul, observând doar arma pe care o duce acesta. Căci dacă băieţelul din coşmar ar fi fost cu adevărat Cupidon, aşa cum pretinde Polia, atunci arma lui nu ar fi fost sabia. Ar fi fost arcul cu săgeţi.
În public izbucnesc murmure de aprobare. Probabil că sute de studenţi încep să vadă Valentine’s Day într-o lumină cu totul nouă.
— Ca atare, vă întreb pe voi: Cine este acest copil care duce o sabie, obligă femeile să tragă la carul lui de război printr-o pădure încâlcită şi apoi le măcelăreşte ca şi cum ar fi vinovate de trădare?
Taft aşteaptă, ca şi cum s-ar fi pregătit să dea şi răspunsul, dar se mulţumeşte să spună:
— Rezolvaţi acest mister şi veţi începe să înţelegeţi adevărul ascuns din Hypnerotomachia. Poate că veţi începe, de asemenea, să înţelegeţi nu numai semnificaţia morţii, dar şi a formei pe care o ia moartea când vine. Noi toţi, cei cu credinţă şi cei fără de credinţă, suntem prea obişnuiţi cu simbolul crucii ca să înţelegem semnificaţia crucifixului. Însă religia, mai ales creştinismul, a însemnat întotdeauna povestea morţii în floarea vieţii, a sacrificiilor şi a martirilor. Noaptea asta, mai presus decât celelalte nopţi, când comemorăm sacrificiul celui mai faimos dintre aceşti martiri, reprezintă un fapt pentru care ar trebui să fim dispreţuiţi dacă îl uităm.
Luându-şi ochelarii de pe nas şi băgându-i în buzunarul de la piept, Taft îşi înalţă capul şi încheie:
— Vă încredinţez toate astea şi îmi pun speranţa în voi. Făcând un pas mare îndărăt, adaugă: Vă mulţumesc tuturor şi vă urez noapte bună.
*
Din toate colţurile amfiteatrului izbucnesc aplauze – la început timide, apoi crescând repede în intensitate. În ciuda întreruperii de mai devreme, publicul a fost sedus de acest om ciudat şi vrăjit de combinaţia dintre intelectul şi talentul lui oratoric.
Taft dă din cap şi îşi târâie paşii către masa de pe scenă, vrând să se aşeze, dar aplauzele continuă. Câţiva din public se ridică în picioare, continuând să bată din palme.
— Vă mulţumesc, rosteşte el din nou, continuând să stea în picioare, cu palmele sprijinite de spătarul scaunului.
Chiar în vreme ce rosteşte cuvintele, vechiul lui zâmbet îi revine pe buze. Ca şi cum el ar fi urmărit tot timpul publicul şi nu invers.
Profesorul Henderson se ridică şi porneşte spre pupitru, făcând un gest de potolire a aplauzelor.
— Prin tradiţie, spune ea, vom oferi în această seară băuturi şi mâncare în curtea dintre amfiteatru şi capelă. Înţeleg că echipele de la întreţinere şi aprovizionare au montat mai multe radiatoare sub mese. Vă rugăm să veniţi afară şi să vă alăturaţi nouă.
Întorcându-se către Taft, adaugă:
— Astea fiind spuse, daţi-mi voie să-i mulţumesc doctorului Taft pentru un asemenea discurs memorabil. Cu siguranţă că aţi impresionat pe toată lumea, spune ea zâmbind, dar cu o anumită reţinere.
Publicul aplaudă iarăşi, apoi începe să se îndrepte încet către ieşire.
Taft urmăreşte lumea cum pleacă, iar eu îl urmăresc pe Taft. Este una dintre puţinele ocazii în care îl văd bine pe individ, aşa retras cum este. Acum pricep în sfârşit de ce îl socoteşte Paul de un magnetism aparte. Chiar atunci când ştii că îşi bate joc de tine, îţi este aproape imposibil să îţi iei privirea de la el.
Încet, Taft porneşte spre ieşirea de pe scenă. În vreme ce ecranul alb se retrage automat în locul lui din tavan, cele trei desene devin nişte fuioare cenuşii peste tablele negre din spate. Abia reuşesc să disting animalele sălbatice devorând rămăşiţele femeilor şi copilul care pluteşte în aer.
— Vii? mă întreabă Charlie, luându-se după Gil către ieşire.
Mă grăbesc să-i urmez.
CAPITOLUL 11
— Nu l-ai găsit pe Paul? mă întreabă Charlie când îl ajung din urmă.
— Nu avea nevoie de ajutorul meu.
Dar când povestesc ceea ce auzisem afară, Charlie se uită la mine ca şi cum n-ar fi trebuit să-l las pe Paul să plece. Cineva se opreşte în dreptul nostru ca să-l salute pe Gil şi Charlie se întoarce spre mine.
— Paul s-a dus după Curry? întreabă el.
Clatin din cap.
— După Bill Stein.
