După o lungă tăcere Gil îşi înalţă privirea spre mine.
— Nu gândi aşa, Tom. Ne-ar fi sunat Charlie.
Sprijinită de peretele îndepărtat, poza înrămată pe care am cumpărat-o pentru Katie se odihneşte incomod într-o rână. Formez numărul biroului lui Taft, chiar atunci când Gil se întoarce din camera lui cu o sticlă de vin.
— Ce e asta? întreb eu.
Telefonul de la institut sună la nesfârşit. Nimic.
Gil se duce la barul artizanal pe care l-a confecţionat în colţul încăperii şi apucă două pahare şi un tirbuşon.
— Trebuie să mă relaxez.
La Taft continuă să nu răspundă nimeni, aşa că pun încet receptorul în furcă. Tocmai vreau să-i mărturisesc lui Gil cât de rău mă simt, când mă uit la el şi îmi dau seama că el arată şi mai rău.
— Ce s-a întâmplat? îl întreb.
Gil umple ochi paharele. Ridicând unul, ia o gură din el, apoi spune:
— Ia şi tu. E bun.
— Desigur, replic eu, întrebându-mă dacă nu cumva simte doar nevoia să nu bea de unul singur.
Însă gândul la vin îmi întoarce stomacul pe dos.
Aşteaptă, aşa că gust din paharul meu. Arsura de culoare închisă îmi coboară în picioare, dar asupra lui Gil are efect invers. El cu cât bea mai mult, cu atât arată mai bine.
Îmi pun paharul înapoi la locul lui. Afară, ninsoarea se vălătuceşte în jurul luminilor răspândite de felinare. Gil goleşte al doilea pahar.
— Ia-o uşor, şefule, îl sfătuiesc eu, încercând să par amabil. Doar nu vrei să te trezeşti la bal cu o mahmureală.
— Mda, corect, zice el. Mâine la nouă trebuie să fiu la firma care a fost contractată pentru furnizarea mâncării. Ar fi trebuit să le spun că nu mă duc la cursuri aşa devreme.
O spune răspicat, după care pare să-şi revină. Ridicând telecomanda de pe podea, continuă:
— Hai să vedem dacă ăştia mai dau ceva.
Trei canele diferite transmit de undeva din campus, dar, când observă că nu par să existe informaţii noi, Gil se ridică şi pune un film.
— Vacanţă la Roma, mă anunţă el, aşezându-se la loc.
Faţa începe să i se însenineze. Din nou Audrey Hepburn. Îşi lasă jos paharul de vin.
Cu cât mă uit mai mult la film, cu atât îmi dau seama că Gil are dreptate. Indiferent cât de rătăcite sunt gândurile mele, mai devreme sau mai târziu atenţia mea revine la Audrey. Pur şi simplu nu-mi pot lua privirea de la ea.
După o vreme, atenţia lui Gil pare să nu mai fie aşa de concentrată. Bănuiesc că de vină e vinul. Însă când îşi freacă fruntea şi se uită fix, în jos, la mâini, îmi dau seama că mai e şi altceva la mijloc. Poate că se gândeşte la Anna, care a rupt relaţia cu el câtă vreme eu am fost plecat acasă. Charlie mi-a spus că relaţia dintre ei s-a destrămat din pricina termenelor limită pentru teză şi a planificării balului, dar Gil n-a vrut să discute niciodată pe tema asta. Anna a fost un mister pentru noi încă de la început. Gil nu a adus-o aproape niciodată în cameră, deşi la Ivy auzisem că erau nedespărţiţi. Ea era prima dintre prietenele lui care nu recunoştea niciodată care dintre noi ridica receptorul, prima care uneori uita numele lui Paul şi care nu trecea niciodată prin faţa apartamentului nostru dacă ştia că Gil nu e acolo.
— Ştii cine seamănă un pic cu Audrey Hepburn? întreabă brusc Gil, luându-mă prin surprindere.
— Cine? îl întreb la rândul meu, formând iarăşi numărul de la biroul lui Taft.
— Katie, răspunde el, surprinzându-mă de-a binelea.
— Ce te face să te gândeşti la asta?
— Nu ştiu. Vă urmăream pe amândoi în seara asta. Vă stă nemaipomenit împreună.
O spune ca şi cum ar încerca să-şi amintească sieşi de ceva anume. Vreau să-i spun că eu şi Katie avem şi noi perioade bune şi mai puţin bune, că nu e singurul care se luptă cu o relaţie, dar îmi dau seama că aş comite o greşeală.
— E genul tău, Tom, insistă el. E deşteaptă. Jumătate din timp nici măcar nu pricep ce spune.
Pun receptorul la loc când observ că nu răspunde nimeni.
— Unde poate fi?
— O să sune el. Gil inspiră adânc, încercând să ignore posibilităţile. De câtă vreme eşti cu Katie?
— Miercurea viitoare se împlinesc patru luni.
Gil clatină din cap. El s-a despărţit de trei ori de când eu şi Katie ne-am cunoscut.
— Te întrebi vreodată dacă ea e aleasa?
E prima dată că îmi pune cineva această întrebare.
— Uneori. Mi-aş dori să avem mai mult timp. Îmi fac griji pentru anul viitor.
— Ar trebui să auzi cum vorbeşte despre tine. E ca şi cum v-aţi cunoaşte de când eraţi mici.
— Ce vrei să spui?
— Am găsit-o la club odată înregistrând un meci de baschet pentru tine de la televizorul de sus. A spus că o face deoarece tu şi tatăl tău obişnuiaţi să vă duceţi împreună la meciul Michigan – Ohio State.
Nici măcar nu-i cerusem eu să facă asta. Până ne-am cunoscut, ea nu urmărise niciodată un meci de baschet.
— Eşti norocos, trage Gil concluzia.
Eu dau din cap a încuviinţare.
Mai vorbim puţin despre Katie, apoi Gil îşi întoarce treptat atenţia spre Audrey. Expresia de pe chip i se mai luminează, dar în cele din urmă văd cum îi revin vechile gânduri. Paul. Anna. Balul. Nu peste mult timp întinde mâna după sticlă. Tocmai sunt pe punctul de a-i sugera că a băut destul, când din hol se aude zgomot de paşi. Se deschide uşa de la intrare şi în cadrul ei apare Charlie. Arată foarte rău. Pe haine i se văd din loc în loc pete de sânge.
— Eşti în regulă? întreabă Gil, ridicându-se în picioare.
— Trebuie să vorbim, spune Charlie, cu o voce tăioasă.
Gil dă sonorul televizorului la minim.
Charlie se duce la frigider şi scoate o sticlă de apă. Bea jumătate din ea, apoi îşi toarnă în palme şi îşi udă faţa. Ochii îi sunt tulburi. În cele din urmă se aşază şi începe:
