^{— Omul care a căzut din Dickinson era Bill Stein.}

^{— Iisuse, şopteşte Gil.}

^{Simt că mă ia cu frig.}

^{— Nu pricep.}

^{Expresia de pe chipul lui Charlie spune acelaşi lucru.}

^{— Era în biroul lui de la departamentul de istorie. Cineva a intrat acolo şi l-a împuşcat.}

^— Cine?

^{— Nu se ştie.}

^{— Cum adică „nu se ştie”?}

^{Se lasă tăcerea câteva clipe. Charlie se concentrează asupra mea.}

^{— Despre ce era mesajul ăla de pe pager? Ce voia Bill Stein de la Paul?}

^{— Ţi-am spus. Voia să-i dea lui Paul o carte pe care o găsise. Nu-mi vine să cred, Charlie.}

^{— N-a spus şi altceva? Unde se ducea? Pe cine voia să vadă?}

^{Clatin din cap. Apoi, treptat, îmi revine în minte ceea ce luasem drept paranoia: apelurile telefonice primite de Bill, cărţile pe care le verifica altcineva. Le povestesc celor doi totul, cuprins de un val de spaimă.}

^{— Rahat, mormăie Charlie.}

^{Întinde mâna după telefon.}

^{— Ce faci? îl întreabă Gil.}

^{— Poliţia va dori să discute cu tine, îmi spune Charlie. Unde e Paul?}

^{— Iisuse! Nu ştiu, dar trebuie să-l găsim. Am tot încercat la biroul lui Taft de la institut. Nu răspunde nimeni.}

^{Charlie se uită nerăbdător la noi.}

^{— Nu va păţi nimic, spune Gil sau mai exact vinul înghiţit de el. Calmează-te.}

^{— Nu vorbeam cu tine, se enervează Charlie.}

^{— Poate că e acasă la Taft, sugerez eu. Sau în biroul lui Taft din campus.}

^{— Poliţiştii îl vor găsi când vor avea nevoie, spune Gil, cu o expresie mai dură pe chip. Noi ar trebui să nu ne băgăm în asta.}

^{Charlie se întoarce.}

^{— Doi dintre noi sunt deja băgaţi în chestia asta.}

^{Gil se încruntă:}

^{— Mai lasă-mă în pace, Charlie. De când eşti tu băgat în asta?}

^{— Nu eu, amărâtule. Tom şi Paul. Noi înseamnă mai mult decât doar tu.}

^{— Nu face pe deşteptul cu mine. M-am săturat ca tu să-ţi bagi bocancii în vieţile altora.}

^{Charlie se apleacă în faţă, ridică sticla de pe masă şi o aruncă la gunoi.}

^{— Ai băut destul.}

^{Pentru câteva secunde mă tem că vinul îl va face pe Gil să spună ceva ce vom regreta cu toţii. Dar, după ce se uită urât la Charlie, Gil se ridică de pe canapea.}

^{— Hristoase, rosteşte el. Mă duc să mă culc.}

^{Îl urmăresc cum se duce în dormitor fără să mai scoată vreo vorbă. O secundă mai târziu, raza de lumină care se zărea pe sub uşă se stinge.}

^{Trec aşa mai multe minute, care par ore. Încerc din nou la institut, dar fără noroc, aşa că Charlie şi cu mine ne aşezăm în living, fără ca vreunul din noi să vorbească. Mintea mea este prea răscolită ca să mai emită vreun gând logic. Mă holbez pe fereastră şi vocea lui Stein îmi revine în creier: „Tot primesc nişte telefoane ciudate. Ridic... clic. Ridic... clic”.}

^{Într-un târziu Charlie se ridică. Găsind un prosop în dulap, începe să-şi adune echipamentul de baie. Fără a scoate vreo vorbă, iese pe uşă îmbrăcat doar cu boxerii. Baia băieţilor e la capătul coridorului şi între ea şi apartamentul nostru locuiesc vreo şase fete din anii superiori, dar Charlie iese pe uşă oricum, cu prosopul înfăşurat în jurul gâtului ca un boxer şi cu gentuţa în mână.}

^{Aşezându-mă la loc pe canapea, întind mâna după ediţia de azi din Daily Princetonian. Ca să-mi abat singur gândurile, răsfoiesc paginile, căutând o poză făcută de Katie undeva în colţurile ziarului, unde contribuţiile celor din anii inferiori sunt sortite morţii incognito. Mă interesează mereu pozele ei, noile subiecte pe care le alege, dar şi subiectele pe care ea le consideră prea lipsite de importanţă ca să le menţioneze. După ce te întâlneşti cu cineva o vreme suficient de îndelungată, începi să-ţi închipui că persoana în cauză vede totul la fel ca tine. Fotografiile lui Katie mă corectează brutal în acest sens, căci reprezintă o viziune a lumii prin ochii ei.}

^{Nu peste mult timp se aude un zgomot la uşă; probabil Charlie întorcându-se de la duş. Îmi dau seama că e altcineva când aud o cheie răsucindu-se în broască. Uşa se deschide şi Paul intră în cameră. Chipul lui e palid rău de tot şi buzele i s-au învineţit din pricina frigului.}

^{— Eşti bine? îl întreb eu imediat.}

^{Charlie se întoarce la ţanc.}

^{— Unde ai fost? cere el să afle.}

^{Ne trebuie un sfert de oră ca să obţinem detaliile de la Paul, dată fiind starea lui.}

^{După ce a plecat de la discurs, s-a dus la institut şi l-a căutat pe Bill Stein în laboratorul de computere. O oră mai târziu, văzând că Stein nu apare, Paul a decis să se întoarcă la internat. A pornit la drum cu maşina lui, dar a trebuit să o abandoneze în dreptul unui semafor la un kilometru şi jumătate distanţă de campus, după care a trebuit să se întoarcă pe jos prin ninsoare.}

^{Restul nopţii se află pentru el într-o ceaţă totală. A ajuns în partea de nord a campusului, unde a descoperit maşinile poliţiei lângă biroul lui Bill din Dickinson. După ce a pus întrebări în stânga şi în dreapta, a fost dus la spital, unde cineva i-a cerut să identifice cadavrul. Nu mult după aceea, la spital a apărut Taft, care a oferit o a doua identificare, dar, înainte ca el şi Paul să poată schimba o vorbă, poliţiştii i-au separat pentru a-i interoga. Ofiţerii au vrut să afle despre relaţia lui cu Stein şi Taft, de ultima oară când l-a văzut pe Bill, de locul în care se afla el la momentul crimei. Paul a cooperat cu poliţiştii, însă vedea totul ca prin vis. În cele din urmă, când aceştia i-au dat drumul, i-au cerut să nu plece din campus şi l-au anunţat că vor lua din nou legătura cu el. Într-un târziu, Paul a plecat spre Dod, dar a rămas o vreme pe treptele căminului, vrând doar să fie puţin singur.}

^{În fine, ajungem să discutăm despre conversaţia pe care am avut-o cu Stein în Camera Cărţilor Rare, pe care Paul afirmă că poliţia a răscolit-o deja căutând indicii. În timp ce vorbeşte despre Bill, despre agitaţia extremă a lui Stein din bibliotecă şi despre prietenul pe care l-a pierdut, Paul nu prea dă semne de emoţie. Încă nu şi-a revenit din şoc.}

^{— Tom, rosteşte el într-un târziu, când ajungem amândoi în cameră. Poţi să-mi faci o favoare?}

^{— Bineînţeles, zic eu. Spune-mi despre ce e vorba.}

^{— Trebuie să mă însoţeşti undeva.}

^Ezit.