— Hei, veniţi la recepţie? ne interpelează Gil, sesizând o cale mai uşoară de destindere. Ne-ar prinde bine o ieşire.
— Desigur, spun eu, iar Gil pare satisfăcut.
Mintea lui e în altă parte. Ne întoarcem în elementul lui.
— Va trebui să-i evităm pe Jack Parlow şi pe Kelly. Nu vor să discute decât despre bal, spune el, revenind lângă noi. Dar n-ar trebui să iasă rău.
Ne conduce pe trepte în curtea albăstruie, unde urmele paşilor lăsaţi de Curry şi de Paul în zăpadă au fost de mult acoperite. Corturile gem de studenţi şi aproape imediat îmi amintesc cât de inutil este să încerci să eviţi pe cineva când îl ai pe Gil lângă tine. Mărşăluim prin zăpadă către un cort aflat aproape de capelă, dar Gil exercită un soi de atracţie socială de neevitat.
Prima care vine este fata blondă de la intrare.
— Tara, ce mai faci? o întreabă Gil cu amabilitate când fata ajunge sub acoperişul de pânză. Mai mare agitaţia decât te aşteptai, nu?
Pe Charlie nu-l interesează compania ei. Ca să evite o scenă, îşi face de lucru la masă, unde ceainicele de argint sunt pline cu ciocolată caldă proaspătă.
— Tara, spune Gil, îl ştii pe Tom, nu?
Fata găseşte o modalitate politicoasă de a spune că nu.
— Ah, în fine, zice Gil. Ani diferiţi.
Îmi trebuie o secundă ca să-mi dau seama că se referă la diferenţele între cursanţii de anul doi şi cei de anul patru.
— Tom, ea e Tara Pierson, un membru al secţiunii 2001, continuă el, observând că Charlie ne evită. Tara, el e bunul meu prieten Tom Sullivan.
Faptul că ne face cunoştinţă nu serveşte decât la crearea unei stări de stinghereală. Abia ce termină Gil de vorbit, că Tara găseşte o clipă când acesta nu vede şi arată înspre Charlie.
— Îmi pare atât de rău pentru ce am spus despre prietenul tău acolo înăuntru, începe ea. Habar n-aveam cine eraţi...
Şi-i dă aşa mai departe. Ce vrea ea să spună este că noi merităm un tratament mai bun decât alţi neica nimeni cu care nu s-a întâlnit niciodată, deoarece Gil şi cu mine ne tragem de şireturi. Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât mă întreb mai serios de ce n-a fost dată afară din Ivy în hohote de râs. Există o legendă – habar n-am dacă e adevărată sau nu – care spune că fetele de anul doi, precum Tara, pe care nu le recomandă nimic în afara aspectului fizic, uneori îşi croiesc drum şi devin membre graţie unei probe speciale botezate „sfada de la etajul trei”. Fetele sunt invitate la etajul trei al clubului, etaj asupra căruia se păstrează un oarecare secret, unde li se spune că nu vor fi admise fără a da dovadă de o anumită disponibilitate. Nu pot decât să-mi închipui natura exactă a cererii pe care o au ele de îndeplinit, dar Gil neagă, bineînţeles, existenţa unei asemenea probe. Presupun însă că asta este magia unui mit precum „sfada de la etajul trei”: cu cât se vorbeşte mai puţin pe tema asta, cu atât devine misterul mai mare.
Tara probabil că ghiceşte la ce mă gândesc sau poate că observă doar că nu-i mai acord atenţie, deoarece în cele din urmă găseşte o scuză oarecare şi se îndepărtează în ninsoare. Îi urez călătorie sprâncenată în gând, urmărind-o cum se îndreaptă spre alt cort, cu părul fluturând în vânt.
O zăresc pe Katie. Stă la marginea cortului, în cealaltă parte, şi pare obosită de discuţii. Ceaşca plină cu ciocolată fierbinte din mâna ei continuă să scoată aburi, iar aparatul foto îi stă agăţat de gât ca un medalion. Îmi trebuie câteva secunde ca să îmi dau seama la ce se uită. Cu câteva luni în urmă aş fi bănuit ce e mai rău, anume că se uita după un posibil alt bărbat în viaţa ei, cel care şi-ar fi găsit timp pentru ea în nopţile pe care eu le dedicam Hypnerotomachiei. Acum ştiu mai bine. Privirea ei este fixată doar asupra capelei. Aceasta se înalţă ca o creastă la marginea unei mări albe – visul oricărui fotograf.
Se întâmplă ceva curios cu atracţia între oameni. E un lucru pe care abia încep să-l învăţ. Prima dată când am cunoscut-o pe Katie, am avut impresia că apariţia ei pe stradă e în stare să provoace accidente rutiere. Nu toată lumea era de acord cu mine (lui Charlie, care prefera femei mai corpolente, îi plăcea mai mult hotărârea lui Katie decât aspectul ei), dar eu am fost vrăjit. Ne îmbrăcam elegant unul pentru celălalt – cu cele mai bune haine ale noastre, adoptând cele mai elegante maniere şi povestindu-ne unul altuia cele mai interesante poveşti – până când am ajuns la concluzia că secretul pentru aura de mister în care eram învăluit şi pentru menţinerea relaţiei cu o asemenea trufanda e diferenţa de doi ani dintre noi şi prietenia mea cu preşedintele clubului unde ea îşi lua masa. În acele zile, doar ideea de a-i atinge mâna sau a-i mirosi părul era suficientă ca să simt urgent nevoia de a face un duş rece. Eram fiecare câte un trofeu pentru celălalt şi ne petreceam zilele pe câte un piedestal.
De atunci am dat-o jos de pe soclu. Ea mi-a întors favoarea. Am ajuns să ne certăm pentru că la mine în cameră e prea cald şi pentru că ea doarme cu fereastra deschisă. Ea se tot ia de mine pentru că cer mai mult desert, spunându-mi că într-o bună zi chiar şi bărbaţii vor trebui să plătească un preţ pentru micile lor excese. Gil glumeşte spunând că m-am domesticit, ironizându-mă cu ideea că obişnuiam să fiu un sălbatic. Cert este că am fost creat pentru a fi soţ. Deschid termostatul când nu mi-e rece şi mănânc desert când nu mi-e foame, fiindcă în spatele fiecărei admonestări din partea lui Katie stă impresia că ea nu va tolera astfel de lucruri în viitor, deoarece va exista un viitor. Fantasmele pe care le aveam, alimentate de potenţialul electric al întâlnirilor dintre doi străini, au ajuns nişte umbre palide acum. Cel mai mult îmi place de ea aşa cum arată acum, în curte.
Ochii îi sunt obosiţi, semn că o zi lungă se apropie de final. Părul e lăsat liber, iar palele de vânt îi răsfiră şuviţele pe lângă umăr. Nu m-ar deranja deloc să stau şi să o admir de departe, contemplând-o în toată splendoarea ei. Însă când fac un pas înainte, micşorând distanţa dintre noi, ea mă vede şi îmi face un semn să vin lângă ea.
— Ce a fost cu toată povestea aia? mă întreabă ea. Cine a întrerupt discursul?
— Richard Curry.
— Curry? Îmi ia mâna în mâna ei. Îşi prinde buza inferioară cu dinţii. Paul cum se simte?
— Cred că bine.
Se lasă tăcerea câteva clipe, în vreme ce privim amândoi mulţimea. Bărbaţi în hanorace din pânză de cort îşi oferă hainele prietenelor lor mai subţire îmbrăcate. Tara, blonda de la intrare, a vrăjit un tip care i-a dat haina lui.
Katie face un gest înapoi către amfiteatru.
— Aşadar ce crezi?
— Despre discurs?
Dă din cap, începând să-şi aranjeze părul într-un coc.
— Un pic cam sângeros.
Căpcăunul ăla nu o să primească niciun compliment de la mine.
— Dar mai interesant ca de obicei, zice ea, întinzându-mi ceaşca ei de ciocolată fierbinte. Vrei să ţii asta?
Îşi înfăşoară pletele într-un coc şi îl trece prin două ace lungi de păr pe care le scoate din buzunar. Modul în care îşi mişcă degetele, aranjând ceva ce nu poate vedea, îmi aminteşte de felul în care mama obişnuia să aranjeze cravatele tatei în vreme ce stătea în spatele lui.
— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, observându-mi expresia de pe chip.
— Nimic. Mă gândeam doar la Paul.
— Va termina la timp?
Termenul limită al tezei. Chiar şi acum ea se gândeşte la Hypnerotomachia. Mâine seară n-o să mai aibă de ce să se teamă.
— Sper.
Urmează o nouă tăcere, de această dată mai puţin oportună. Ghinionul loveşte chiar în clipa în care încerc să găsesc ceva pentru a schimba subiectul – ceva despre ziua ei de naştere sau despre cadoul care-o aşteaptă la întoarcerea în cameră. Ghinionul se iveşte – având chipul lui Charlie. După vreo douăzeci de ture în jurul mesei cu mâncare, Charlie s-a decis în sfârşit să ni se alăture.
