Numai că el e cel fără haină.
— Haide. Putem merge împreună acolo cu maşina.
Paul îşi priveşte pantofii.
— Trebuie să discut singur cu el.
— Eşti sigur?
Dă din cap.
— Cel puţin ia asta, mă ofer eu, dându-mi jos haina de postav.
Paul îmi zâmbeşte.
— Mersi.
— Cheamă-ne dacă ai nevoie de ceva.
Paul îmbracă haina şi îşi strecoară jurnalul sub braţ. După câteva clipe porneşte pe jos prin ninsoare.
— Eşti sigur că nu vrei ajutor? strig eu după el, cât mă mai putea auzi.
Paul se întoarce, dar numai ca să dea din cap a încuviinţare.
— Multă baftă, îi urez eu, mai mult pentru mine.
Şi, în vreme ce frigul începe să mi se strecoare pe sub gulerul cămăşii, îmi dau seama că nu-mi rămâne nimic de făcut. Când Paul dispare, pornesc înapoi spre amfiteatru.
*
Pe drum trec pe lângă blonda de la intrare fără să scot vreo vorbă şi descopăr că Gil şi Charlie nu s-au mişcat din locul lor aflat în spatele amfiteatrului. Niciunul nu-mi acordă atenţie; Taft le-a captat interesul. Vocea lui este de-a dreptul hipnotizantă.
— E totul în regulă? şopteşte Gil.
Încuviinţez, dar n-am chef să intru în detalii.
— Anumiţi interpreţi moderni, spune Taft, s-au mulţumit să accepte faptul că această carte se conformează multor convenţii aparţinând genului vechii Renaşteri, acela al idilei bucolice. Dar dacă Hypnerotomachia este doar o poveste de dragoste convenţională, atunci de ce sunt dedicate doar treizeci de pagini idilei dintre Poliphilo şi Polia? De ce restul de trei sute patruzeci de pagini formează un labirint de comploturi, întâlniri ciudate cu personaje mitologice, disertaţii pe subiecte ezoterice? Dacă doar unul din fiecare zece cuvinte ţine de idila în sine, atunci cum explicăm celelalte nouăzeci de procente din carte?
Charlie se întoarce iarăşi spre mine.
— Tu ştiai de toate chestiile astea?
— Mda.
Am auzit acelaşi discurs de zeci de ori acasă, la cină.
— Pe scurt, nu este vorba doar de o poveste de dragoste. Lupta pentru dragoste într-un vis a lui Poliphilo, aşa cum s-ar traduce titlul din latină, este mult mai complexă decât o chestie de genul băiatul-care-cunoaşte-fata. Timp de cinci sute de ani, cărturarii au supus cartea celor mai puternice instrumente de interpretare din zilele lor şi niciunul nu a descoperit o cale de ieşire din labirint.
Cât de grea este Hypnerotomachia? Gândiţi-vă cât s-au temut traducătorii cărţii. Primul traducător în franceză a comprimat propoziţia de deschidere, care în original avea mai mult de şaptezeci de cuvinte lungime, în mai puţin de douăsprezece. RobertDallington, un contemporan al lui Shakespeare care a încercat o traducere mai exactă, a ajuns pur şi simplu la disperare. A renunţat la încercare când nici măcar nu ajunsese la jumătatea cărţii. De atunci nu s-a mai încercat nicio traducere în engleză. Intelectualii occidentali au considerat cartea un sinonim al obscurităţii încă de la publicarea ei. Rabelais şi-a bătut joc de ea. Castiglione i-a avertizat pe oamenii din epoca Renaşterii să nu vorbească precum Poliphilo atunci când ies la vânătoare de femei.
Şi atunci, de ce este atât de greu de înţeles? Deoarece ea conţine nu numai cuvinte latineşti şi italieneşti, ci şi cuvinte greceşti, iudaice, arabe, caldeene şi hieroglife egiptene. Autorul a scris simultan în mai multe limbi, uneori în mod interschimbabil. Şi atunci când toate acele limbi nu îi erau de ajuns, a inventat el însuşi alte cuvinte.
Mai mult, există unele mistere care învăluie cartea. În primul rând, până de curând nimeni nu a ştiut cine a scris-o. Secretul identităţii autorului a fost atât de straşnic păzit, încât nici măcar marele Aldus, cel care a publicat cartea, nu a aflat cine i-a compus cea mai faimoasă operă tipărită. Unul dintre editorii Hypnerotomachiei a scris o introducere în care le cere muzelor să dezvăluie numele autorului. Muzele refuză. Ele îi explică omului că „e mai bine să fii prudent şi să împiedici distrugerea lucrurilor divine de către gelozia răzbunătoare”.
Şi atunci se ridică o serie de întrebări: De ce s-ar fi ostenit atât autorul dacă nu ar fi scris altceva decât o idilă bucolică? De ce atât de multe limbi? De ce două sute de pagini de arhitectură? De ce optsprezece pagini despre un templu al lui Venus sau douăsprezece pagini despre un labirint subacvatic? De ce cincizeci de pagini despre o piramidă? Sau alte o sută patruzeci de pagini despre pietre preţioase şi metale, balet şi muzică, mâncare şi aranjamente de masă, despre floră şi faună?
Poate chiar mai important decât atât, ce roman ar fi putut învăţa atât de multe despre atâtea subiecte, ar fi putut stăpâni la perfecţie atâtea limbi şi l-ar fi putut convinge pe cel mai mare meşter tipograf din Italia să-i publice misterioasa carte fără ca acesta să-i menţioneze numele?
Mai presus de toate însă, ce erau acele „lucruri divine” despre care se face aluzie în introducere şi pe care muzele au refuzat să le divulge? Ce era cu acea gelozie răzbunătoare pe care se temeau ca aceste lucruri să n-o inspire?
Răspunsul este că aici nu avem de a face cu o poveste de dragoste. Autorul trebuie să fi avut cu totul alte intenţii – intenţii pe care noi, cercetătorii, nu am reuşit să le înţelegem încă. Dar de unde să începem căutarea răspunsurilor?
Nu am de gând să răspund la această întrebare în locul vostru, în schimb, vă voi lăsa cu o şaradă la care să vă gândiţi singuri. Rezolvaţi această şaradă şi veţi fi mai aproape cu un pas de înţelegerea sensului Hypnerotomachiei.
Cu asta, Taft porneşte proiectorul cu o apăsare a telecomenzii. Pe ecran apar trei imagini, dezarmante în contrastul lor alb-negru.
— Acestea sunt trei desene din Hypnerotomachia, descriind un coşmar pe care îl are Polia ceva mai târziu în cursul poveştii. Aşa cum le descrie ea, primul desen înfăţişează un copil care străbate o pădure într-o caleaşcă în flăcări, aceasta fiind trasă de două femei goale pe care el le biciuieşte ca pe nişte animale sălbatice. Polia priveşte scena din ascunzişul ei în pădure.
Al doilea desen arată copilul eliberând femeile prin tăierea lanţurilor lor fierbinţi ca focul cu o sabie de fier. Apoi înfige sabia în fiecare din ele şi, după ce femeile mor, le dezmembrează.
În ultimul desen, copilul a smuls inimile încă palpitând ale celor două femei din cadavrele lor şi le aruncă păsărilor de pradă. Măruntaiele le aruncă vulturilor. Apoi, după tranşarea cadavrelor, aruncă resturile câinilor, lupilor şi leilor care s-au strâns în jur.
Când Polia se trezeşte din vis, doica ei îi spune că acel copil este Cupidon şi că femeile erau tinere care îl mâniaseră refuzând afecţiunea peţitorilor lor. Polia deduce de aici că a greşit respingându-l pe Poliphilo.
Taft face o pauză, întorcând spatele publicului ca să contemple imaginile uriaşe care par să plutească în aer în spatele lui.
