— Cineva i-a pus coarne lui Moise?
— Mda, într-un fel. La început am crezut că trebuia să fie o greşeală. Moise este un personaj mult prea important în Vechiul Testament ca să fie asociat cu infidelitatea. Din câte ştiam eu, Moise avea o soţie – o femeie din Madian pe nume Sefora – dar ea abia dacă apare în Ieşirea, şi n-am găsit absolut niciun fel de referinţă la faptul că ea l-ar fi înşelat pe Moise.
Numai că în Numerii 12:1 se întâmplă ceva neobişnuit. Fratele şi sora lui Moise vorbesc împotriva lui pentru că Moise se însoară cu o femeie etiopiană. Detaliile nu sunt explicate nicăieri, dar unii cercetători susţin că, din pricina faptului că Madian şi Etiopia reprezintă zone geografice diferite, Moise trebuie să fi avut două soţii. Numele soţiei etiopiene nu apare niciodată în Biblie, dar un istoric din secolul I, Flavius Josephus, scrie o cronică a vieţii lui Moise şi pretinde că numele femeii etiopiene cu care era însurat era Tharbis.
Detaliile începuseră să mă copleşească.
— Deci aceasta l-a înşelat?
Paul a clătinat din cap.
— Nu. Luându-şi o a doua soţie, Moise a fost cel care a înşelat-o pe ea sau pe Sefora, în fine pe cea cu care s-a căsătorit mai întâi. E greu de rezolvat problema cronologiei exacte, dar în unele culturi coarnele de încornorare apar şi pe capul celui care înşală, nu numai pe capul partenerului celui care înşală. Asta trebuie să fie indicaţia şaradei. Răspunsul este Sefora sau Tharbis.
— Şi ce-ai făcut cu toate astea?
Emoţia lui a părut să dispară brusc.
— Aici m-am lovit de un zid. Am încercat să folosesc Sefora şi Tharbis ca soluţii în toate felurile posibile, aplicându-le ca cifru în descifrarea misterului restului cărţii. Numai că nimic nu funcţionează.
S-a oprit, ca şi cum ar fi aşteptat să intervin şi eu cu ceva.
— Taft ce zice de toate astea? a fost tot ce am putut întreba în acea clipă.
— Vincent habar n-are de toate astea. El crede că îmi pierd timpul. Imediat ce a decis că tehnicile lui Gelbman nu aduc spargerea mult râvnită a codului, mi-a spus că ar trebui să mă întorc la ideea lui de căutare. Adică să mă concentrez asupra surselor primare veneţiene.
— Nu ai de gând să-i povesteşti nimic despre toate astea?
Paul s-a uitat la mine ca şi cum aş fi înţeles greşit.
— Îţi spun ţie, a rostit el.
— Dar eu n-am deloc habar.
— Tom, nu poate fi vorba de un accident. În niciun caz nu când e în discuţie ceva atât de măreţ. Asta căuta tatăl tău. Nu trebuie decât să ne dăm seama ce poate fi. Vreau ajutorul tău.
— De ce?
O anumită siguranţă curioasă îi pătrunsese în voce, ca şi cum ar fi înţeles ceva despre Hypnerotomachia peste care trecuse înainte cu vederea.
— Cartea răsplăteşte moduri diferite de gândire. Uneori funcţionează răbdarea şi atenţia acordată detaliilor. Însă în alte situaţii e nevoie de instinct şi de inventivitate. Am citit unele dintre concluziile tale din teza despre Frankenstein. Sunt bune. Sunt originale. Şi nici măcar nu te-ai trudit prea mult la ea. Gândeşte-te puţin la asta. Gândeşte-te la şaradă. Poate că vei fi în stare să vii cu ceva nou. Asta-i tot ce-ţi cer.
*
Există un motiv simplu pentru care am respins oferta lui Paul în acea noapte. În peisajul copilăriei mele, cartea lui Colonna a reprezentat o casă pustie de pe un deal, o umbră persistentă peste orice gând al meu. Toate misterele neplăcute ale tinereţii mele păreau să îşi aibă originile în aceleaşi pagini imposibil de citit: nenumăratele absenţe ale tatei de la cină în vreme ce el muncea la birou; vechile certuri cu mama pe tema asta, asemenea unor sfinţi care cad în păcat; chiar şi ciudăţenia respingătoare a lui Richard Curry, care căzuse în plasa cărţii lui Colonna mai rău decât oricine altcineva şi nu dăduse niciodată semne că şi-ar reveni. Nu puteam înţelege puterea pe care Hypnerotomachia o exercita asupra oricui o citea, dar, din experienţa mea, acel soi de putere părea să genereze tot ce era mai rău în oameni. Iar urmărirea traseului de trei ani al lui Paul, deşi culminase cu importanta lui descoperire, nu făcuse altceva decât să mă ţină la distanţă faţă de carte.
Dacă vi se pare atunci surprinzător că a doua zi m-am răzgândit şi m-am alăturat lui Paul, legaţi totul de un vis pe care l-am avut în noaptea în care el mi-a povestit despre şaradă. În Hypnerotomachia există o scenă care se va lega întotdeauna de începutul copilăriei mele, un desen peste care am dat de multe ori când mă furişam în biroul tatei ca să cercetez ce anume studia el. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un băieţel să vadă o femeie goală odihnindu-se sub un copac şi, în timp ce el o priveşte, ea să-i întoarcă favoarea. Şi bănuiesc că nimeni din afara cercului de cercetători ai Hypnerotomachiei nu poate afirma că a văzut un satir gol stând la picioarele unei astfel de femei, cu un corn în chip de penis îndreptat în direcţia ei ca un ac de busolă. Aveam doisprezece ani când am zărit desenul pentru prima dată, de unul singur în biroul tatei, şi brusc mi-am putut imagina de ce venea el uneori târziu la cină. Orice ar fi fost acest desen ciudat şi minunat, friptura de vacă nu se putea compara în niciun fel cu el.
În acea noapte mi-a revenit în vis desenul din copilărie – femeia întinsă, satirul tânjind la ea cu membrul vibrând – şi probabil că m-am întors de multe ori în somn de pe o parte pe cealaltă pentru că Paul s-a uitat la un moment dat în jos din patul lui şi m-a întrebat:
— Hei, Tom, te simţi bine?
Venindu-mi în fire, m-am ridicat din pat şi m-am repezit la cărţile de pe biroul lui. Acel penis, acel corn plasat într-un loc greşit îmi amintea de ceva. Trebuia făcută o conexiune. Colonna ştia ce vorbea. Cineva îi pusese coarne lui Moise.
Am găsit răspunsul în Istoria artei Renaşterii de Hartt. Văzusem imaginea înainte, dar nu mă gândisem că ar putea folosi la ceva.
— Ce sunt astea? l-am întrebat pe Paul, aruncând cartea pe patul lui şi indicându-i pagina cu pricina.
Paul s-a zgâit.
— Imagini cu statuia lui Moise sculptată de Michelangelo, a răspuns el, holbându-se la mine ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile. Ce s-a întâmplat, Tom?
Apoi, înainte ca eu să apuc să explic ceva, Paul s-a oprit şi a aprins veioza lui de lângă pat.
— Bineînţeles... a şoptit el. Oh, Dumnezeule, bineînţeles.
În fotografia pe care i-o arătasem, două cioturi mici se iveau din vârful capului statuii, asemănătoare cornului satirului.
Paul a sărit din pat, suficient de tare ca să capăt sentimentul că Gil şi Charlie aveau să vină şi ei imediat la noi, speriaţi de zgomot.
— Ai reuşit, a exclamat el, cu ochii mari. Asta trebuie să fie.
A continuat o vreme să bolborosească, până am început să fiu cuprins de un sentiment neplăcut de îndoială, întrebându-mă în acelaşi timp cum ar fi putut încredinţa Colonna răspunsul pentru şarada lui unei sculpturi de Michelangelo.
— Aşadar, de ce sunt acolo? am întrebat în cele din urmă.
Însă Paul trecuse deja de mult de faza asta. Mi-a aruncat cartea din patul lui şi mi-a arătat explicaţia în text.
— Coarnele n-au nimic de-a face cu încornorarea. Şarada avea sens literal: „Cine i-a pus coarne lui Moise?”. Totul provine dintr-o traducere greşită a Bibliei. Ieşirea spune că atunci când Moise coboară de pe muntele Sinai, pe faţa lui strălucesc raze de lumină. Însă cuvântul iudaic pentru „raze” poate fi tradus şi drept „coarne” – karan versus keren. Când sfântul Jerome a tradus Vechiul Testament în latină, s-a gândit că nimeni altcineva în afara lui Hristos nu putea emite raze de lumină, aşa că a folosit a doua traducere. Iar Michelangelo s-a conformat şi l-a sculptat pe Moise în consecinţă. Cu coarne.
În toată starea aceea de agitaţie, cred că nici măcar nu am sesizat ce se petrecea. Hypnerotomachia intrase iarăşi cu bocancii în viaţa mea, transportându-mă dincolo de o apă pe care nu avusesem nicio clipă intenţia să o traversez. Tot ce stătea în calea noastră era descifrarea semnificaţiei celor scrise de Sfântul Jerome, care aplicase cuvântul latin cornuta în cazul lui Moise, prin asta punându-i acestuia coarne. Pe tot parcursul săptămânii următoare, Paul şi-a asumat bucuros o asemenea sarcină. Începând cu acea noapte, pentru o perioadă, eu m-am trezit în postura unui asistent închiriat, un ultim punct de sprijin în descifrarea Hypnerotomachiei. Credeam că este o poziţie pe care o puteam păstra, o distanţare de carte pe care o puteam menţine, lăsându-l pe Paul să fie în prim-plan. Ca atare, în vreme ce el s-a întors la Firestone, înfierbântat de posibilităţile deschise de descoperirea noastră, eu mi-am văzut de treabă şi am făcut o altă descoperire pe cont propriu. Încă zdruncinat după întâlnirea cu Francesco Colonna, pot doar să-mi închipui ce impresie i-am lăsat fetei în cauză.
*
Ne-am întâlnit într-un loc de care niciunul din noi nu aparţinea, dar unde amândoi ne simţeam ca acasă: la Ivy. În ce mă privea, petrecusem la fel de multe week-end-uri acolo ca la propriul club. Cât despre ea, era deja una dintre favoritele lui Gil, cu luni de zile înainte de începerea procesului de selecţie pentru candidaţii din anul doi. A fost ideea lui Gil să ne facă cunoştinţă.
— Katie, a spus el, după ce ne-a adus pe amândoi în club în aceeaşi seară de sâmbătă, acesta e colegul meu de cameră, Tom.
Am zâmbit leneş, gândindu-mă că nu trebuie să fac prea multe eforturi ca să vrăjesc o tipă din anul doi.
Atunci a început să vorbească. Mi-am dat imediat seama cine pe cine vânează, ca o insectă care se trezeşte într-o plantă carnivoră, aşteptându-se să găsească nectar şi descoperindu-şi acolo moartea.
— Deci tu eşti Tom, a zis ea, ca şi cum aş fi corespuns descrierii unui condamnat de pe un afiş al poliţiei. Charlie mi-a povestit despre tine.
Partea bună a faptului că Charlie te descrie cuiva este aceea că, începând din acel punct, lucrurile nu pot evolua decât ascendent. Se pare că o cunoscuse pe Katie cu câteva nopţi înainte la Ivy şi, când îşi dăduse seama că Gil voia să ne facă lipeala, se apucase să furnizeze cu frenezie detalii despre mine.
— Ce naiba ţi-a povestit? am întrebat eu, încercând să nu par îngrijorat.
