— Ieşi, Richard, îi spune Taft.
— Noi am încercat şi am eşuat, continuă Curry. Ce spun italienii? „Nu există hoţ mai rău decât o carte proastă”. Hai să ne comportăm bărbăteşte în privinţa asta şi să ne dăm la o parte. Unde e desenul?
În amfiteatru se aud şoapte. Inspectorul se vâră între Curry şi Paul – dar, spre surprinderea mea, Curry îşi pleacă brusc capul şi începe să meargă spre capătul coridorului. Expresia de agitaţie de pe chip îi dispare.
— Nebun bătrân şi prost, zice el, adresându-i-se lui Taft, chiar şi cu spatele spre scenă. Joacă teatru mai departe!
Studenţii de lângă perete încep să împingă spre partea din faţă a amfiteatrului, menţinând însă distanţa. Paul rămâne locului, cu un aer nefericit, şi îşi urmăreşte prietenul cum pleacă.
— Du-te, Richard, rosteşte Taft de pe scenă. Să nu te mai întorci.
Urmărim cu toţii înaintarea înceată a lui Curry către ieşire.
Fata de la uşă priveşte scena cu ochi mari şi plini de teamă. Peste câteva clipe, Curry trece pragul uşii, către anticameră, apoi se face nevăzut.
*
Imediat după dispariţia lui, şoapte aprinse cuprind tot amfiteatrul.
— Ce naiba a fost asta? întreb eu, uitându-mă spre ieşire.
În colţul nostru, Gil se duce către Paul.
— Eşti bine?
Paul spumegă de furie.
— Nu înţeleg...
Gil îşi lasă un braţ peste umărul lui.
— Ce i-ai spus?
— Nimic, răspunde Paul. Trebuie să mă duc după el. Îi tremură mâinile în care continuă să ţină strâns jurnalul. Trebuie să vorbesc neapărat cu el.
Charlie începe să protesteze, dar Paul e prea supărat ca să comenteze. Înainte ca vreunul dintre noi să mai apuce să insiste în vreun fel, se răsuceşte pe călcâie şi porneşte spre uşă.
— Mă duc cu el, îi spun eu lui Charlie.
Acesta încuviinţează. Vocea lui Taft începuse între timp să bubuie iarăşi în fundal, iar când mă uit spre scenă pe drumul de ieşire, uriaşul pare să mă fixeze. De pe locul ei, Katie îmi atrage atenţia. Pune o întrebare mută din vârful buzelor despre Paul, dar nu înţeleg ce spune. Îmi închei fermoarul hainei şi ies din amfiteatru.
În curte, corturile se înalţă ca nişte schelete în întuneric, dansând pe picioarele lor de lemn. Vântul s-a mai înmuiat, dar ninsoarea continuă să cadă, mai densă ca înainte. De după colţ aud vocea lui Paul.
— E totul în regulă?
Dau colţul. La nici trei metri depărtare îl văd pe Richard Curry, cu haina fluturând în vânt.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Paul.
— Du-te înapoi înăuntru, îi răspunde Curry.
Fac un pas în faţă ca să aud mai multe, dar zăpada scârţâie sub paşii mei. Curry îşi înalţă privirea şi pune capăt conversaţiei lor. Mă aştept la o scânteie de recunoştinţă în ochii lui, dar nu zăresc nimic. După ce îşi lasă palma pe umărul lui Paul, Curry pleacă încet de-a-ndăratelea.
— Richard! Nu putem discuta undeva? strigă Paul.
Însă bătrânul se îndepărtează repede, îmbrăcându-şi haina. Nu-i răspunde lui Paul.
Îmi trebuie câteva secunde ca să-mi recapăt curajul şi să mă duc lângă Paul. Împreună îl urmărim pe Curry cum dispare în umbra aruncată de capelă.
— Trebuie să aflu de unde a făcut rost Bill de jurnal, spune el.
— Chiar acum?
Paul încuviinţează.
— Unde e Bill?
— În biroul lui Taft de la institut.
Privesc dincolo de curte. Singurul mijloc de transport al lui Paul este un vechi Datsun pe care el şi l-a cumpărat din alocaţiile primite de la Curry. Institutul e la ceva depărtare de locul în care ne aflăm.
— Tu de ce ai plecat de la discurs? întreabă el.
— Credeam că ai nevoie de ceva ajutor.
Buza de jos îmi tremură. În părul lui Paul se adună fulgii de zăpadă.
— O să-mi revin repede, mă asigură el.
