Abia când Paul a venit la mine în octombrie, într-o noapte târziu după examenele noastre parţiale, am înţeles celălalt lucru pe care lucrările noastre îl aveau în comun: ambele teme erau nişte lucruri moarte care refuzau să rămână îngropate.
— Există ceva care te-ar putea face să te răzgândeşti în ceea ce priveşte munca la Hypnerotomachia? m-a întrebat Paul în acea noapte – iar din expresia lui de încordare mi-am dat seama că descoperise ceva important.
— Nu, i-am răspuns, pe jumătate pentru că vorbeam serios în privinţa asta, pe jumătate ca să-l fac să dezvăluie mai multe.
— Cred că am făcut o descoperire semnificativă peste vară. Dar am nevoie de ajutorul tău ca s-o înţeleg.
— Povesteşte-mi, i-am cerut eu.
Indiferent de cum începuse totul pentru tatăl meu, fără să ţină seama de ce-i trezise curiozitatea pentru Hypnerotomachia, povestea lui Paul a fost cea care mi-a atras mie atenţia. Ceea ce mi-a dezvăluit Paul în acea noapte a dat o nouă viaţă cărţii demult scrise a lui Colonna.
*
— Anul trecut, când a observat că deveneam tot mai frustrat, Vincent m-a prezentat lui Steven Gelbman de la Brown, a început Paul. Gelbman face cercetări în domeniul combinat al matematicii, al criptografiei şi al religiei. Este expert în analiza matematică a Torei. Ai auzit de chestia asta?
— Pare a fi cabala.
— Exact. Nu se studiază doar ce spun cuvintele din Biblie, ci se studiază ce spun numerele. Fiecare literă din alfabetul iudaic are un număr alocat. Folosind ordinea literelor, poţi căuta anumite modele matematice.
Ei bine, la început am avut dubiile mele. N-am acceptat ideea nici măcar după zece ore de introducere în corespondenţa sefirotică. Pur şi simplu nu părea să aibă legătură cu Colonna. Până în acea vară însă, terminasem cu sursele secundare despre Hypnerotomachia şi începusem chiar să lucrez la carte. Era un lucru imposibil. Încercam să adaptez diverse interpretări ale cărţii, dar totul se termina într-o fundătură. Abia apucam să construiesc o ipoteză după câteva pagini, folosind o anumită structură, că fragmentul se termina brusc, iar următorul paragraf punea totul într-o nouă lumină.
Mi-am petrecut cinci săptămâni doar încercând să înţeleg primul labirint descris de Francesco. L-am studiat pe Vitruvius ca să înţeleg termenii arhitecturali. Am cercetat în cărţi toate labirinturile antice pe care le ştiam – cel egiptean din Oraşul Crocodililor, cele din Lemnos, Clusium şi Creta şi încă alte câteva. Apoi mi-am dat seama că în Hypnerotomachia apăreau patru labirinturi diferite – unul într-un templu, unul sub apă, unul într-o grădină şi unul subteran. Imediat ce am crezut că încep să înţeleg un nivel de complexitate, devenea de patru ori mai complicat. Însuşi Poliphilo se rătăceşte la începutul cărţii şi spune: „Singura mea şansă a fost să cerşesc îndurarea Ariadnei din Creta, cea care i-a dat firul de arnică lui Tezeu ca să scape din labirintul îngrozitor”. Era ca şi cum volumul îmi transmitea mesajul că înţelege prefect ce se petrece cu mine.
În cele din urmă, mi-am dat seama că singurul lucru despre care ştiam că funcţionează în mod cert era acrostihul cu prima literă a fiecărui capitol. Aşa că am procedat aşa cum îmi cerea cartea. Am cerşit îndurarea Ariadnei din Creta, singura persoană capabilă să rezolve misterul.
— Aşa că te-ai dus înapoi la Gelbman, am rostit eu.
El a dat din cap.
— Îmi muşcam pumnii. Eram disperat. În iulie, Gelbman m-a lăsat să stau cu el în Providence după ce Vincent a insistat asupra progreselor obţinute prin aplicarea metodei lui. Şi-a petrecut sfârşitul de săptămână arătându-mi alte tehnici de decodare, mai sofisticate, şi atunci lucrurile au început să capete noimă.
Îmi amintesc că mă uitam dincolo de umărul lui Paul, pe fereastră, în timp ce el vorbea, sesizând că peisajul de afară se schimbă. Stăteam în dormitorul nostru din Dod, singuri într-o noapte de vineri; Charlie şi Gil se găseau undeva dedesubtul nostru, jucând paintball în tunele cu un grup de prieteni de la Ivy şi cu echipa de paramedici de pe ambulanţă. În ziua următoare aveam de făcut o lucrare şi de învăţat pentru un test. O săptămână mai târziu, urma să mă întâlnesc cu Katie pentru prima oară. În acel moment însă, Paul avea parte de toată atenţia mea.
— Cel mai complicat concept pe care mi l-a predat, a continuat Paul, a fost cel de decodificare a unei cărţi pe baza algoritmilor sau a cifrurilor inserate în textul în sine. În astfel de cazuri, cheia de descifrare este construită o dată cu textul. Afli cifrul, ca pe o ecuaţie sau un set de instrucţiuni, apoi foloseşti cifrul ca să descoperi taina textului. Astfel, cartea se interpretează practic singură.
Am zâmbit.
— Pare o idee care ar putea duce la faliment catedra de engleză, am rostit eu.
— Şi eu am fost sceptic, mi-a mărturisit Paul. Se pare însă că există o tradiţie de lungă durată în acest sens. Intelectualii din perioada iluministă obişnuiau să scrie texte întregi în acest mod, luând-o ca pe o joacă. Textul semăna cu o poveste obişnuită sau cu o nuvelă epistolară, genul ăsta de scrieri. Dar dacă deprindeai tehnicile adecvate – poate observând greşeli de tipar care se dovedeau intenţionate sau rezolvând enigmele din ilustraţii – aveai şansa de a descoperi cheia. Ceva de genul: „Foloseşte doar numerele prime şi pătratele perfecte şi literele comune din fiecare al zecelea cuvânt; exclude cuvintele lordului Kinkaid şi orice întrebări ale fetei în casă”. Urmai instrucţiunile şi la sfârşit dădeai peste un mesaj. În cele mai multe cazuri era o snoavă sau o glumă obscenă. Însă a existat şi un individ care şi-a scris astfel testamentul. Cine i-l putea descifra îi moştenea averea.
Paul a scos o singură foaie de hârtie dintre paginile unei cărţi. Pe ea stătea scris, în două blocuri distincte de litere, textul unui pasaj codificat, iar sub el mesajul mai scurt, decodificat. Nu îmi dădeam seama cum se puteau transforma unul în celălalt.
— După o vreme, am început să cred că va funcţiona, a reluat Paul. Poate că acrostihul din literele cu care începea fiecare capitol al Hypnerotomachiei era doar un indiciu. Poate că se găsea acolo ca să dezvăluie ce gen de interpretare avea să funcţioneze în restul cărţii. O mulţime de umanişti erau interesaţi de cabala, iar ideea diverselor jocuri cu limbajul şi cu simbolurile era destul de populară în epoca Renaşterii. Poate că Francesco folosise un soi de cifru pentru Hypnerotomachia.
Problema era că habar n-aveam unde să caut algoritmul. Am început să inventez cifruri de unul singur, doar ca să văd dacă ar putea funcţiona vreunul. Mă luptam cu chestia asta zi de zi. Mă trezeam dând peste ceva, petreceam o săptămână în Sala Cărţilor Rare căutând un răspuns – doar ca să descopăr în cele din urmă că n-are sens, că e o capcană sau că e un drum înfundat.
Apoi, la sfârşitul lui august, am petrecut trei săptămâni studiind un singur pasaj. Acesta se referă la momentul din poveste unde Poliphilo examinează ruinele unui templu şi găseşte un mesaj în hieroglife sculptat pe un obelisc. „Divinului şi pe vecie augustului Iulius Caesar, guvernatorul lumii” este fraza de deschidere. N-o s-o uit niciodată – aproape că m-a înnebunit. Aceleaşi câteva pagini, zi după zi. Dar atunci am făcut descoperirea.
A deschis un fel de cutie de pe biroul lui. Înăuntru se găsea o reproducere după fiecare pagină din Hypnerotomachia. Ducându-se direct la anexa pe care şi-o crease la sfârşit, Paul mi-a arătat o foaie de hârtie pe care decupase şi lipise prima literă a fiecărui capitol şi care semăna cu un bilet de răscumpărare, în care se putea citi faimosul mesaj despre fratele Francesco Colonna: Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit.
— Presupunerea mea de început a fost simplă, a continuat Paul. Acrostihul nu putea fi doar un truc de paradă, un mod ieftin de identificare a autorului. Trebuia să mai aibă un scop: primele litere nu erau importante doar pentru decodarea acelui mesaj iniţial, ci erau importante pentru descifrarea întregii cărţi.
Aşa că am încercat. Pasajul la care mă uitasem începe, din întâmplare, cu o hieroglifă specială într-unul dintre desene – un ochi.
A răsfoit câteva pagini, până a ajuns la desen.
DIVOIVUO CAES ARI SEMP. A VG.TOT! VS ORB. GVBER NAT. OG ANIMI CLEMENT.ET LIBERA LI TATEMAEGYPTII COMMVNIA ER F..S ER EXCR E.
— De vreme ce ochiul era primul simbol, am decis că trebuie să fie important. Problema era că nu aveam ce face cu el. Definiţia dată de Poliphilo simbolului – anume că ochiul înseamnă Dumnezeu sau divinitatea – nu mă ducea nicăieri.
Atunci mi-a surâs şi mie norocul. Într-o dimineaţă lucram ceva la centrul studenţesc. Nu dormisem mult, aşa că am decis să cumpăr o băutură răcoritoare de la un automat. Numai că aparatul îmi tot respingea bancnota. Eram extrem de obosit, nu-mi dădeam seama de ce maşinăria îmi respingea banii, până când m-am uitat în cele din urmă în jos şi mi-am dat seama când o introduceam greşit. Puneam faţa care nu trebuia în sus. Tocmai voiam să întorc bancnota şi să încerc din nou, când am văzut. Chiar în faţa mea, pe spatele bancnotei.
— Ochiul, am spus eu. Chiar deasupra piramidei.
— Exact. Face parte dintr-un mare sigiliu. Atunci m-a izbit. În epoca Renaşterii a existat un umanist celebru care folosea ochiul drept simbolul său. L-a tipărit chiar şi pe monede şi pe medalii.
S-a oprit aşteptându-mă, ca şi cum aş fi putut şti răspunsul.
— Alberti. Paul mi-a indicat o carte mică de pe un raft mai depărtat. Pe cotor se putea citi De re aedificatoria. La asta se referea Colonna prin simbol. Avea de gând să împrumute o idee din cartea lui Alberti şi voia ca cititorul să o observe. Dacă îţi puteai da seama despre ce era vorba, restul se potrivea ca într-un puzzle.
În tratatul lui, Alberti generează echivalente latine pentru cuvinte din arhitectură derivate din greacă. Francesco face aceeaşi înlocuire în tot cuprinsul Hypnerotomachiei – cu excepţia unui singur loc. Am observat asta de prima dată când am tradus secţiunea, deoarece am început să dau peste termeni vitruvieni pe care nu-i mai întâlnisem de multă vreme. Însă n-am crezut niciodată că aşa ceva are vreo semnificaţie.
Mi-am dat seama că şmecheria consta în faptul că trebuia să găseşti toţi termenii greceşti legaţi de arhitectură în acel pasaj şi să îi înlocuieşti cu echivalenţii lor latini, la fel cum apar în restul textului. Dacă făceai asta şi utilizai regula acrostihului – citind prima literă a fiecărui cuvânt într-un rând, la fel cum se proceda cu prima literă a fiecărui capitol – atunci şarada se dezleagă. Descoperi un mesaj în latină. Singura problemă e că, dacă faci o singură greşeală de conversie a limbii greceşti în latină, întregul mesaj devine un nonsens. Înlocuieşte entasi cu ventris diametrum în loc de venter şi „D”-ul de la începutul cuvântului diametrum va schimba totul.
Paul a răsfoit până la altă pagină, vorbind tot mai repede.
— Am făcut greşeli, bineînţeles. Din fericire, nu erau atât de mari încât să nu pot pune cap la cap bucăţile de mesaj în latină. Mi-a luat trei săptămâni, chiar până în ziua când v-aţi întors voi în campus. În cele din urmă însă, am dezlegat ceva. Ştii ce spune?
S-a scărpinat nervos pe faţă.
— Spune: „Cine l-a încornorat pe Moise?”
— Nu pricep, am răspuns eu.
— Cu alte cuvinte, cine l-a înşelat pe Moise?
— Ştiu ce înseamnă să pui coarne.
— De fapt, nu spune chiar încornorat. Mai precis spune: „Cine i-a dat lui Moise coarnele?” încă din vremea lui Artemidorus coarnele sunt folosite pentru sugerarea înşelătoriei în căsnicie. Vine din...
— Dar ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia?
Aşteptam explicaţia lui sau să îmi spună că greşise în dezlegarea şaradei. Dar când Paul s-a ridicat şi a început să se plimbe nervos, mi-am dat seama că povestea era mult mai complicată.
— Nu ştiu, a mărturisit el. Nu-mi dau seama cum se potriveşte chestia asta cu restul cărţii. Însă acum vine chestia ciudată. Cred că e posibil să fi rezolvat şarada.
