În ciuda protestelor vehemente ale blondei de la uşă, Richard Curry pătrunde în amfiteatru. Zeci de capete din spatele sălii se întorc. Curry inspectează audienţa, apoi se întoarce spre scenă.
— Această carte, continuă Taft în faţa sălii, neluând în seamă agitaţia de la uşă, reprezintă poate cel mai mare mister încă nedescifrat al tipăriturilor din Occident.
Priviri curioase măsoară intrusul din toate părţile. Curry arată complet dezordonat: cravata desfăcută, haina în mână, o privire rătăcită în ochi. Paul începe să-şi croiască drum printr-un mic grup de studenţi.
— A fost publicată de cea mai renumită tiparniţă din întreaga Italie renascentistă, dar identitatea autorului ei rămâne încă un subiect de aprigă controversă.
— Ce caută tipul ăsta aici? şopteşte Charlie.
Gil clatină din cap.
— Nu e Richard Curry?
Acum Paul a ajuns în dreptul ultimului rând şi încearcă să-i atragă atenţia lui Curry.
— Este considerată de mulţi nu numai cea mai neînţeleasă carte din lume, continuă Taft, ci poate şi cea mai valoroasă, după Biblia lui Gutenberg.
Paul a ajuns în spatele individului. Îşi lasă mâna pe spatele lui Curry, cu mare prudenţă, şi îi şopteşte ceva, dar bătrânul clatină din cap.
— Sunt aici, izbucneşte Curry cu glas tare, suficient de tare ca mai mulţi oameni din primul rând să întoarcă miraţi capetele, ca să spun şi eu ceva.
Taft se opreşte din discurs. Toate chipurile din amfiteatru se uită la intrus. Acesta întinde mâna şi şi-o plimbă prin păr. Uitându-se urât la Taft, începe din nou să vorbească:
— Limbajul violenţei? spune el, cu o voce piţigăiată, neobişnuită. Am auzit acest discurs cu treizeci de ani în urmă, Vincent, când aveai impresia că eu sunt publicul tău. Se întoarce spre mulţime şi îşi întinde braţele în lateral, adresându-se tuturor: V-a povestit despre Sfântul Laurenţiu? Sfântul Quentin? Sfântul Elmo şi tamburul? Oare nu s-a schimbat nimic, Vincent?
Din public se aud murmure, ivite în clipa în care oamenii îşi dau seama de ura din glasul lui Curry. Dintr-un colţ se aude un hohot scurt de râs.
— Acest individ, prieteni, continuă Curry, arătând spre scenă, este un farseur. Un idiot şi un escroc. Se întoarce către Taft. Chiar şi un şarlatan poate păcăli acelaşi om de două ori, Vincent. Dar tu? Tu te repezi asupra nevinovaţilor. Îşi duce degetele la buze şi formează cu ele un gest de sărut. Bravissimo, il Fraudolento! Ridicând braţele, încurajează publicul să se ridice în picioare. O ovaţie la scenă deschisă, prieteni. De trei ori bravo! Pentru Sfântul Vincent, sfântul patron al hoţilor.
Taft îl priveşte furios pe intrus.
— De ce ai venit aici, Richard?
— Se cunosc? şopteşte Charlie, uluit.
Paul încearcă să îi distragă atenţia lui Curry, spunându-i să se oprească, dar Curry îi dă mai departe:
— Dar de ce ai venit tu aici, bătrâne prieten? Aici e teatru sau şcoală? Ce-o să mai furi de data aceasta, acum că jurnalul şefului de port nu mai e în mâinile tale?
Auzind asta, Taft înaintează câţiva paşi.
— Opreşte-te, tună el. Ce ai de gând să faci?
Însă vocea lui Curry se aude din nou ca un duh posedat:
— Unde ai pus bucata de piele din jurnal, Vincent? Spune-mi şi o să plec. O să-ţi poţi continua farsa.
Umbrele amfiteatrului fac un joc sinistru pe chipul lui Curry. Profesorul Henderson sare în sfârşit în picioare şi latră:
— Să cheme cineva oamenii de pază!
Un inspector este deja la un braţ depărtare de Curry, dar Taft îi face semn să nu se amestece. Şi-a recăpătat în întregime prezenţa de spirit.
— Nu, mârâie el. Daţi-i drumul. Va pleca din proprie voinţă. Nu-i aşa, Richard? Înainte ca ei să fie obligaţi să te aresteze!
Curry nu se dă absolut deloc bătut.
— Uită-te la noi, Vincent. Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi purtăm acelaşi război. Spune-mi unde e desenul original şi n-o să mă mai vezi. E singura afacere pe care o mai avem de rezolvat. Toate celelalte – Curry îmbrăţişează simbolic întreg amfiteatrul, adunând tot ce e înăuntru laolaltă – sunt lipsite de orice valoare.
— Ieşi, Richard, îi spune Taft.
— Noi am încercat şi am eşuat, continuă Curry. Ce spun italienii? „Nu există hoţ mai rău decât o carte proastă”. Hai să ne comportăm bărbăteşte în privinţa asta şi să ne dăm la o parte. Unde e desenul?
În amfiteatru se aud şoapte. Inspectorul se vâră între Curry şi Paul – dar, spre surprinderea mea, Curry îşi pleacă brusc capul şi începe să meargă spre capătul coridorului. Expresia de agitaţie de pe chip îi dispare.
— Nebun bătrân şi prost, zice el, adresându-i-se lui Taft, chiar şi cu spatele spre scenă. Joacă teatru mai departe!
Studenţii de lângă perete încep să împingă spre partea din faţă a amfiteatrului, menţinând însă distanţa. Paul rămâne locului, cu un aer nefericit, şi îşi urmăreşte prietenul cum pleacă.
— Du-te, Richard, rosteşte Taft de pe scenă. Să nu te mai întorci.
Urmărim cu toţii înaintarea înceată a lui Curry către ieşire.
Fata de la uşă priveşte scena cu ochi mari şi plini de teamă. Peste câteva clipe, Curry trece pragul uşii, către anticameră, apoi se face nevăzut.
*
Imediat după dispariţia lui, şoapte aprinse cuprind tot amfiteatrul.
— Ce naiba a fost asta? întreb eu, uitându-mă spre ieşire.
În colţul nostru, Gil se duce către Paul.
— Eşti bine?
Paul spumegă de furie.
— Nu înţeleg...
Gil îşi lasă un braţ peste umărul lui.
— Ce i-ai spus?
— Nimic, răspunde Paul. Trebuie să mă duc după el. Îi tremură mâinile în care continuă să ţină strâns jurnalul. Trebuie să vorbesc neapărat cu el.
Charlie începe să protesteze, dar Paul e prea supărat ca să comenteze. Înainte ca vreunul dintre noi să mai apuce să insiste în vreun fel, se răsuceşte pe călcâie şi porneşte spre uşă.
— Mă duc cu el, îi spun eu lui Charlie.
