Acesta încuviinţează. Vocea lui Taft începuse între timp să bubuie iarăşi în fundal, iar când mă uit spre scenă pe drumul de ieşire, uriaşul pare să mă fixeze. De pe locul ei, Katie îmi atrage atenţia. Pune o întrebare mută din vârful buzelor despre Paul, dar nu înţeleg ce spune. Îmi închei fermoarul hainei şi ies din amfiteatru.
În curte, corturile se înalţă ca nişte schelete în întuneric, dansând pe picioarele lor de lemn. Vântul s-a mai înmuiat, dar ninsoarea continuă să cadă, mai densă ca înainte. De după colţ aud vocea lui Paul.
— E totul în regulă?
Dau colţul. La nici trei metri depărtare îl văd pe Richard Curry, cu haina fluturând în vânt.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Paul.
— Du-te înapoi înăuntru, îi răspunde Curry.
Fac un pas în faţă ca să aud mai multe, dar zăpada scârţâie sub paşii mei. Curry îşi înalţă privirea şi pune capăt conversaţiei lor. Mă aştept la o scânteie de recunoştinţă în ochii lui, dar nu zăresc nimic. După ce îşi lasă palma pe umărul lui Paul, Curry pleacă încet de-a-ndăratelea.
— Richard! Nu putem discuta undeva? strigă Paul.
Însă bătrânul se îndepărtează repede, îmbrăcându-şi haina. Nu-i răspunde lui Paul.
Îmi trebuie câteva secunde ca să-mi recapăt curajul şi să mă duc lângă Paul. Împreună îl urmărim pe Curry cum dispare în umbra aruncată de capelă.
— Trebuie să aflu de unde a făcut rost Bill de jurnal, spune el.
— Chiar acum?
Paul încuviinţează.
— Unde e Bill?
— În biroul lui Taft de la institut.
Privesc dincolo de curte. Singurul mijloc de transport al lui Paul este un vechi Datsun pe care el şi l-a cumpărat din alocaţiile primite de la Curry. Institutul e la ceva depărtare de locul în care ne aflăm.
— Tu de ce ai plecat de la discurs? întreabă el.
— Credeam că ai nevoie de ceva ajutor.
Buza de jos îmi tremură. În părul lui Paul se adună fulgii de zăpadă.
— O să-mi revin repede, mă asigură el.
Numai că el e cel fără haină.
— Haide. Putem merge împreună acolo cu maşina.
Paul îşi priveşte pantofii.
— Trebuie să discut singur cu el.
— Eşti sigur?
Dă din cap.
— Cel puţin ia asta, mă ofer eu, dându-mi jos haina de postav.
Paul îmi zâmbeşte.
— Mersi.
— Cheamă-ne dacă ai nevoie de ceva.
Paul îmbracă haina şi îşi strecoară jurnalul sub braţ. După câteva clipe porneşte pe jos prin ninsoare.
— Eşti sigur că nu vrei ajutor? strig eu după el, cât mă mai putea auzi.
Paul se întoarce, dar numai ca să dea din cap a încuviinţare.
— Multă baftă, îi urez eu, mai mult pentru mine.
Şi, în vreme ce frigul începe să mi se strecoare pe sub gulerul cămăşii, îmi dau seama că nu-mi rămâne nimic de făcut. Când Paul dispare, pornesc înapoi spre amfiteatru.
*
Pe drum trec pe lângă blonda de la intrare fără să scot vreo vorbă şi descopăr că Gil şi Charlie nu s-au mişcat din locul lor aflat în spatele amfiteatrului. Niciunul nu-mi acordă atenţie; Taft le-a captat interesul. Vocea lui este de-a dreptul hipnotizantă.
— E totul în regulă? şopteşte Gil.
Încuviinţez, dar n-am chef să intru în detalii.
— Anumiţi interpreţi moderni, spune Taft, s-au mulţumit să accepte faptul că această carte se conformează multor convenţii aparţinând genului vechii Renaşteri, acela al idilei bucolice. Dar dacă Hypnerotomachia este doar o poveste de dragoste convenţională, atunci de ce sunt dedicate doar treizeci de pagini idilei dintre Poliphilo şi Polia? De ce restul de trei sute patruzeci de pagini formează un labirint de comploturi, întâlniri ciudate cu personaje mitologice, disertaţii pe subiecte ezoterice? Dacă doar unul din fiecare zece cuvinte ţine de idila în sine, atunci cum explicăm celelalte nouăzeci de procente din carte?
Charlie se întoarce iarăşi spre mine.
— Tu ştiai de toate chestiile astea?
— Mda.
Am auzit acelaşi discurs de zeci de ori acasă, la cină.
— Pe scurt, nu este vorba doar de o poveste de dragoste. Lupta pentru dragoste într-un vis a lui Poliphilo, aşa cum s-ar traduce titlul din latină, este mult mai complexă decât o chestie de genul băiatul-care-cunoaşte-fata. Timp de cinci sute de ani, cărturarii au supus cartea celor mai puternice instrumente de interpretare din zilele lor şi niciunul nu a descoperit o cale de ieşire din labirint.
Cât de grea este Hypnerotomachia? Gândiţi-vă cât s-au temut traducătorii cărţii. Primul traducător în franceză a comprimat propoziţia de deschidere, care în original avea mai mult de şaptezeci de cuvinte lungime, în mai puţin de douăsprezece. RobertDallington, un contemporan al lui Shakespeare care a încercat o traducere mai exactă, a ajuns pur şi simplu la disperare. A renunţat la încercare când nici măcar nu ajunsese la jumătatea cărţii. De atunci nu s-a mai încercat nicio traducere în engleză. Intelectualii occidentali au considerat cartea un sinonim al obscurităţii încă de la publicarea ei. Rabelais şi-a bătut joc de ea. Castiglione i-a avertizat pe oamenii din epoca Renaşterii să nu vorbească precum Poliphilo atunci când ies la vânătoare de femei.
Şi atunci, de ce este atât de greu de înţeles? Deoarece ea conţine nu numai cuvinte latineşti şi italieneşti, ci şi cuvinte greceşti, iudaice, arabe, caldeene şi hieroglife egiptene. Autorul a scris simultan în mai multe limbi, uneori în mod interschimbabil. Şi atunci când toate acele limbi nu îi erau de ajuns, a inventat el însuşi alte cuvinte.
Mai mult, există unele mistere care învăluie cartea. În primul rând, până de curând nimeni nu a ştiut cine a scris-o. Secretul identităţii autorului a fost atât de straşnic păzit, încât nici măcar marele Aldus, cel care a publicat cartea, nu a aflat cine i-a compus cea mai faimoasă operă tipărită. Unul dintre editorii Hypnerotomachiei a scris o introducere în care le cere muzelor să dezvăluie numele autorului. Muzele refuză. Ele îi explică omului că „e mai bine să fii prudent şi să împiedici distrugerea lucrurilor divine de către gelozia răzbunătoare”.
Şi atunci se ridică o serie de întrebări: De ce s-ar fi ostenit atât autorul dacă nu ar fi scris altceva decât o idilă bucolică? De ce atât de multe limbi? De ce două sute de pagini de arhitectură? De ce optsprezece pagini despre un templu al lui Venus sau douăsprezece pagini despre un labirint subacvatic? De ce cincizeci de pagini despre o piramidă? Sau alte o sută patruzeci de pagini despre pietre preţioase şi metale, balet şi muzică, mâncare şi aranjamente de masă, despre floră şi faună?
Poate chiar mai important decât atât, ce roman ar fi putut învăţa atât de multe despre atâtea subiecte, ar fi putut stăpâni la perfecţie atâtea limbi şi l-ar fi putut convinge pe cel mai mare meşter tipograf din Italia să-i publice misterioasa carte fără ca acesta să-i menţioneze numele?
