— Brooks, continuă Gil, te poţi duce jos ca să-l întrebi pe Albert dacă mai e ceva de mâncare? N-am mâncat şi ne grăbim.
Brooks încuviinţează. Este vicepreşedintele perfect: săritor, neobosit, loial. Nu pare să se simtă deranjat nici măcar atunci când rugăminţile lui Gil sună ca nişte ordine. În seara asta este pentru prima dată când îl văd epuizat şi mă întreb dacă nu cumva abia şi-a terminat şi el teza.
— De fapt, adaugă Gil, ridicând privirea, adu două porţii aici sus, fiindcă pe-a mea o s-o mănânc în sufragerie şi între timp putem discuta despre comanda de vin pentru mâine.
Brooks se întoarce către Paul şi către mine.
— Mă bucur că v-am văzut, băieţi, ne spune el. Îmi cer scuze pentru Parker. Nu ştiu ce îl apucă uneori.
— Doar uneori? rostesc eu printre dinţi.
Probabil că Brooks m-a auzit, căci zâmbeşte înainte de a pleca.
— Masa ar trebui să fie gata în câteva minute, spune Gil. Voi fi jos dacă aveţi nevoie de mine. Apoi se concentrează asupra lui Paul. Putem merge la curs imediat ce termini.
Timp de câteva secunde după ce Gil pleacă, îmi dă târcoale senzaţia că eu şi Paul comitem un soi de fraudă. Stăm la o masă veche de mahon dintr-o reşedinţă din secolul al XIX-lea, aşteptând ca cineva să ne aducă cina. Dacă aş fi căpătat o monedă de fiecare dată când am păţit aşa ceva de când sunt la Princeton, aş mai avea nevoie de una ca să le frec una de cealaltă. Cloister Inn, clubul unde suntem membri eu şi Charlie, este o clădire simplă, micuţă, cu un aer de intimitate fermecător. Când podelele sunt spălate şi pereţii văruiţi, este un loc respectabil unde să bei o bere sau să dai o bilă. Ca mărime şi importanţă este însă surclasat clar de Ivy. Prioritatea numărul unu a bucătarului nostru este cantitatea, nu calitatea, şi, spre deosebire de prietenii noştri de la Ivy, noi mâncăm unde avem chef, în loc să ne aşezăm în ordinea sosirii. Jumătate din scaunele noastre sunt de plastic, tacâmurile sunt de unică folosinţă şi, uneori, când petrecerile pe care le dăm sunt prea scumpe sau băutura consumată prea multă, vinerea găsim crenvurşti în tăvile de prânz. Suntem la fel ca multe dintre cluburile obişnuite. Ivy a fost întotdeauna excepţia.
— Vino jos cu mine, spune Paul brusc.
Nu prea sigur de ce vrea să spună, îl urmez. Trecem pe lângă fereastra cu vitralii care se înşiră de-a lungul părţii de sud a clădirii la parter, apoi coborâm încă un rând de trepte, până la subsolul clubului. Paul mă conduce prin hol către Camera Preşedintelui. Se presupune că Gil e singurul care are acces în această cameră, dar când Paul s-a arătat îngrijorat că va avea parte de tot mai puţină intimitate la bibliotecă pentru a-şi termina teza, Gil i-a promis o copie a cheii de la camera lui, sperând astfel să-l atragă înapoi în club. Obsedat de muncă aşa cum era, Paul dispunea de puţine recomandări pentru a face parte din Ivy. Însă Camera Preşedintelui, mare, tăcută şi accesibilă lui Paul direct din tunele, constituia o binecuvântare pe care el n-o putea refuza. Alţii au protestat că Gil a transformat cea mai exclusivistă cameră din club în reşedinţă de oaspeţi, dar Paul n-a lăsat niciodată loc de controverse, ajungând în acea cameră întotdeauna prin tunele. Ofensaţii păreau mai puţin deranjaţi dacă nu erau obligaţi să-l vadă permanent venind şi plecând de acolo.
Când ajungem în faţa uşii, Paul descuie cu cheia lui. Agitându-mă în spatele lui, sunt luat prin surprindere. Au trecut săptămâni bune de când n-am mai văzut locul ăsta. Primul lucru pe care mi-l amintesc este cât de frig e înăuntru. Aici, în camera care este de fapt pivniţa clubului, temperaturile sunt aproape permanent apropiate de limita de îngheţ. Exclusivistă sau nu, camera arată ca şi cum ar fi fost lovită de un uragan de scrisori. În fiecare colţişor se văd mormane de cărţi, ca nişte munţi de moloz. Rafturile cu autori clasici americani şi europeni găzduiţi de Ivy sunt aproape sufocate de cărţile lui Paul, de reviste istorice, de hărţi de navigaţie şi de tot felul de schiţe ciudate.
Paul închide uşa în spatele nostru. Lângă birou se află un şemineu mare, iar dezordinea este atât de mare acolo, încât unora dintre volume îţi vine să le plângi de milă. Cu toate astea, cercetând încăperea cu privirea, Paul pare mulţumit. Totul este la locul lui. Paul se duce şi ridică Poezia lui Michelangelo de pe podea, îndepărtează nişte urme de murdărie de pe copertă şi o pune cu grijă pe birou. Apoi găseşte un chibrit cu băţul lung pe şemineu, îl aprinde şi dă foc ziarelor de sub buştenii din şemineu.
— Ai muncit enorm, îi spun eu, privind una dintre schiţele mai detaliate desfăşurate pe birou.
Paul se încruntă.
— Asta nu înseamnă nimic. Am făcut o duzină dintr-astea şi probabil că sunt toate greşite. Le fac atunci când mă apucă cheful de a renunţa.
Când mă uit mai bine, văd că e vorba de schiţa unei clădiri inventate de Paul. Edificiul este schiţat pornind de la ruinele clădirilor menţionate în Hypnerotomachia. Arcadele frânte au fost restaurate, fundaţiile crăpate sunt din nou puternice, coloanele şi capitelurile, înainte fisurate, acum sunt complet reparate. Sub schiţă se vede un teanc de alte desene, fiecare asamblată în acelaşi mod din fragmente ale imaginaţiei lui Colonna, fiecare fiind diferită de celelalte. Paul şi-a creat aici un peisaj propriu în care să trăiască, o Italie numai a lui. Pe pereţi sunt prinse alte schiţe, unele ascunse sub bileţele care le acoperă cu totul. În fiecare dintre schiţe, liniile au un pronunţat caracter arhitectural şi sunt măsurate în unităţi pe care nu le înţeleg. Parcă sunt toate realizate pe computer, atât de perfecte sunt proporţiile şi atât de îngrijit este scrisul. Însă Paul, care pretinde că nu se descurcă prea bine cu munca pe computer, nu a fost niciodată în stare să-şi permită unul şi a refuzat politicos oferta lui Curry de a-i cumpăra el. Tot ce era aici era desenat de mână.
— Ce ar trebui să reprezinte astea? îl întreb eu.
— Clădirea pe care o proiectează Francesco.
Aproape că uitasem de obiceiul lui Paul de a se referi la Colonna la timpul prezent, folosind mereu prenumele lui.
— Ce clădire?
— Cripta lui Francesco. În prima jumătate a Hypnerotomachiei se spune că el o proiectează. Îţi aminteşti?
— Bineînţeles. Crezi că arată ca astea? îl întreb din nou, arătând spre desene.
— Nu ştiu. Dar am de gând să aflu.
— Cum? Brusc, îmi amintesc ceea ce a spus Curry la muzeu. Pentru asta ai nevoie de topografi? Ai de gând să-l exhumezi?
— Poate.
— Aşadar, ai descoperit de ce a construit-o Colonna?
Era întrebarea-cheie la care ajunseserăm chiar atunci când lucrul nostru în echipă luase sfârşit. Textul Hypnerotomachiei făcea aluzie în mod misterios la o criptă pe care o construia Colonna, dar eu şi Paul n-am putut cădea niciodată de acord asupra naturii ei. Paul o vedea ca pe un sarcofag din epoca Renaşterii pentru familia Colonna, care să rivalizeze probabil cu mormintele papale de genul celor proiectate de Michelangelo cam în aceeaşi perioadă. Pe de altă parte eu, încercând cu tot dinadinsul să leg cripta de Documentul Belladona, mi-am imaginat această criptă ca pe un loc de odihnă veşnică pentru victimele lui Colonna, o teorie care explica şi secretomania Hypnerotomachiei faţă de proiect. Faptul că Francesco Colonna nu a descris nicăieri clădirea cu totul sau locul unde putea fi găsită constituia veriga lipsă majoră în munca lui Paul în momentul când eu am renunţat la cercetări.
Înainte ca el să-mi răspundă la întrebare, se aude o bătaie în uşă.
— Te-ai mutat, remarcă Gil, intrând împreună cu chelnerul clubului.
Gil încremeneşte locului, cântărind camera lui Paul din priviri ca un puşti care se zgâieşte în baia unei femei, cu sfială, dar şi cu o mare curiozitate. Chelnerul pune pe masă două tacâmuri pe şervete de pânză, abia găsind două locuri înghesuite între cărţi. Gil şi chelnerul au adus două farfurii din porţelan cu însemnele Clubului Ivy, o carafă cu apă şi un coş cu pâine.
— Pâine caldă ţărănească, spune chelnerul, lăsând coşul jos.
— Friptură cu piper, adăugă şi Gil. Altceva?
Clătinăm din cap. Gil se mai uită o dată prin cameră, apoi se întoarce la parter.
Chelnerul toarnă apă în două pahare.
— Vreţi să beţi altceva?
După ce-l refuzăm, se face şi el nevăzut.
Paul înfulecă repede friptura. Urmărindu-l cum mănâncă, mă gândesc la impresia de Oliver Twist pe care mi-a creat-o prima dată când ne-am întâlnit, la castronul micuţ pe care îl mimase cu mâinile. Uneori mă întreb dacă prima amintire a lui Paul din copilărie nu e legată de foame. La şcoala parohială unde fusese crescut împărţea masa cu alţi şase copii, iar mesele se desfăşurau întotdeauna pe principiul primul venit, primul servit, până când se termina mâncarea. Nu sunt sigur că Paul a scăpat vreodată de acea obişnuinţă. Într-o noapte din primul nostru an, când luam cu toţii cina împreună în sala de mese a colegiului, Charlie s-a apucat să glumească pe tema faptului că Paul înfuleca atât de repede încât lăsa impresia că îi era teamă ca mâncarea să nu se deprecieze. În aceeaşi noapte Paul ne-a explicat de ce se comportă astfel şi nimeni nu a mai făcut glume pe tema asta.
Acum Paul întinde o mână după o bucată de pâine, prins în bucuria actului de a mânca. Savoarea mâncării se ia la trântă cu mirosul cărţilor şi al fumului din şemineu, într-un fel care mi-ar fi făcut mare plăcere în alte circumstanţe. Însă acum şi aici amestecul nu e deloc plăcut, căci trezeşte la viaţă amintiri diferite. Ca şi cum mi-ar putea citi gândurile, Paul devine conştient şi se înroşeşte de jenă.
Împing coşul de pâine spre el.
