În ambele direcţii se întinde în beznă un păienjeniş de ţevi. Nu vezi nimic, iar aerul geme de şuierături şi de păcănituri metalice. Acesta este sistemul circulator de la Princeton. Un boiler central distribuie căldură către dormitoare şi către clădirile colegiului printr-un sistem de culoare subterane. Charlie spune că vaporii de abur din ţevi circulă la o presiune de optsprezece kilograme pe centimetru pătrat. Ţevile cu diametru mai mic transportă gaz metan sau cabluri electrice de înaltă tensiune. Cu toate astea, în tunele nu există panouri de avertizare, nici măcar un singur triunghi fosforescent sau vreun afiş privitor la regulamentul universităţii. Conducerea academică ar prefera să uite de existenţa acestui loc. Singurul mesaj de la această intrare, scris cu multă vreme în urmă cu vopsea neagră, spune: LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH’INTRATE. Prima dată când a zărit mesajul, Paul, care nu pare să se teamă de nimic din acest loc, a zâmbit. „Abandonaţi orice speranţă, a zis el, traducându-l pe Dante pentru noi, ceilalţi, voi, cei care intraţi aici.”
Charlie îşi croieşte drum în jos, trăgând capacul la loc după el. Când ajunge jos, îşi scoate căciula. În perlele de sudoare de pe fruntea lui dansează luminiţe. După patru luni în care n-a mai trecut pe la frizer, tunsoarea lui afro aproape că atinge tavanul. „Nu e o tunsoare afro completă, ne-a spus el odată. E doar pe jumătate.”
Inspiră de câteva ori adânc aerul stătut din tunel, apoi scoate un tub de Vick VapoRub din rucsac.
— Dă-ţi cu el pe sub nas. Nu vei mai simţi nimic.
Fac un gest de respingere din mână. Este un truc pe care el l-a învăţat la şcoala de vară, la cabinetul medicului legist local, o modalitate de a evita miasmele cadavrelor în cursul autopsiilor. După ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu, n-am mai avut niciodată o părere prea bună despre medici. Pentru mine doctorii sunt nişte paraziţi, nişte flecari de mâna a doua cu mai multe feţe. A-l vedea însă pe Charlie într-un spital este cu totul altceva. El este forţa din spatele echipei locale de ambulanţă, omul chemat în cazurile cele mai grele, şi ştiu că va găsi întotdeauna o oră în plus în fiecare zi pentru a le oferi unor oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată şansa de a se lupta cu ceea ce el numeşte Marele Hoţ.
Charlie descarcă o pereche de arme laser cenuşii, apoi benzile Velcro cu conurile mici de plastic în centru. În vreme ce continuă sa-şi facă de lucru cu rucsacurile, eu încep să-mi deschei jacheta. Gulerul cămăşii mi se lipeşte deja de gât.
— Ai grijă, îmi spune el, întinzând un braţ înainte să-mi agăţ haina de cea mai mare ţeavă. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu vechea haină a lui Gil?
Uitasem complet. O ţeavă cu abur topise faţa din nailon a jachetei lui Gil şi dăduse foc interiorului inflamabil. A trebuit atunci să călcăm haina în picioare ca să stingem flăcările.
— O să lăsăm hainele aici şi le vom lua la ieşire, îmi zice el, luându-mi jacheta din mână şi rulând-o împreună cu haina lui şi făcându-le pachet, pe care apoi îl prinde bine cu bandă adezivă de un fel de cârlig din tavan.
— Ca să nu ajungă şoarecii la ele, îmi explică el, în timp ce mai scoate câteva obiecte din rucsac.
După ce îmi dă o lanternă şi o staţie radio de emisie-recepţie, scoate două sticle mari cu apă, aburite deja de căldură, şi le pune în plasa exterioară a rucsacului său.
— Aminteşte-ţi, mă avertizează el. Dacă ne despărţim cumva, nu porni în jos. Dacă vezi vreun fir de apă, mergi împotriva curentului. Nu ar fi bine să te trezeşti într-o scurgere sau să cazi printr-un jgheab dacă se măreşte volumul de apă. Aici nu e Ohio, ca la tine acasă. Nivelul apei aici jos creşte repede.
Asta e pedeapsa pe care o primesc pentru că m-am rătăcit ultima dată când am făcut amândoi echipă. Trag de cămaşă ca să îmi fac aer.
— Chuck, să ştii că Ohio nu curge pe lângă Columbus.
Îmi dă una dintre staţiile radio şi mă aşteaptă să mi-o prind în jurul pieptului, neluând în seamă remarca mea.
— Aşadar care e planul? întreb eu. Încotro mergem?
Îmi zâmbeşte.
— Ăsta e rolul tău.
— De ce?
Charlie mă bate uşor pe cap.
— Pentru că tu eşti călăuza.
O spune ca şi cum călăuzele sunt un soi de rasă magică de navigatori pitici, ca nişte spiriduşi.
— Ce vrei să fac?
— Paul cunoaşte tunelele mai bine decât noi. Ne trebuie o strategie.
Mi-a dat de gândit.
— Care e cea mai apropiată intrare în tunelele din partea lor?
— E una în spatele clădirii Clio.
Cliosophic este o veche clădire de şedinţe şi dezbateri. Încerc să văd fiecare poziţie clar cu ochii minţii, dar căldura îmi întunecă mintea.
— Care duce chiar spre locul unde stăm. Un foc drept spre sud. Corect?
Charlie se gândeşte, luptându-se cu noţiunile geografice.
— Corect, admite el.
— Iar el nu trage niciodată drept.
— Niciodată.
Mi-l imaginez pe Paul, întotdeauna cu un pas înaintea celorlalţi.
— Atunci asta va face clar. Va trage direct. Va trasa un drum chiar dinspre Clio şi ne va lovi înainte ca noi să fim gata.
Charlie meditează.
— Mda, zice el în final, uitându-se în depărtare.
Gura începe să i se ridice într-un zâmbet.
— Aşa că va trebui să-l încercuim, propun eu. Să-l surprindem din spate.
În ochii lui Charlie văd o scânteie. Mă bate pe spate atât de tare, încât aproape cad în nas din pricina greutăţii rucsacului.
