— Spuneai că mizeriile astea au o rază de acţiune de peste trei kilometri, rostesc eu. Nu suntem nici măcar la un kilometru şi jumătate distanţă de ei.
— O rază de trei kilometri prin aer, îmi replică Charlie. Prin beton şi noroi raza este mult mai mică.
Staţiile sunt însă pentru cazuri de urgenţă. Eu unul sunt convins că am auzit vocea lui Gil.
Mergem în tăcere încă vreo sută de metri, ocolind cu grijă băltoace de noroi şi mici movile de excremente. Brusc, Charlie mă înşfacă de gulerul cămăşii, trăgându-mă înapoi.
— Ce naiba? mă reped eu, aproape pierzându-mi echilibrul.
Charlie luminează cu lanterna o placă de lemn care acoperă un şanţ adânc din tunel. Amândoi mai trecuserăm peste ea în cursul jocurilor anterioare.
— Ce s-a întâmplat?
Charlie apasă cu prudenţă placa de lemn.
— Nimic, zice el, vizibil uşurat. N-a putrezit din pricina apei.
Îmi şterg fruntea şi descopăr că e plină de sudoare.
— Bine, rosteşte el. Să mergem mai departe.
Charlie traversează placa în două salturi uriaşe. Nu pot decât să-l imit ca să-mi păstrez echilibrul înainte de a ateriza în siguranţă de cealaltă parte a şanţului.
— Uite! Charlie îmi dă o sticlă de apă. Bea!
Beau repede, apoi o pornesc pe urmele lui tot mai adânc în tunele. Ne aflăm în paradisul oricărui antreprenor de pompe funebre, căci pretutindeni priveliştea are acelaşi aer de coşciug închis, din cauza pereţilor întunecaţi care se întind către un punct incert de convergenţă pierdut undeva în beznă.
— Oare chiar toată această zonă de tunele seamănă cu o catacombă? întreb eu.
Staţia radio pare să emită tot soiul de paraziţi.
— Cu o ce?
— O catacombă. Un mormânt.
— Nu chiar. Părţile mai noi sunt dotate cu ţevi imense striate, replică el, ondulându-şi palmele ca pentru a sugera un val drept exprimare plastică a suprafeţei ţevilor. E ca şi cum ai merge pe nişte coaste. Te face să crezi că ai fost înghiţit de o balenă. Ceva de genul ăsta...
Pocneşte din degete, căutând o comparaţie mai bună. Ceva biblic. Ceva melvillian, din cartea de engleză.
— Ca Pinocchio.
Charlie se uită la mine, căutând zâmbetul provocat de gluma lui.
— N-ar trebui să fie prea departe, continuă el văzând că nu fusesem impresionat. Întorcându-se, bate uşor în staţia de la piept. Nu-ţi face griji. O luăm pe după colţul ăsta, îi împuşcăm de câteva ori, apoi plecăm acasă.
Chiar în acea clipă, staţia radio pârâie iarăşi. De această dată nu mai e loc de nicio îndoială: este vocea lui Gil.
— Gata cu jocul, Charlie.
Mă opresc imediat.
— Ce înseamnă asta?
Charlie se încruntă. Aşteaptă repetarea mesajului, dar nu se mai aude nimic.
— Nu cad eu într-o astfel de capcană, zice el.
— Capcană?
— „Gata cu jocul.” Cu alte cuvinte, jocul a luat sfârşit.
— Nu zău, Charlie. De ce?
— Fiindcă s-a întâmplat ceva.
— Ceva?
Însă el ridică un deget, reducându-mă la tăcere. Undeva, la distanţă, se aud voci.
— Sunt ei, exclam eu.
Charlie îşi ridică arma.
— Haide!
*
Charlie măreşte pasul, iar eu nu am altceva de făcut decât să îl urmez. Abia acum, încercând să mă ţin după el, apreciez la adevărata ei valoare măiestria cu care el poate alerga prin întuneric. Abia reuşesc să îl menţin în raza de acţiune a lanternei mele.
Când ne apropiem de o intersecţie, Charlie mă opreşte.
— Nu da colţul. Stinge lanterna. Ne vor vedea venind.
Îi fac semn să meargă mai departe, în spaţiul deschis. Staţia radio pârâie din nou.
— Gata cu jocul, Charlie. Suntem în coridorul nord-sud, sub Edwards Hall.
Vocea lui Gil se aude mult mai limpede acum, mult mai apropiată.
Pornesc spre intersecţie, dar Charlie mă împinge înapoi. Două fascicule de lanternă lucesc în direcţia opusă. Mijind ochii în întuneric, zăresc siluete umane. Acestea se întorc, auzindu-ne cum ne apropiem. Unul din fascicule luminează în direcţia noastră.
— La dracu! latră Charlie, protejându-şi ochii.
Îndreaptă arma orbeşte spre lumină şi începe să apese pe trăgaci. Aud pocnetele metalice ale unei staţii prinse de piept.
— Opreşte-te! şuieră Gil.
— Care-i problema? strigă Charlie în vreme ce ne apropiem.
