pictorului Jean Al. Steriadi
Ploaie...
Ploaie...
Ploaie...
Ploaie multă,
Ploaie deasă
Ca beteala de mireasă...
Plopii mei, scuipaţi de ploaie,
Se frământă
Şi se-ndoaie ―
Parcă-ar vrea să-mi intre-n casă!...
Plopii ce-au crescut cu mine
Îmi fac semne disperate...
― Hai!... Deschide-odată, frate,
Şi primeşte-ne-n odaie,
Că-n odaia ta-i mai bine
Ca-n grădina noastră,-afară...
Doamne...
Cu ce ţi-am greşit,
De-ai fost rău cu mine-aseară
Şi m-ai pedepsit?
De ce-ai vrut ce nu se poate ―
Să mă cred cu plopii frate,
Frate fericit?...
Doamne... Doamne!...
Ce să fac?
M-am certat cu plopii-aseară
Şi nu ştiu cum să-i împac!...
Cum să-i fac să mă-nţeleagă
Că frăţia ce ne leagă
Nu-i decât o vorbă-n vânt...
Şi că plopul când se-ndoaie
Cât stă ţeapăn la pământ ―
Chiar când e scuipat de ploaie ―
E mai viu şi mai puternic
Decât omul din odaie,
Ce se stinge pe picioare
Ca un muc de lumânare
Într-un sfeşnic!...
Ploaie...
Ploaie...
Ploaie!...
SPECIFIC ROMÂNESC
lui Aron Cotruş
Ce româneşti sunt astăzi căsuţele din Şchei!...
Sunt vesele şi albe şi curate ―
Şi totuşi, altădată, ce triste şi-ncruntate
Te-ntâmpinau aceste căsuţe strămoşeşti,
Prin care ţărăncuţele minore,
De teama slujitorilor domneşti,
