Şi vreo sute de duzini de cântăreţi
Îmbrăcaţi în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Şi-au să-i cânte şi la parastas...
A murit dresorul de sticleţi!...
A murit dresorul, fericit ―
Că sticleţii lui ―
Copiii nimănui ―
L-au stimat şi l-au iubit...
Şi că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeştri cântăreţi ―
Nu ţârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viaţă lucrul cel mai greu
E să-şi piardă omul vremea cu sticleţii,
Ca să pună la curent analfabeţii
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...
A murit dresorul de sticleţi!...
Dar ―
Surpriză mare ―
După ce-a murit,
Guralivii cântăreţi s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...
Şi din coliviile de sfoară
Au zburat cu toţii, să cânte-n stradă-afară...
Şi-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Şi sticleţii toţi ―
Să cânte numai după capul lor!...
A murit dresorul de sticleţi!...
Bine c-a murit la timp şi el ―
Căci era bătrân,
Beţiv
Şi chel...
Dar, la drept vorbind, era „dresor” ―
Fiindcă, după moartea lui, sticleţii
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat „kix” cu toţii,
Şi cântăreţii
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toţii!...
Dar ce folos ―
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Şi dresorul mort nu mai învie!...
ITINERAR
lui Alexandru Cazaban
