A strănutat
Şi s-a-narmat
Cu-o bardă de oţel călit
Cu care singur şi-a cioplit
Şi palmele,
Şi tălpile,
Şi capul,
Şi ideile,
Şi inima,
Şi sufletul,
Şi gura,
Şi răsunetul
Minciunii trâmbiţată prin văzduh,
Că „El” e frate bun cu „Sfântul Duh”...
Dar ce păcat... că-n ziua când pleda
Că-n lume singur „El” e „Cineva”,
Şi jubila că-n veci n-are să fie
Decât acelaşi strop de „apă vie” ―
N-a fost decât un mare... „foc de paie”
Pe care primul strop de ploaie
L-a stins, ca să nu mai rămână
Nimic din „El”,
Decât aceeaşi rece mână
De ţărână ―
În cimitirul „Pătrunjel!”...
HODIE MIHI, CRAS TIBI10
În mine,
În tine
Şi-n el
Inima cântă
Şi plânge la fel...
Cântă
Şi plânge
Înfiptă în noi ―
Cântă cu clipa în care ne naştem
Şi plânge cu clipa de-apoi...
Când cântă cu ploaia
Ne-nchidem odaia...
Când plânge cu vântul
Ne-nchidem mormântul
Tustrei, şi, la fel,
Şi-n mine,
Şi-n tine,
Şi-n el!...
CÂNTECUL UNUI OM
profesorului Vasile Vartolomei
Ce-am fost cândva azi nu mai sânt...
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu ―
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt...
