Şi m-a băgat în tainele divine,

Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică

Să nu care cumva să le-nţeleg,

Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―

Nu se mai dreg...

De-aceea nici nu sunt prea lămurit

Asupra celor ce mi-a povestit...

Dar cum azi-noapte Diavolul din mine

Vorbea ca un profet adevărat,

Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,

Şi curios, ca orice om, i-am suportat

Năzbâtia cu care m-a-ngrozit

De la-nceput şi până la sfârşit...

Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii

Ce nu ştiu decât morţii

Când pleacă dintre vii,

Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,

Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,

Să nu te-audă prietenii plângând,

Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti

Femeilor ce ţi-au păpat avutul,

Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,

Să nu blestemi... şi să nu faci

Nimic mai mult decât ce face mutul:

Să taci, să taci, să taci...

Şi iar să taci...

Iar când vei amuţi complect,

Ca orice-autohton fără defect,

Tăcerea, care-i aur controlat,

Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,

Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―

Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...

Şi Diavolul din mine sfârşi cu...

„Noapte bună!”...

POVESTEA UNUI „CINEVA”

A fost cândva un „Cineva” ―

Un „Cineva” aşa prostuţ,

Că-n nopţile cu lună plină se trudea

Să scoată pe furiş luna din puţ

Cu ciutura...

Şi totuşi, acest „Cineva” ―

Deşi „copilul nimănui” ―

Se socotea-n prostia sa

Născut din zborul minţii lui,

Nu conceput

Numai din lut,

Cum l-învăţase Biblia...

Şi-nfuriat că Dumnezeu

Nu-l modelase după chipul său ―

Ca pe Adam ―