În care-avea să-i cadă, chiar din cer
Un biet bătrân bijutier,
Ce-i dedicase şase madrigale
Cu rezonanţe supermuzicale ―
O broşe,
Doi cercei
Şi trei inele ―
Bijuterii de mare preţ,
Dar care,
Puse-n balanţa versurilor mele,
Nu prezentau nici o valoare
Decât ― cel mult ― pentru... o dansatoare!...
Dar Eu, cum rămâneam mereu
Acelaşi iertător poet,
Iar Ea, acelaşi stâlp de cabaret,
Era fatal, din când în când, când ne certam,
Să implorăm pe bunul Dumnezeu
Să ne mai strige-o dată din cer:
„Bis”...
Şi Dumnezeu, milos precum era,
Cu gestul lui solemn ne binecuvânta
Şi-i ordona
Iubirii să ne bată iar în geam...
Şi-a două zi... tot noi eram...
Căci chiar în clipa-n care ne-mpăcam,
Ea şi cu Mine,
O luam din nou dacapo al fine
Şi ne iubeam fără ruşine,
Ca cei doi biblici ― Eva şi Adam ―
După gonirea lor din Paradis!...
ROMANŢA TINEREŢII
lui Bibi Băbeanu
Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt ―
Poetul poreclit „Fluieră-vânt” ―
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat ―
