Când cu gura,
Când cu trupul nesătul
De orgia bizantină din Stambul
Şi de tot ce ne-ntregea
În odaia-n care ea,
Profitând de faima mea,
Mă iubea fără perdea
Cu acelaşi „va urma”,
Îngrădit în ghilimele,
Ca să stăm pe veci închişi în ele...
Dar azi-noapte gluma unui tipograf
Mica mea poemă-n proză
Mi-a făcut-o... praf!...
Şi...pe „banca verde unde doarme ploaia”,
Ca-ntr-o poezie de Henri Bataille,
Mi-am culcat azi-noapte pentru prima oară
Vechiul guturai
Şi surpriza nouă
C-aş putea dormi şi-afară,
Chiar când plouă,
Fără să regret nimic...
Nici fresca de mozaic
Ce-i împodobea odaia ―
Balamuc de voluptate
Şi păcate
Perimate, ―
Nici gura femeii care mă iubea
Şi mă deştepta
Cu aceleaşi buze roşii, de lalea,
Răsărite peste noapte, printre perne,
Din sofa!...
Vai de mine!...
Vai de ea!...
Vai de manuscrisul meu neterminat,
Fără „bun de imprimat”...
Vai de buzele ei roşii,
Sărutate-n vis doar de cocoşii
Iadului ―
Suspect refren,
Din Marşul funebru de Chopin...
