Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...

N-am fost decât doi călători cu trenul,

Ce ne-am urcat în tren fără tichete

Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul

Semnalului de-alarmă din perete!...

Dar n-am putut călători-mpreună...

Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,

Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună ―

Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!... Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început

De simplu „fapt divers”, ce nu se ştie

În care timp şi-n care loc s-a petrecut!...

ROMANŢĂ MESCHINĂ

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie

Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...

N-a fost decât un început de nebunie,

De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris în vis,

În cinstea celei mai frumoase fete,

Şi-a-nnebunit de’ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune

Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,

În ritmul unui început de rugăciune

Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,

Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,

N-a fost decât un strop de veşnicie

Desprins dintr-un meschin „et caetera!”...

EPILOG SENTIMENTAL

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi lasă-mă să plec!...

Tu nu-nţelegi

Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,

Ci-i răcnet doar de bestie turbată,

Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă

Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,

Şi nu-ţi mai cer nimic!...

Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit

Şi toată fericirea-mprovizată

Cu care ne-avântăm tot mai departe

N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,

Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,