Trosneşte ca focul din vatră,
Şi treptele scării de piatră
Sărută pantofii femeii
Ce bate grăbită la poartă
Cu degete-absente de statuie spartă...
Priveşte!...
Tăcerea coboară-n spirale
Rotunde şi-ovale,
Ca nişte confeti de-aceeaşi culoare...
Aleea-i o stradă cu două canale
În loc de trotuare,
Castanii par mături proptite de zid,
Iar scara de piatră (în loc să se urce)
Coboară cu treptele-n vid...
Priveşte şi-ascultă ―
Ce linişte goală...
Solemnă...
Şi mută!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deşteaptă-te, frate, şi nu mai visa,
C-afară nu-i nimeni ―
Nimic din ce-ai vrea
O dată măcar să mai fie...
E numai femeia din fotografie,
O mapă cu „lied!-uri” de Grieg pe pian
Şi fumul ce urcă din pipă-n tavan...
ÎMPĂCARE POSTUMĂ
Olguţei Cruşevan
Deschide-mi poarta inimii pictată
Cu vermillon şi-albastru de cobalt,
Şi intră ― fericită-nvingătoare ―
În minuscula-mi „sală de-aşteptare”
Pe-a cărei pardoseală-mpestriţată
Cu plăci hexagonale de bazalt
Şopârlele versifică la soare
Şi viperele-nvaţă geometria...
E tot ce mi-a rămas din măreţia
Şi nebunia fastului regesc
Cu care-aş fi-ncercat să te iubesc!...
Alhambra-i azi o cârciumă banală,
