La zece fără un sfert Evans încă nu o căutase. Gretchen coborî cu ascensorul şi ieşi în Strada a 44-a scăldată în soare, o femeie înaltă, mlădioasă cu picioare fine, frumoase, cu păr negru, mătăsos, cu pielea palidă, fără cusur, îmbrăcată într-un costum de tweed şi o bluză de jerseu, tocmai potrivite pentru un weekend plăcut la ţară. Doar insigna „Interziceţi bomba atomică!”, arborarea o broşă la reverul elegant croit, putea constitui pentru trecătorul neavizat un semn că ni totul era în regulă în această dimineaţă însorită ide primăvară americană din anul 1966.
464
Resturile aparatelor sfarîmate fuseseră înlăturate şi camera de zi curăţată. Cînd Gretchen intră, îi găsi pe Jean şi Rudolph ascultînd la radio un concert pentru pian de Mozart. Rudolph părea complet stăpîn pe sine. Jean era cam palidă şi se clătină o idee cînd se sculă în picioare ca să-şi sărute cumnata debun venit. Altminteri şi ea părea că şi-a revenit după starea din noaptea trecută.
Privirea ei parcă cerea înţelegere şi compasiune din partea lui Gretchen. Apoi însă vorbi fără şovăire, în felul ei firesc, cu voce profundă şi cu o undă de veselie chiar:
— Gretchen, iubita mea, arăţi splendid în hainele astea! Spune-mi de unde pot cumpăra şi eu nişte nasturi ca aceia. Se potrivesc la culoare cu ochii mei.
— Da, interveni Rudolph, sînt convins că data viitoare cînd ne-om duce la Washington o să
faci furori cu asemenea nasturi. Glasul său suna blînd, cald şi rîse potolit.
Jean îl luă de mînă pe Rudolph, aşa cum face un copilaş cînd iese la plimbare cu tata, şi cu toţii coborîră aşteptînd să fie adusă maşina de la garaj. Părul lui Jean, spălat şi legat la ceafă cu o panglică, arunca reflexe castanii. Purta o fustă foarte scurtă, de sub care picioarele, deja bronzate, apăreau zvelte, drepte, splendide. Arăta, ca de obicei, ca o fată de optsprezece ani.
În timp ce aşteptau sosirea maşinii, Rudolph îi spuse lui Gretchen:
— I-am cerut secretarului să-l caute la telefon pe Billy şi să-i spună că îl aşteptăm la masa de prînz, la noi acasă.
— Mulţumesc, Rudy, zise Gretchen. Nu îl văzuse pe Billy de atîta timp încît socotea potrivit ca la prima lor reîntilnire să fie prezente şi alte persoane.
Cînd sosi maşina, femeile se aşezară în faţă lîngă Rudolph, care deschise radioul. Mozart, sprinten, primăvăratic, îi însoţi pînă la Bronx. Trecură pe lîngă rarişti de corni şi cîmpuri de lalele, merseră de-a lungul terenurilor împrejmuite, unde bărbaţi maturi jucau baseball cu băieţii. La radio, Mozart cedă locul lui Lesser, iar Ray Bolger interpreta irezistibil „Dacă te-ai îndrăgostit de armată, rămîi veşnic îndrăgostit de ea”. Jean însoţi melodia cu vocea ei gravă, dulce, caldă. Îşi amintiră de Bolger, aşa cum îl văzuseră într-un spectacol la care asistaseră şi de plăcerea pe care le-o făcuse interpretarea dată dntecelor. Pînă să ajungă la ferma lor de la Whitby, unde mugurii de culoarea amurgului violet începuseră să plesnească pe tufele de liliac, evenimentul din noaptea precedentă li se estompase din memorie, de parcă nici nu ar fi existat. Parcă.
Enid, blondă şi durdulie, acum în vîrstăi de doi ani, îi aştepta. Sări în braţele mamei, o îmbrăţişă, o sărută iarăşi şi iarăşi. Rudolph o conduse pe Gretchen sus, la camera de oaspeţi, cărîndu-i valiza. Încăperea sclipea de curăţenie şi era plină de flori. Rudolph puse valiza jos şi spuse:
— Cred că ai tot ce îţi trebuie.
— Rudy, zise Gretchen cu voce scăzută, ar trebui să renunţăm la băutură în seara asta.
— De ce? Rudolph părea sincer surprins.
—
Nu trebuie să o ispitim pe Jean. Chiar dacă ea nu va bea, văzîndu-i pe alţii...
— A, zise Rudolph, nu-ţi face griji. A fost puţin indispusă aseară...
—
E alcoolică, Rudy, zise Gretchen blînd.
— Eşti melodramatică, o acuză Rudolph. Ea se deosebeşte de tine, din cînd în cînd e mai cu chef şi o ia puţin razna. Ca mine, ca tine...
— Nu ca mine şi nici ca tine, replică Gretchen. Ea nu trebuie să pună nici o picătură de alcool în gură, Rudy. Nici măcar o gură de bere. Şi, pe cît posibil, trebuie ferită de anturajul 465
băutorilor. Rudy, eu ştiu, Holly-wood-ul e plin de asemenea femei. În faza incipientă arată aşa cum este ea acum, în fazele ulterioare – oribile – aşa cum va ajunge şi ea. Trebuie să o protejezi!
— Nimeni nu mă poate învinui că nu o protejez. Glasul său, tăios ca o lamă, conţinea o nuanţă de iritare.
— Rudy, pune sub cheie toate sticlele de băutură din casa asta, insistă Gretchen.
— Calmează-te, aici nu-i Hollywood! o puse la punct Rudolph, surd la avertismentele surorii sale.
De jos auzi sunînd telefonul, apoi Jean strigă:
— Gretchen, te caută Billy.
— Te rog, ascultă ce ţi-am spus, mai zise Gretchen.
— Du-te şi vorbeşte cu fiul tău. Glasul lui Rudolph era rece.
— Hello, mamă, e minunat că ai venit, îl auzi Gretchen pe Billy. De cînd Evans apăruse în scenă, Billy începuse să-i spună „mamă”. Pînă atunci fusese pentru el „mămica”, iar ea socotea termenul cam copilăresc în gura unui băiat de vîrsta şi talia lui; acum parcă dorea să-l audă
chemînd-o „mămico!”. Zău, mamă, îmi pare aşa de rău. Vrei să-i transmiţi lui Rudolph scuzele mele? M-a invitat la prînz, dar e un meci, aici, exact la ora unu, iar eu sînt pitcher 63. Mi-e teamă că
trebuie să amînăm...
— Bine, zise Gretchen, o să transmit scuzele tale. Totuşi, cînd te văd?
— Păi... e greu să precizez. Billy părea sincer încurcat. După meci e un fel de întrunire, cu bere, într-una din clădiri.
— Unde te pot găsi? Vin să te privesc jucînd şi ne vedem printre picături.
— Mi se pare că te-ai supărat, mamă!
— Nu m-am supărat deloc. Unde spui că e terenul respectiv?
— Păi, sînt mai multe, în partea de est, în campus. Dar, ai să-l găseşti uşor, o asigură Billy.
