Mama ieşi prin faţă. Nu exista uşă care să dea din brutărie direct în hol şi, de-acolo, spre scările care duceau la celelalte două etaje, unde locuiau cu toţii. Rudolph o văzu trecând prin faţa vitrinei, zgribulită şi tremurînd în bătaia vîntului. Îi venea greu să creadă că de-abia trecuse de patruzeci de ani, încărunţise şi gîfiia ca o femeie bătrînă.

Scoase o carte şi începu să citească. Va mai dura un ceas pînă ce vînzarea se va anima.

Cartea conţinea cuvîntarea lui Burke „Despre concilierea cu coloniile” pe care trebuia să o studieze pentru lecţia de engleză. Era atît de convingătoare pledoaria oratorului încît te întrebai cum de nu au fost de acord cu el toţi membrii aceia isteţi ai parlamentului. Ce ar fi devenit America dacă l-ar fi ascultat pe Burke? S-ar fi umplut de baroni, duci şi castele? I-ar fi plăcut! Sir Rudolph Jordache, colonel în Garda Civică a oraşului Port Philip.

Un muncitor italian intră şi cumpără o pîine albă. Rudolph îl abandonă pe Burke şi îl servi pe client.

Familia mînca în bucătărie. Din cauza orelor de lucru nepotrivite ale tatălui, cina era singurul prilej de a se întîlni cu toţii în jurul mesei. Astă-seară aveau miel la cuptor. În pofida raţionalizării nu duceau lipsă de carne, căci tatăl lui Rudolph era prieten cu domnul Haas, măcelarul, iar acesta, fiind şi el neamţ, nu le cerea tichete. Lui Rudolph îi era ruşine să mănînce miel de speculă chiar în ziua cînd Henry Fuller aflase că i-a pierit fratele în război. Însă tot ce putea face era să ceară o porţie mică, mai mulţi cartofi şi morcovi, deoarece nu putea aborda cu tatăl său un asemenea subiect delicat.

Fratele său, Thomas, singurul membru blond al familiei în afară de mama lor (de fapt, nici el nu mai putea fi considerat blond), nu părea să aibă asemenea probleme de conştiinţă, căci înfuleca de zor, ca un lup. Thomas avea doar un an mai puţin decît Rudolph însă de pe acum era mai înalt şi mai voinic decît fratele său. Gretchen, sora mai mare a lui Rudolph, mînca totdeauna puţin, căci avea grijă de siluetă. Mama doar ciuguli un pic din mîncare. Tatăl lor, un bărbat masiv, în cămaşă, mînca enorm, ştergîndu-şi din cînd în cînd mustaţa neagră, deasă, cu dosul palmei.

Gretchen nu aşteptă să fie servită plăcinta cu cireşe, veche de trei zile, pe care o aveau la desert, deoarece trebuia să se ducă la Spitalul Militar, situat chiar la marginea oraşului, unde lucra voluntar, cinci zile pe săptămînă, ca ajutor de infirmieră. Cînd se ridică să plece, tatăl lansă gluma sa obişnuită:

— Ai grijă, îi zise el, să nu te fure vreun soldat. N-avem destule camere ca să înfiinţăm şi o creşă aici la noi!

— Pa, îi răspunse Gretchen cu reproş în glas.

— Eu îi cunosc pe soldaţi, continuă Axel Jordache. Aşa că fii atentă! Gretchen e o fată bună, plăcută, frumoasă, îşi zise Rudolph, necăjindu-se pentru modul cum îi vorbea tatăl lor. La urma urmei ea era singurul membru al familiei care îşi aducea contribuţia la efortul de război al ţării.

După ce terminară de mîncat, Thomas plecă şi el, aşa cum făcea în fiecare seară. Nu îşi pregătea niciodată temele şi din cauza aceasta căpăta note îngrozitoare la şcoală. Ajunsese la liceu, dar tot în prima clasă rămăsese, deşi avea aproape şaisprezece ani. Nu asculta de nimeni niciodată.

6

Axel Jordache se duse lîngă fereastra sufrageriei ca să citească gazeta de seară. Rudolph rămase în bucătărie şi, după ce mama spălă vasele, se apucă să le şteargă. Dac-o fi să mă căsătoresc vreodată, soţia mea nu o să trebuiască să şteargă farfurii, îşi zise el.

După ce îşi termină treaba, iar mama scoase la iveală scîndura de călcat, Rudolph urcă în camera de la etaj, pe care o împărţea cu fratele său, pentru a-şi pregăti temele. Ştia că dacă vrea să

scape de mîncatul în bucătărie, de pălăvrăgeala tatălui şi de ştersul farfuriilor, trebuia să înveţe cu sîrg. De aceea, la toate examenele, Rudolph era întotdeauna cel mai bine pregătit elev din clasă.

II

Poate, gîndea Axel Jordache frămîntînd aluatul în pivniţa care servea drept brutărie, ar trebui să pun nişte otravă în una din pîinişoare. Aşa, de un chef! Să le fie de bine! Măcar o dată, o singură

dată, într-o noapte. Să vedem ce iese.

Trase o duşcă direct din sticlă. Spre sflrşitul nopţii sticla va fi aproape goală. Se umpluse de cocă pînă la coate şi avea faţa mînjită de făina în locurile unde se ştersese de transpiraţie. Sînt un nenorocit de măscărici fără circ, îşi mai zise el...

Briza care se înălţa din apele fluviului, îmbibată de mireasma ierbii de mare ce îi amintea ţinutul natal de pe malurile Rinului, pătrundea prin ferestruica deschisă spre noaptea de martie şi invada subsolul; dar cuptorul încingea puternic aerul din încăpere. Parcă-s în iad, gîndea el. Aţîţ

focurile gheenei ca să fac pîine şi să-mi cîştig pîinea. Mă aflu în infern, pregătind chifle marca Parker House.

Se apropie de ferestruică şi trase adînc în piept aerul răcoros al nopţii. Muşchii pieptului, marcaţi de vîrstă, se încordau sub maioul de bumbac, ud de transpiraţie.

Fluviul, eliberat de gheţurile nordului, se rostogolea doar la cîteva sute de metri distanţă cu un vuiet monoton, ritmat, ca al trupelor în marş, iar apele sale duceau cu ele ultima ameninţare a iernii, revărsîndu-se peste maluri. Rinul însă se afla la peste şase mii de kilometri depanare, iar tancurile şi tunurile îl traversau pe poduri improvizate. Un locotenent îl parcursese alergînd atunci cînd podul, deşi minat, nu sărise în aer. De partea cealaltă a podului, un alt locotenent fusese condamnat de Curtea Marţială şi împuşcat pentru că nu executase ordinul de a-l distruge. Die Wacht am Rhein! De curînd Churchill urinase pe fluviul mistic, fluviul natal al lui Jordache, cu vii întinse pe povîrnişurile sale şi cu sirene bălăcindu-se în unde. Schloss cutare! Catedrala din Koln rezistase, dar nimic altceva nu rămăsese în picioare. Jordache văzuse în fotografiile din ziare oraşul drag al copilăriei sale, Koln-ul, distrus. Îşi imagina ruinele măturate de buldozere, peste care plutea duhoarea de neuitat a cadavrelor îngropate sub zidurile prăbuşite. Nu exista un oraş mai frumos care să fi suferit atît de mult. Jordache îşi aminti de tinereţea sa şi scuipa pe ferestruică, în sus, cu dispreţ, spre celălalt fluviu. Invizibila armata germană, cîţi morţi o fi avînd? Scuipă iar şi îşi umezi vîrfunle mustăţilor ce atîrnau la colţurile buzelor. Dumnezeu să binecuvînteze America! Ucisese ca să poată

ajunge aici. Mai trase o gură din aerul încărcat de mireasma fluviului, apoi se înapoie, şchiopătînd, la masa de lucru.

Numele său figura pe vitrina ce se afla deasupra subsolului: BRUTĂRIE, A Jordache, Pro.

Cu douăzeci de ani în urma, cînd îşi pusese firma, se putea citi A Jordache, Prop., dar într-o iarnă p-

7

ul căzuse, iar el nu îşi bătuse capul să-l pună la loc. Vindea tot atîtea chifle Parker House şi fără acel p.

Pisica se culcase lingă cuptor şi îl privea fix. Nimeni nu catadicsise să-i dea un nume.

Misiunea ei era să nu lase şoarecii şi guzganii să se apropie de sacii cu făină. Cînd voia ceva cu ea, Jordache o chema: pisi!, iar felina îşi închipuia probabil că acesta-i numele ei. Se întindea pe acelaşi loc în fiecare seară şi rămînea cu ochii aţintiţi pe el cît era noaptea de lungă. Mînca o strachină de lapte pe zi şi atîţia şoareci şi şobolani cît izbutea să vîneze peste noapte. După felul cum îl privea, Jordache era convins că animalul ar vrea să crească, să devină de zece ori mai mare, cît un tigru, ca să-i sară în spinare într-o noapte, să mănînce şi el o dată pe săturate.

Cuptorul se încinsese de-acuma. Jordache se apropie, tîrîndu-şi piciorul, şi introduse în el prima tavă din noaptea aceea. Se strîmbă cînd deschise uşa cuptorului şi îl izbi văpaia focului.

III

Sus, în cămăruţa îngustă pe care o împărţea cu fratele său, Rudolph căuta un cuvînt în dicţionarul englez-francez. Terminase de pregătit temele. Cuvîntul de care avea nevoie era „dorinţă”.

Compunea o scrisoare de dragoste către profesoara de limba franceză, Miss Lenaut. Citise „ Muntele vrăjit”, iar cartea îl plictisise, cu excepţia capitolului despre şedinţă. Îl impresionase faptul că

scenele de dragoste erau în franceză şi se chinuise să le traducă pentru el. A iubi în franceză i se părea distins. Mai mult ca sigur că n-ar fi găsit în toată Valea Hudsonului un alt băiat de şaisprezece ani care compunea o scrisoare de dragoste în limba franceză.

Enfin, scria el cu caractere frumos caligrafiate, aşa cum se obişnuise în ultimi doi ani, enfin, je dois vous dire, chere Madame, quand je vous vois par hasard dans les couloirs de l'ecole ou en vous promenant dans votre manteau bleu- clair dans les rues, j'ai l'envie – aceasta fusese formula cea mai apropiată pentru a exprima sentimentul „dorinţă” – tres profonde de voyager dans le monde d'ou vous etes sortie et des visions delicieuses de flâner avec vous â mes cotes sur les boulevards de Paris, qui vient d'etre libere par les braves soldats de votre pays et du mien.

Votrecavalierservant,

RudolphJordache.

Reciti scrisoarea, apoi citi textul în engleză, limba în care o compusese mai întîi, străduindu-se să imprime cît mai bine spiritul francez. „În sfîrşit, trebuie să vă spun, scumpă doamnă, cînd vă

zăresc întîmplător pe culoarele şcolii sau pe stradă, plimbîndu-vă în paltonul dumneavoastră

albastru-deschis, mă cuprinde o dorinţă nestăvilită să călătoresc în lumea din care aţi venit; şi îmi imaginez cu încîntare că ne plimbăm braţ la braţ pe bulevardele Parisului eliberat de către bravii soldaţi ai ţării dumneavoastră şi ai ţării mele”.

Apoi citi încă o dată, cu satisfacţie, versiunea franceză. Nu încăpea nici o îndoială: dacă

voiai să te exprimi cu eleganţă, franceza era limba potrivită. Îi plăcea modul cum Miss Lenaut pronunţa numele lui, corect, Jordahş, dulce, melodios, nu Jordake sau Jordaş, cum obişnuiau unii.

8

Apoi, cu părere de rău, rupse în bucăţele ambele texte. Ştia ca nu va trimite niciodată vreo scrisoare domnişoarei Lenaut. Îi adresase deja şase asemenea misive pe care de asemenea le rupsese înainte de a le expedia, căci avea convingerea că îl va crede nebun şi, probabil, îl va spune directorului. Şi apoi, în ruptul capului nu ar fi vrut ca tata, mama, Gretchen sau Tom să găsească la el în cameră o scrisoare de dragoste, indiferent în ce limbă.

Cu toate acestea se simţea satisfăcut. Stînd în cămăruţa aproape goală de deasupra brutăriei, cu Hudsonul curgînd la cîteva sute de metri numai, şi compunînd scrisori, i se părea că face un legămînt. Cîndva va porni la drum pe fluviu, va face lungi călătorii pe mare şi va scrie, în diferite limbi noi, unor femei frumoase şi cu trăsături morale superioare, iar scrisorile acelea le va expedia cu adevărat.

Se ridică şi se privi în oglinjoara văluroasă aşezată pe masuţa de toaleta ponosită, din lemn de stejar. Îşi cerceta adesea faţa căutînd să afle în imaginea reflectată bărbatul care se dorea a fi. Se îngrijea cu multă atenţie de ţinuta sa. Părul negru şi-l pieptăna întotdeauna cu grijă peste cap.

Uneori smulgea cîţiva perişori apăruţi în spaţiul dintre sprîncene. Evita bomboanele, ca să aibă cît mai puţine coşuri pe faţă. Îşi impunea sa zîmbească doar, nu să rîdă în hohote, dar chiar şi asta cît mai rar posibil. Era foarte conservator în ce priveşte culorile pe care le alegea pentru îmbrăcăminte.

Îşi studiase şi îşi exersase mersul, ca să nu pară niciodată grăbit sau exuberant, păşind – în acest scop – uşor, cu umerii drepţi, alunecînd parcă. Îşi lustruia unghiile, iar sora sa îi făcea manichiura, o dată pe lună. Evita încăierările, căci nu voia să-şi sluţească faţa cu vreun nas spart, şi nici mîinile lungi, fine să şi le urîţească din cauza unor încheieturi sucite şi umflate. Practica atletismul ca să se menţină în forma, iar plăcerea de a fi singur în mijlocul naturii şi-o satisfăcea pescuind, cu momeală

artificială, cînd nu folosea viermuşori, în prezenţa cîte unui spectator ocazional.