Înainte de a se duce la Port Philip pentru a încheia tîrgul, Mary îl convinsese să renunţe la vechea sa pălărie de pai, rămăşiţă arhaică din Europa şi să-şi cumpere o pălărie nouă. Trebuia să arate ca un respectabil om de afaceri american.

Două săptămîni înainte de căsătorie o dusese să vadă locul unde avea sa-şi petreacă restul vieţii şi să procreeze trei copii. Era o zi însorită de mai. Pravalia, proaspăt vopsită, avea în faţă o tendă verde, largă, pentru a apăra de razele soarelui vitrina cu sortimente bogate de plăcinte şi prăjituri. Pe strada aceasta curată, luminoasă, existau şi alte prăvălioare cochete: una cu obiecte de uz casnic şi articole de menaj, alta de manufactură şi galanterie, o farmacie la colţ, ba chiar şi o modistă cu numeroase pălărioare împodobite cu flori artificiale, aşezate pe piedestalele din vitrină.

Era strada comerciala menită a sta la dispoziţia uneia din cele mai liniştite zone rezidenţiale ale oraşului, care se întindea pînă la fluviu şi era presărată cu vile confortabile şi cochete, avînd în faţă, invariabil, peluze de un verde strălucitor. Pe fluviu pluteau bărci cu pînze, iar o navă cu excursionişti de la New York tocmai aluneca lin prin faţa lor, în timp ce şedeau pe o bancă, sub un copac, şi priveau la fişia de apă în care se reflecta azurul verii. Se auzea chiar şi fanfara ce cînta valsuri, dar – bineînţeles – nu dansau niciodată, din cauza piciorului lui beteag.

Ah, ce planuri îşi făurise în ziua aceea însorită de mai, pe malul fluviului, în atmosfera vibrînd de ritmul valsurilor! După ce se vor fi stabilit, va decora altfel prăvălia, va atîrna perdele, va aşeza masa pe care va pune sfeşnice cu luminări, va servi clienţilor ceai şi ciocolată. Mai încolo, îşi 27

va lărgi negoţul cumpărind prăvălia de alături (care era goală în acea primă zi cînd o văzuse) şi va pune pe picioare un mic restaurant dar nu unul ca acel al familiei Mueller, pentru muncitori, ci unul mai select care să-i atragă pe comis-voiajori şi pe membrii clasei mai înstărite a oraşului. Îl vedea pe soţul ei, în haine de culoare închisă şi cu papion la gît însoţindu-i pe clienţi la mesele lor, le vedea pe ospătăriţe, cu şorţuri apretate, de muselină imaculată, circulînd aferate printre mese, cu tăvile încărcate, iar ea şedea la casă şi, în timp ce maşina de taxat ţacanea, le spunea, zîmbind, clienţilor:

„Sper că v-a plăcut cina, mai poftiţi pe la noi”. Apoi, după încheierea zilei de muncă, va şedea la taclale cu prietenele ei, la o ceaşcă de cafea şi o prăjitură.

De unde să ştie că vecinătatea se va degrada, ca oamenii pe care i-ar fi dorit prieteni o vor desconsidera, că alături de brutărie, în locul clădiri care va fi dărîmată, se va înălţa un garaj zgomotos, că modista va disparea cu prăvălie cu tot, iar casele de pe malul fluviului vor ceda locul unor locuinţe sordide sau vor fi dărîmate pentru a face loc unor întreprinderi de colectat fiare vechi, deşeuri de tot felul şi obiecte uzate, sau unor ateliere de prelucrat metal....

Nu a avut parte niciodată de măsuţe împodobite cu luminări, de perdeluţe la ferestre şi nici de chelneriţe. Doar ea, singura, stînd douăsprezece ore în picioare, fie vară, fie iarnă, vînzînd pîine obişnuită mecanicilor murdari de ulei, femeilor şleampăte sau unor copii jegoşi, ai căror părinţi se îmbătau şi se luau la harţă în fiecare sîmbata seara, pe stradă.

Calvarul ei începuse chiar în noaptea nunţii, într-un hotel de categoria a doua de la Niagara Falls, în apropiere de Buffalo. Toate speranţele plăpînde, nutrite doar cu opt ore în urmă de tînăra sfioasă şi gingaşa, care se fotografiase, zîmbind, în rochia-i aibă de mireasă alături de tînărul chipeş

şi taciturn, se spulberaseră în patul acela care scîrţîia, pe cearşaful pătat de sînge, din hotelul de la Niagara Falls. Neajutorată, ţintuita sub trupul uriaş, brăzdat de cicatrici, al masculului tuciuriu –

adevarat diavol neobosit – pricepuse că fusese condamnată pe viaţă şi ca executarea sentinţei începuse deja. După ce se scursese o săptămînă din luna de miere, scrisese un bilet explicînd de ce se sinucide, dar îl rupsese, gest pe care avea să-l repete de multe ori de-a lungul vieţii.

În timpul zilei nu se deosebeau de celelalte perechi care îşi petreceau şi ele luna de miere acolo. Soţul său era foarte atent cu ea, o ţinea de braţ cînd traversau strada, îi cumpăra tot soiul de fleacuri şi o ducea ta cinematograf (a fost, de fapt, ultima săptămînă cînd manifestase oarecare generozitate, căci foarte curînd descoperise că s-a maritat cu un avar incorigibil). O invita la cofetării modeste, comanda îngheţate uriaşe de fructe şi alune, stropite cu sirop (ea se dădea în vînt, ca un copil, dupa dulciuri) şi privea, zîmbind îngăduitor, ca un unchi iubitor, cît de repede scădea mormanul acela rece şi dulce, încununat cu creastă alba de frişcă. Se duceau să plimbe pe rîu, treceau pe sub perdelele de apa ale cascadei şi o ţinea drăgăstos de mînă cînd hoinăreau sub soarele verii nordice. Noaptea nu discutau niciodată. După cină el încuia uşa şi atunci parea că doua suflete opuse, fără nici o legătură între ele, puneau stăpînire pe trupurile lor. Le lipsea şi vocabularul comun care le-ar fi permis sa discute despre lupta grotescă în care se angajau. Educaţia severă, căpătată la călugăriţe, o inhibase şi o umpluse de iluzii imposibile în legătură cu cavalerismul. Pe el îl educaseră tîrfele şi, de aceea, probabil, socotea că toate femeile, chiar şi cele măritate, trebuiau să

se supună fără a crîcni în patul conjugal. Sau poate credea asta numai despre americance.

Trecuseră luni pînă cînd, în cele din urmă, Axel realizase că este respins, iar lucrul acesta îl îndîrji, determinîndu-l să o asalteze cu şi mai mare sălbăticie. Nu se ducea la alte femei, nici măcar 28

nu se uita la ele. Îl obseda cea care se afla în pat, lîngă el. De aici se trăgea de fapt nenorocirea femeii: singurul trup la care rîvnea era al ei iar trupul acesta era la îndemîna lui. Timp de douăzeci de ani o asediase, urînd-o, precum comandantul unei mari oştiri care, de necrezut, era ţinut în şah în faţa zidurilor şubrede ale unei cocioabe de mahala.

Cînd Mary descoperise că a rămas gravidă, plînsese amar.

Dar nu din cauza aceasta se certau ei, ci din pricina banilor. Femeia îşi dăduse seama că

limba ei ascuţită şi veninoasă îl jigneşte şi îl răneşte pe soţ. Punea bănuţ lîngă bănuţ şi îşi apăra cu înverşunare mărunţişul adunat. Ca sa capete zece dolari pentru o pereche nouă de pantofi sau, mai tîrziu, pentru a-i cumpăra lui Gretchen o rochiţă decentă pe care să o poarte la şcoală, trebuia să

desfăşoare o adevărată campanie, prelungită timp de luni de zile, fără întrerupere. Lui Axel îi părea rău pînă şi de pîiea mîncată de soţie, iar Mary suferea cumplit că nu ştia cîţi bani are depuşi la bancă

bărbatul ei. Axel economisea ca o veveriţă înspăimîntată de perspectiva unei noi ere glaciare. El nu putea uita că întregul popor german ieşise complet ruinat din război şi îi era teamă că acelaşi lucru se putea întîmpla cu America. Experienţa înfrîngerii îl făcuse înţelept, pricepuse că nici un continent nu se putea pune la adăpost de sechelele războiului.

Pereţii prăvăliei se coşcoviseră de mult cînd, după ani de zile, catadicsise să cumpere cinci bidoane cu var şi văruise. Cînd fratele lui, prosperul proprietar al unui garaj, venise în vizită din Ohio şi îi propusese să se asocieze la finanţarea unei agenţii de automobile pe care intenţiona să o înfiinţeze, participînd cu vreo cîteva mii de dolari pe care îi putea împrumuta de la banca fratelui, Axel pur şi simplu îl dăduse afară din casă de parcă ar fi fost un hoţ sau un intrigant ordinar. Fratele lui era un tip dolofan şi vesel. În fiecare vară petrecea două săptămîni de vacanţă la Saratoga şi se ducea de mai multe ori pe an la teatru, la New York, împreună cu nevastă-sa, o femeie voluminoasă

şi guralivă. Fratele purta haine bine croite, confecţionate din stofe de lînă, şi mirosea plăcut, a lavandă. Dacă Axel ar fi fost de acord să ia cu împrumut bani, ca fratele său, s-ar fi eliberat din robia brutăriei şi ar fi trăit confortabil tot restul vieţii, salvîndu-se din mahalaua sordidă în care se transformase, cu timpul, partea lor de oraş. Dar el refuză să scoată un bănuţ măcar din bancă, nu îşi punea semnătura pe nici o notă de plată şi drămuia cu avariţie fiecare dolar care îi trecea prin mînă.

Gretchen fusese în fruntea clasei în toţi anii de liceu, la fel ca fratele ei, Rudy, dar posibilitatea de a-şi continua studiile nici măcar nu se pusese în discuţie. Trebuia să se apuce de muncă, imediat, şi să-i înmîneze tatălui, în fiecare vineri, jumătate din salariul ei săptămînal.

Colegiul le strica pe fete, le transformă în tîrfe, decretase el. Mama ştia că fata se va mărita foarte tînără, că va lua pe primul bărbat care o va cere, pentru a scapa de tutela tatălui. În felul acesta lanţul se va prelungi cu încă o viaţa distrusă.

Numai faţă de Rudolph, în care îşi pusese speranţele întreaga familie, manifesta soţul ei generozitate. Dascălii îl admirau şi îl înconjurau cu afecţiunea lor pe băiatul acesta chipeş şi manierat, care folosea un limbaj elegant. Era singurul membru al familiei care o săruta pe mama la plecare, dimineaţa, şi la înapoiere, seara. Atît ea, cît şi soţul ei, vedeau în fiul lor cel mare şansa unică de salvare şi de răscumpărare a eşecurilor pe care le trăise, separat, fiecare dintre ei. Rudolph avea talent la muzică şi cînta la trompeta în orchestra de muzică uşoară a şcolii. La finele ultimului an de studii, Axel îi cumpărase o trompetă, un instrument ce strălucea ca aurul. A fost unicul dar pe 29

care l-a făcut Axel în viaţa sa unui membru al familiei. Daca se întîmplase vreodată, în trecut, să

cumpere cîte ceva, acest ceva fusese rodul unor tocmeli şi certuri înverşunate. Cînd Rudolph exersa la instrumentul său favorit, notele asurzitoare răsunau triumfător prin apartamentul cenuşiu şi nedereticat. Băiatul cînta la seratele dansante organizate la clubul şcolii, iar Axel îi împrumutase treizeci şi cinci de dolari, gest nemaipomenit de mărinimie, pentru ca să-şi cumpere un smoking. Pe deasupra, îi îngăduise băiatului să păstreze banii pe care îi cîştiga prin munca sa.

— Adună-i, îl sfătuise tatăl. Ai să-i foloseşti cînd ai să mergi la colegiu. Căci toată familia fusese de acord, din capul locului, ca Rudolph să-şi continue, într-un fel sau altul, studiile.

Mama se simţea vinovată faţă de Rudy şi de aceea toată dragostea din inimă şi-o revărsa numai asupra lui. Era prea vlăguită pentru a-şi dărui iubirea altcuiva decît fiului ei favorit. Îl atingea cu mîna, ori de cîte ori avea prilejul, călca cu grijă prin camera lui şi îl săruta pe frunte cînd dormea doborit de oboseală, îi spăla şi îi călca rufele pentru a se putea înfăţişa oricînd în toată splendoarea lui tinerească. Decupa din revista şcolii articolele care se refereau la concursurile cîştigate de băiatul ei drag şi le lipea într-un album pe care îl ţinea ascuns în sertarul măsuţei de toaletă, alături de romanul ei preferat – „Pe aripile vîntului”.

Thomas – prîslea – şi fata erau doar toleraţi în casa ei. Rudolph era sîngele ei. Cînd îl privea pe Thomas, parcă îl vedea pe taică-său, un ticălos pe chipul căruia se citeau viclenia şi zeflemeaua, veşnic pus pe harţa, mereu cu probleme la şcoală, obraznic şi batjocoritor, urmîndu-şi calea fără

şovăială, furişîndu-se în şi din casă, potrivit orarului său misterios, insensibil la pedepse. Nu avea nici o speranţă că se va putea alege vreodata ceva din Thomas. Undeva, în vreun catastif, pierzania lui Thomas statea scrisă cu litere roşii de sînge şi nu se putea face nimic pentru a-l salva. Ea nu îl iubea şi nu îi putea întinde mîna ca să-l ajute.

Aşa gîndea mama, stînd la fereastră, cu picioarele umflate, înconjurată de familia care dormea în casa învăluită de linişte; o femeie fără pretenţii, doborîtă de munca istovitoare şi, din cauza aceasta, bîntuită de insomnii. Bolnava, diformă, ferindu-se de oglinzi; o fiinţă obsedată de ideea sinuciderii, care lăsa bilete în urma ei fără însă a îndrăzni să-şi pună în aplicare intenţia, încărunţită la numai patruzeci şi doi de ani, îmbrăcată într-un halat murdărit de scrumul de la ţigările pe care le fuma.

În depărtare se auzi şuieratul unui tren care se îndrepta huruind spre vreun port îndepărtat, cu vagoanele ticsite de trupe, pentru a fi transportate apoi pe fronturile de luptă europene. Slavă

Domnului că Rudolph nu a împlinit încă şaptesprezece ani, căci mama simţea că ar fi muri dacă

băiatul ei ar fi fost luat în armată.

Aprinse o ultimă ţigară, care îi rămase atîrnată neglijent de buza inferioara, îşi scoase halatul şi se întinse în pat, fără a se întrerupe din fumat Va dormi cîteva ore, dar ştie că se va deştepta îndată ce va auzi treptele scării scîrţîind sub paşii apăsaţi ai soţului, transpirat în egală masura din cauza trudei şi a whisky-ului cu care se îmbătase

30

Capitolul 2

Ceasul din birou arăta douăsprezece fără un sfert. Gretchen continua sa scrie la maşină.

Celelalte fete încetaseră lucrul şi, fiind sîmbătă se pregateau sa plece. Două dintre ele, Luella Devlin şi Pat Hauser îi propuseseră sa meargă împreună la o pizza, dar Gretchen nu avea chef sa-şi iroseasca după-amiaza ascultîndu-le sporovăiala fără noimă. La liceu se împrietenise cu trei fete din cele mai isteţe – Bertha Sorel, Sue Jackson şi Felieity Turner – şi împreună constituiseră o mică

gaşcă, deosebită şi izolată, cu aere de superioritate. Tare ar fi dorit ca măcar una din ele să fi fost acum în oraş dar ele proveneau din familii înstărite şi îşi continuau studiile la colegiu. Iar Gretchen nu descoperise altă fată demnă să ia locul uneia din fostele prietene.

Gretchen ar fi vrut să aibă mai mult de lucru pentru a putea rămîne fără să bată la ochi, toată

după-amiaza la birou. Dar acum bătea la maşină detaliile finale ale ultimului conosament pe care domnul Hutchens i-l pusese pe măsuţa de lucru şi nu avea motive să-şi prelungească rămînerea la serviciu

În ultimele două nopţi nu se dusese la spital. Telefonase că e bolnavă şi, de la serviciu, se ducea direct acasă. Prea agitată ca să poată citi, răscolise tot garderobul şi îşi spălase bluzele, dealtfel curate, călcase rochiile care nu aveau nici o cută, îşi spălase şi îşi pusese părul pe bigudiuri apoi îşi făcuse manichiura şi insistase pe lîngă Rudy să i permită sa se ocupe şi de mîinile lui, deşi i le îngrijise cu nici o săptămînă în urmă.

Vineri, noaptea tîrziu, nefiind în stare să doarmă, coborise în pivniţa. Cînd o văzuse apărînd în capul scării, tatăl se întrerupsese din muncă, dar nu spusese nimic, nici chiar după ce fata se aşezase pe scaun şi chemase pisica – pisi, pisi! – la ea. Dar felina se retrăsese cu prudenţă, căci ştia ca rasa umană îi era duşmană.

— Tati, începuse ea cu prudenţă, vreau să-ţi vorbesc. Şi pentru ca Jordache nu reacţionă în nici un fel, continuase. Munca asta a mea e lipsită de orice perspectivă. Şanse să-mi mărească

salariul nu întrevăd şi nici un alt serviciu mai bun, unde să mă pot transfera, nu cred să găsesc. Cum se va încheia războiul, vor reduce personalul şi mă voi socoti norocoasă dacă mă vor menţine în continuare.

— Războiul încă nu s-a terminat. Mai sînt o grămadă de dobitoci care aşteaptă să fie măcelăriţi, comentase Jordache morocănos.

— Mă gîndesc să-mi caut de lucru la New York. Am devenit o buna secretară şi am văzut prin ziare numeroase oferte de serviciu cu leafă de două ori mai mare decît cea pe care o primesc acum.

— Ai vorbit ceva cu mama despre treaba asta? întrebase Jordache începînd să transforme aluatul în cornuri cu mişcări iuţi ale mîinilor, ca un scamator.