— Nu, nu stă bine cu sănătatea şi n-am vrut să o necăjesc, răspunsese Gretchen.

— Toţi îs isteţi în familia noastră, mormăise Jordache.

— Tăticule, te rog să fii serios!

— Nu!

— De ce nu?

31

— Pentru că aşa spun eu! Fii atentă, ai să-ţi

mînjeşti cu făina rochiţa asta frumoasă.

— Tati, o să-ţi trimit o grămadă de bani, încerca ea sa-şi convingă tatăl.,

— Nu! i-o tăiase ferm acesta. Cînd ai să faci douăzeci şi unu de ani poţi să-ţi iei zborul şi să

te duci unde pofteşti. Pînă atunci ai sa te bucuri încă doi ani de ospitalitatea căminului părintesc.

Strînge din dinţi şi rabdă!

Destupase sticla de lîngă el şi trăsese o duşcă zdravănă de whisky. Apoi îşi ştersese gura cu dosul palmei – un gest voit grosolan – lăsînd pe obraz o dîră albă, lată.

— Trebuie să plec din oraşul ăsta, insistase Gretchen.

— Alte oraşe sînt şi mai rele decît al nostru. Mai vorbim peste doi ani, încheiase discuţia Jordache.

Acele ceasornicului arătau douăsprezece şi cinci. Toate celelalte funcţionare plecaseră deja.

Gretchen aşeză cu grijă foile dactilografiate în sertarul măsuţei, acoperi maşina de scris şi se duse la toaleta. Se privi în oglindă: era îmbujorată. Îşi clăti fruntea cu apa rece, apoi scoase din poşetă o sticluţă cu parfum, tamponîndu-şi uşor, cu dopul, locul din spatele lobilor urechilor.

Părăsi clădirea prin intrarea principală deasupra căreia – încă din 1890 - trona firma 'Fabrica de cărămizi şi ţigle Boylan”, pictată cu litere înflorate ce păreau a face publicitate unei mărfi minunate şi totodată amuzante.

Privi în jur să vadă dacă nu cumva a venit Rudy, aşa cum făcea uneori cînd o aştepta şi o însoţea acasă. Era singurul membru al familiei cu care se putea înţelege. Dacă l-ar fi găsit acolo, s-ar fi dus împreună la restaurant, apoi ar fi intrat, poate, la cinematograf. Îşi aminti însă că fratele ei plecase cu echipa de atletism a liceului la o competiţie într-un oraş din vecinătate.

Paşii o îndreptară spre capătul liniei de autobuz. Mergea încet, oprindu-se adesea ca să

privească vitrinele prăvăliilor. „Nu o să iau maşina” îşi zise ea, deşi o plimbare de-a lungul fluviului ar fi fost reconfortantă, dîndu-i prilej să respire un pic de aer curat de ţară. Era miezul zilei, iar vedeniile, care o chinuiseră noaptea trecută, se risipiseră.

Vremea se schimba, aerul călduţ şi noruleţii ca nişte vălătuci de vată, care pătau azurul cerului, anunţau sosirea primăverii. Dimineaţa, înainte de a pleca ia slujbă, o prevenise pe mama că, după-amiază, se va duce la spital, să recupereze din timpul cît lipsise. Nu îşi putea explica de ce inventase această scuză, de care nici nu avea nevoie, căci rareori îşi minţea părinţii. Pretinzînd însă

că e de serviciu la spital, evita să fie chemată la prăvălie ca să o ajute pe mama să facă faţă

avalanşei de cumpărători din fiecare sîmbătă după-amiază. Fusese o dimineaţă însorită şi gîndul de a se înfunda în prăvălia aceea sufocantă nu îi surîdea deloc.

Ceva mai departe, la capătul unui bloc de case, Gretchen îl zări pe Thomas, fratele ei, jucînd rişca cu o bandă zgomotoasă de zurbagii, în faţa unui drugstore. O colegă, care fusese martoră la scandalul provocat de Thomas miercuri seara îi povestise lui Gretchen întîmplarea, cu lux de amănunte.

— Fratele tău, încheiase ea, e înspăimîntător. N-aş vrea să am în familia mea o pramatie ca el. Parcă-i un şarpe.

Gretchen îi povestise lui Tom că aflase despre ultimul scandal pe care îl provocase şi că nu era unicul caz despre care o informaseră binevoitorii.

32

— Eşti un băiat rău! îl certase ea.

Tom se mulţumise să rînjească, cu vădită plăcere. Dacă fratele ei ar fi zărit-o, Gretchen ar fi plecat, nesuportînd să rămînă şi să aştepte autobuzul sub privirile lui. Dar acesta era prea preocupat să recupereze un bănuţ care se rostogolise într-o crăpătură a pavajului, aşa că nu o observă.

Se apropie de staţie, privindu-şi ceasul: arăta douăsprezece şi treizeci şi cinci. În mod obişnuit, la ora aceasta autobuzul trebuia să fi plecat de cinci minute şi atunci ea ar fi fost silită să

piardă douăzeci şi cinci de minute plimbîndu-se, pînă la sosirea cursei următoare. Dar maşina întîrziase să plece şi se afla încă în staţie. Se duse la ghişeul de bilete şi cumpără un bilet pînă la King's Landing. Apoi se urcă în autobuz şi se aşeză în faţă, nu departe de şofer. Maşina era plină de soldaţi care însă nu avuseseră timp să se cherchelească, fiind încă prea devreme, aşa că nu fluieraseră admirativ cînd trecu prin faţa lor.

Autobuzul demară şi porni la drum, legănîndu-se şi făcînd-o pe Gretchen să moţăie. În viteza maşinii vedea perindîndu-se copaci de-abia înmuguriţi, fîşii de fluviu cu căsuţe pe mal, figuri obişnuite din oraş. Totul era curat, spălat parcă, ireal de frumos. În spatele ei se împleteau vocile tinere ale soldaţilor care cîntau „Trup şi suflet”. Un glas de sudic, aparţinînd unui tînăr originar de bună seamă din Virginia, se desprindea din corul bărbătesc, îndulcind cu accentele sale tărăgănate tînguirea melodioasă a cîntecului. Gretchen îşi spunea că nu i poate întîmpla nimic. Prinsă în şuvoiul întîmplării, fără posibilitatea de a opta, de a se sustrage cursului implacabil al evenimentelor, Gretchen îşi continua drumul spre necunoscut, legănată de vocile pline de dor ale tinerilor.

— King's Landing, domnişoară, o anunţă şoferul, oprind în staţie.

Gretchen mulţumi şi coborî. Soldaţii îi făcură bezele, prin geam, în timp ce autobuzul se punea în mişcare din nou, iar ea le răspunse zîmbind, cu degetele la buze. Nu îi va revedea niciodată

pe aceşti tineri pe care nu îi cunoştea şi care nu o cunoşteau şi care habar n-aveau ce intenţiona să

facă ea acum. Dispărură spre nord, glasurile lor topindu-se treptat.

Rămase singură pe trotuarul pustiu, sub soarele blînd al după-amiezei de sîmbătă. În apropiere se aflau o staţie de benzină şi un magazin universal. Intră în magazin şi cumpără o sticlă

de coca-cola de la un bărbat cu părul alb, îmbrăcat în cămaşă curată de un bleu pal. Culoarea îi plăcu fetei şi îşi promise să-şi cumpere o rochiţă din bumbac fin, pur, în nuanţa aceea atrăgătoare, ca să o poarte în serile de vară.

Ieşi, se aşeză pe o bancă în faţa magazinului şi începu să soarbă încet băutura dulce, rece ca gheaţa, care îi înţepa cerul gurii şi limba cu mici explozii. Bău încet, pe îndelete, privind drumul acoperit de pietriş care lega şoseaua de fluviu şi pe care umbra unui noruleţ alerga ca un animal fugărit de urmăritori. Nu trecea nici o maşină. Goli sticla şi o abandonă sub banca pe care şedea şi al cărei lemn îl simţea fierbinte sub ea. Auzea ticăitul ritmic al ceasului-brăţară. Se lăsă uşor pe spate, iar razele călduţe ale soarelui îi mîngîiară faţa.

Nu se va duce la căsuţa de la rîu, desigur. Mîncarea n-are decît să se sleiască, băutura să

rămînă în sticlele înfundate, iar curtezanii n-au decît să se topească de dor, pe malul fluviului, fără

să ştie că fata pe care o aşteptau este prin apropiere, bătîndu-şi joc de ei. Ar fi izbucnit în hohote de rîs, dar nu voia să tulbure liniştea care o înconjura.

Un imbold delicios o îndemna parcă să împingă joaca la limita ei maximă, coborînd pînă la jumătatea cărăruii presărate cu pietricele, acolo unde se înălţa al doilea şir de mesteceni – creioane 33

albe plantate la marginea desişului umbros, după care să se înapoieze la locul de unde plecase, cu inima voioasă şi mulţumită. Sau, poate, mai bine să se plimbe în tăcere prin păduricea răcoroasă, călcînd cu picioarele îmbrăcate în ciorapi peste stratul de frunze uscate aşternut anul trecut; să

coboare apoi la malul fluviului de unde îi putea pîndi, ca un agent în solda tuturor fecioarelor, pe cei doi bărbaţi care îşi urziseră planul desfrînat şi o aşteptau cu nerăbdare în pragul căsuţei. Să se furişeze înapoi în cele din urma, după ce se găsise la marginea primejdiei, cu rochia ei apretată

împestriţata de coaja argintie a copacilor şi de mugurii-lipicioşi, conştientă însă de forţa ei morală.

Se ridică de pe bancă şi traversă şoseaua către capătul ascuns în frunziş al drumeagului aşternut cu pietriş, dar chiar în clipa aceea duduitul unei maşini, care se apropia în viteză dinspre sud, o făcu să se oprească brusc, pentru a lăsa impresia că aşteaptă sosirea autobuzului care să o ducă la Port Philip. Nu ar fi dorit să o vadă cineva că intră în pădurice. Planul ei trebuia să rămînă

învăluit în taină.

Maşina se apropie vijelios, de partea cealaltă a şoselei, îşi încetini viteza şi se opri în dreptul ei. Fata privea în direcţia opusă, de unde trebuia să apara autobuzul, care însă, ştia prea bine, nu se va ivi decît peste o jumătate de oră.